Despre pictorul Ulian, printre alte spuse care-l încadrează onorant pe artist, e notabilă cea exprimată, cu oarecare precizie a observaţiei, de Valentin Ciucă: „Ca tipologie umană şi substanţă artistică, Vasile Doru Ulian descinde din familia micilor maeştri olandezi. Nu are complexe în faţa motivului, fie că acesta este un munte monumental şi misterios sau doar cîteva fructe ori legume. Măreţia nu stă în motiv, ci în tratare. În general, tonurile ultimelor lucrări au mai scăzut, astfel încît tablourile par a fi pictate într-o continuă înserare. Nota de mister cu văluri ascunzînd materialitatea propriuzisă a lucrărilor, dovedeşte o înaltă tehnică a transparenţelor  şi a utilizării valorilor pe un fond de smerenie în faţa naturii în feluritele ei ipostaze”. Şi Constantin Prut remarcă prezenţa la Ipoteşti a pictorului Ulian ca subsumată programului mişcării Prolog, alături de Horia Bernea, Horea Paştină, Mihai Sârbulescu şi faptul că aceşti artişti „utilizează peisajul ca pe un mijloc de participare la splendoarea creaţiei, reoferită cu umilinţă contemplării şi sacralizării.”

În fapt, legăturile spirituale (şi cele care au marcat un anumit climat de creaţie) dintre Horia Bernea şi Vasile Doru Ulian s-au dezvoltat anterior grupării Prolog şi au ţinut de prietenia dintre aceştia, prietenie jalonată de momentele petrecute împreună la Văratec, Mănăstirea Neamţ, Sihăstria …     

Un pasaj din Val Gheorghiu (Vieţile după Vasari) evocă atitudinile creatoare, în relaţie cu natura, din taberele de creaţie şi o anume atmosferă a acestora, cultivînd – poate redescoperind – avantajul naturii ca întemeiere a demersului plastic. „De cîte ori văd un pictor ieşind, cum se zice, la peisaj, mă gîndesc la mai multe. […] Cînd îi văd, mă gîndesc cu nostalgie la epoca romantică a picturii, cînd natura pururi generoasă îi oferea artistului, dintr-o dată, două avantaje: îl învăţa să vadă şi îl desfăta la sînul ei. […] În fond, nici o lege scrisă sau nescrisă a picturii moderne nu ameninţă că dacă vei lua lecţii de la natură, vei da greş. […] Mă mai gîndesc la faptul că sînt pictori şi pictori. Pe unii natura îi învaţă, pe alţii doar îi desfată la sînul ei. Primii cred încă în marea lecţie a naturii şi rămîn cu ceva din această lecţie. Ei înţeleg, probabil, ce spunea Aristotel: Natura are intenţii bune dar nu le poate pune în practică. Ei îşi înţeleg, adică, rostul: de a pune în practică intenţiile naturii. Ceilalţi pictori ies la peisaj, neştiind de ce ies: aşa au făcut meşterii de altădată, aşa fac şi ei. Oricum, se simt minunat în sînul naturii. Şi mă mai gîndesc la Oscar Wilde, marele mincinos, care a pus în drepturile sale pe artistul instruit, matur, capabil să discearnă lecţia naturii. Vorbind de perioada în care impresionismul descoperea ceaţa londoneză, făcînd din ea un faimos motiv de artă, el încheia: Acolo de unde cel cult ia un efect, incultul ia o gripă.”

Lui Andrei Pleşu, exilatul la Tescani, seducţia aerului, solidificarea sa miraculoasă sub penelul pictorilor, i-au inspirat câteva observaţii de jurnal: „De câţiva ani văd, în preajma Tescanilor, pictori lucrând în peisaj, «sur le vif». Unii, rapizi, întreprinzători, cu aerul de a exercita fără emoţie un meşteşug bine stăpânit. Alţii, căutând «motivul», privind îndelung, cu capul lăsat într-o parte şi cu ochii strâmtaţi, pomul sau pajiştea din faţă: puţin afectaţi, umblând printre lucruri ca nişte «specialişti» ai văzului, capabili să identifice tabloul în imensitatea oricărei privelişti. Alţii, concentraţi, asudaţi, absorbiţi într-o transă ritmică, lacomă să surprindă palpitul unui loc. Toţi din ce în ce mai intelectuali: singurii oameni ai spiritului care mai muncesc, azi, în natură şi care mai au simţul pur al imediatului. Miraculoşi în nevoia lor de a capta aerul unui loc. Aerul. O achiziţie fără corp, un abur, în care să se simtă mirosul lui Dumnezeu”.  

Printre protagoniştii taberelor, artistul instruit, matur, capabil să discearnă lecţia naturii  – reiau spusele concise ale lui Val Gheorghiu – este şi Vasile Doru Ulian.

Am extras fişa biografică a pictorului Ulian (într-o lipsire de stil, în cel „telegrafic” oarecum, în care de altfel îmi repugnă să scriu). Ţin doar la faptul că, pictorul fiind mai mereu nemulţumit de unele inexactităţi apărute prin diversele cataloage de expoziţii, am pus asupra datelor de mai la vale accentele pe care însuşi artistul mi le-a sugerat. Insista nu pe locul naşterii sale, ci pe cel care i-a definit universul copilării. Pictorul Ulian s-a născut în Frătăuţii Noi, judeţul Suceava (30 ianuarie 1944), dar a copilărit la Vaşcău, în judeţul Bihor, unde a căpătat acel special fel de a fi, ardelenesc. A învăţat la şcoala primară din Vaşcău şi apoi la Liceul din Ştei. A absolvit, în anul 1965, Institutul Pedagogic Bucureşti,  Facultatea de Arte Plastice, unde a fost coleg de an cu pictorul Horia Bernea.

Iernile şi le petrece la Piatra Neamţ însă de cum primăvara dă în pârgă, dacă nu e prin tabare, umblă pe dealurile de la Vaşcău, însoţit de o lădiţă ca de felcer vechi, în care ţine tuburile cu „magmă” policromă pe care o întinde pe pânze. Din 1968 a organizat 17 expoziţii personale (dacă are vreo importanţă răbojul) şi a participat cu lucrări la numeroase expoziţii (judeţene, bienale, saloane naţionale, expoziţii de grup) în ţară şi în străinătate. Este membru al Uniunii Artiştilor Plastici (U.A.P.) din România. În 1991 i s-a conferit Premiul U.A.P. la Saloanele Moldovei – Bacău, iar în 2005 premiul Lascăr Vorel la bienala de artă plastică de la Neamţ.

Participă – cu o contagioasă bucurie colocvială – la numeroase tabere de pictură. Lucrările artistului se regăsesc în colecţiile de excepţie ale marilor centre culturale naţionale – George Enescu, Tescani, Mihai Eminescu, Ipoteşti – în colecţii de stat şi particulare din ţară şi din străinătate. 

(Imagini din tabăra de pictură de la Agafton. Fotografiile au fost făcute la 5 iunie 2004 la Mănăstirea Agafton, printre „vechile case mănăstireşti” din preajma bisericuţei din lemn.)

 

 

 

 

Anunțuri