Lăzarea – foşnetul pietrelor… (12.09.09)

Am văzut Lăzarea încă din 1989. Mă oprisem din întâmplare în acel sat amplu din Harghita, aflat la doar 4…5 km de orăşelul Ghiorghieni. Pe atunci ceauşismul ajunsese în starea sa crâncenă (aşa îl trăiam), însă într-o după amiază, în lumina de vară, mi-a fost dat să cred că un petec de lume, ca cel din Lăzarea, poate însemna normalitatea închisă într-o rezervaţie. Locul în totalitatea lui e complex şi oarecum enigmatic, cu densitatea lui incredibilă de romanic, gotic, renascentist şi actual îngrămădite pe coasta muntelui Szármány: biserica romano-catolică, mănăstirea franciscană, castelul conţilor şi tabăra de creaţie artistică. Pentru intrarea în atmosferă, o să vorbesc despre costişa din dreapta drumului dintre vechea biserică şi mănăstire, unde, privind, am mereu impresia că au ieşit statuile la un inedit dejun pe iarbă. Tabăra de creaţie are o denumire ce pare banală, Prietenia şi se poate spune că are tradiţie „istorică”, se petrece din 1974. De fapt denumirea ei e cât se poate de potrivită şi de aici senzaţia de libertate indefinită pe care am simţit-o şi în vara lui 1989, de spaţiu parcă atemporal, deşi în acel loc istoria, cel puţin a culturii, pare a fi conservată în diorame de muzeu. Lăzarea este pentru lumea artistică un spaţiu ecumenic (la propriu, dar şi într-un sens de ecumenism al ideilor culturale) dar şi trans-naţional. Pe la Lăzarea au trecut marile nume ale artei plastice actuale. Acel inedit, transfigurat, spaţiu de creaţie plastică şi cultură se regăseşte în numeroase CV-uri de artişti. O plimbare de o după amiază pe acea pajişte, urcând-o agale împreună cu statuile, mi-a prilejuit o surprinzătoare şi subtilă percepţie… nu e niciodată linişte acolo, dinspre munte vin printre brazi stranii şoapte, ca un foşnet al pietrelor…

Oglinzi de cer şi oglinzi de apă (5.07.09)

Priveliştile din zona Lacului Bâlea ( http://ro.wikipedia.org/wiki/Lacul_B%C3%A2lea ) din Munţii Făgăraş mi-au părut copleşitoare, de oricare parte a muntelui le-am privit. Asta a fost impresia mea în urmă cu două zile. Una firească, desigur, cea a măreţiei şi parcă „asprimii” naturii în astfel de locuri. Spunem, într-o însemnare mai din urmă, că vacanţa aceasta a fost şi una în care mi-au devenit perceptibile, prin propriile mele simţuri, câteva „repere” geografice pe care acum nişte ani le credeam intangibile. Pe culmile din Făgăraş priveliştea e spectaculoasă la modul obişnuit, dar mi-a provocat şi un sentiment suprafiresc de oglindire între un pământ ridicat spre cer şi un orizont îngust de nori, oglindit în umbre pe creste. Între ele coboară, cu ropote, scările de ape. Acolo, privind oglindirile, aveam să înţeleg, încă o dată, că vestea care vine mereu pe neaşteptate, te găseşte şi în cele mai neaşteptate locuri. Acolo am aflat, ca o surpare în noi mai aproape de cer, despre dispariţia omului Dumitru Irimia.

Sinaia – o poetică a acoperişurilor (1.07.09)

Una dintre constantele definitorii ale oraşului terasat pe Muntele Furnica, acea parte din Sinaia care urcă spre Mănăstire, de acolo spre Castelul Peleş şi mai departe spre pârtii, o reprezintă acoperişurile.

Privitorul care îşi oferă o plimbare prin locurile şi mai frecventate şi mai discrete de pe Furnica, va fi surprins să constate o relativă unitate optică de eleganţă, bun gust, proporţii, într-un cuvânt, stil. E vorba de un stil de împrumut, ce-i drept, cum e pe mai toată Valea Prahovei de la Sinaia la Predeal, unul de surse germane, care însă s-a „aclimatizat” foarte bine, aş spune că ambientul i-a priit timp de aproape 100 de ani, apoi a trecut uşor, uşor, în penumbră…

Uneori se pot vedea extrem de reuşitre accente ale formulelor arhitecturale autohtone, coloane şi arcade, cum am întâlnit la o casă din 1911. Însă în plimbările mele de acum am avut impresia pătrunderii într-o lume a umbrelor, locuri şi stări ca nişte spectre agresate de ape diluviene, vegetaţie răzvrătită, pietre detunate de liniştea unei lumi apuse…

Nu trageţi în pianist… (30.06.09)

Sunt câteva cuvinte de care îmi amintesc de foarte demult, poate de la primele mele întâlniri cu filmul…  La fel, de foarte demult îmi par primele întâlniri cu Sinaia; le-am avut în urmă cu vreo 20 de ani. Precizarea are inportanţă doar ca ordin de mărime, pentru a da o idee asupra vârstelor (inocenţei şi iniţierii) şi, mai ales, miracolului postadolescentin. La acea vârstă a  exuberanţei am descoperit eu Sinaia, printre constantele sale intangibile (cum le consideram) aflându-se muntele care o domină, Furnica, din Masivul Bucegi. În vacanţa asta, nu am mai ezitat ca în alţi ani. Pentru Andra am făcut şi experienţa legănării silenţioase în telegondola din Sinaia, apoi pe cea a impresiei de plutire cu telecabina peste râpele muntelui şi am urcat la cota 2000, pe Furnica.

De aici se deschide o panorama splendidă (sigur, cunoscătorii sunt liberi să considere superfluă euforia mea, însă e vorba, în ce mă priveşte, de un exerciţiu elementar al iniţierii montane). M-a surprins poezia toponimelor (intraductibilă, dacă dor e intraductibil, pentru că e nostalgie, dorinţă, împăcare cu destinul, împăcare cu irepetabilul şi mai multe decât toate astea…) pe care le-am întâlnit pe faţa cealată a muntelui Furnica (pentru mine nevăzută până astăzi): Vârful cu Dor, Vâlcelul Dorului, Valea Izvorul Dorului şi … peştera Vârful cu Dor. Un anunţ din staţia telecabinei ne averiza în legătură cu Bujorul de munte, Smârdarul, ( http://ro.wikipedia.org/wiki/Rhododendron_kotschyi )  specie protejată (Rhodendron kotschyi). Era un anunţ  disperat, ca acela „Nu trageţi în pianist…” şi am înţeles de ce. Pâlcurile de flori etalau cromatica lor simfonică, pitite sub pietrele de pe Furnica.

O ilustrată de vacanţă (27.06.09)

Pentru toţi cei care poposesc pe acest blog, unii zilnic, alţii mai des, alţii episodic – cineva a ajuns să mă viziteze căutând bloguri triste – o să expediez o vedere de sezon, care prefigurează vacanţa noastră la munte. Pe virtualul ”avers” al ilustratei am plasat reproducerea unui tablou de Vasile Doru Ulian. Am întâlnit picturi care se pretează fotografierii… Nu e cazul cu aceasta. Cu cât pictorul e mai talentat şi pictura sa mai subtilă coloristic, aparatele de fotografiat, oricât de sofisticate, îşi arată limitele. De regulă, când am fotografiat un colţ de natură tocmai pentru lumina, ceaţa, configuraţia lui specială etc., prin urmare pentru ceea ce îl făceu interesant pentru suflet, am observat pe ecran că poza a pierdut apropape totul din ceea ce văzusem eu… De asta clipa este esenţială şi experienţa noastră personală irepetabilă şi neîmpărtăşibilă, oricât talent am avea povestind-o, altfel spus: în fiecare din noi ”o lume îşi face încercarea”, lume numai a noastră, pe care nu ştiu dacă o ducem undeva, dar sigur o luăm cu noi… Aşa s-a întâmplat şi când am încercat să fotografiez pictura lui Ulian, Bolovăniş – la Vaşcău, datată ‘90, iun., u.p., 450 mm x 500 mm. Ulian este pictorul care pictează ceea ce vede cu atâta uriaş talent încât pânza preia cu absolută fidelitate şi ”clipa cea repede” şi sufletul locului; timp şi spaţiu rămân eternizate pe o suprafaţă finită (cât timp se vor menţine pe pânză efemerele uleiuri uscate)… Fotografia aceasta e cu totul altceva decât pictura, e doar o copie ”infidelă”.

Pe ”reversul” ilustratei o să vă împărtăşesc din impresiile mele privind tabloul, ca şi cum aş fi bătut cu piciorul, într-o drumeţie de vacanţă, coasta Munţilor Bihorului, în preajma Vaşcăului drag lui Ulian. Era un sfârşit de iunie cu prea mult soare şi adia un plăcut şi răcoros vânticel printre stânci. Abia trecuse de prânz şi soarele făcea să pară văruite cu var alb-stis stâncile, în restul timpului gri. Undeva în zare, printre copacii subţiri de pe creastă, cerul a căpătat culoarea începutului de furtună, e violaceu şi de un albastru ameninţător. Se făcuse linişte de puţin timp, aerul cel bun şi răcoros s-a oprit. O pală aspră de vântoasă a măturat dintr-o dată copacii de pe creastă, făcând să tremure ameninţat frunzişul lor mărunt, iar pictorul a apăsat grăbit ultimile tuşe de verde… Terminase la vreme! Eu am continuat să privesc fascinat bolovănişul. Mai târziu aveam să înţeleg de ce, am mai văzut cândva astfel de lespezi într-un vechi cimitir, erodate, unele încă verticale, altele prăvălite şi într-o rână, parcă toate de aceeaşi mărime, toate la fel şterse… Iar acolo, la Vaşcăul pânzei din faţa mea pe care o contemplam, divinitatea a pus tufişurile să crească în forma unei uriaşe cruci deasupra cimitirului geologic de pe munte. Ne-am stâns lucrurile şi am continuat să povestim pe drum, eu micul sac în care nu aveam nimic iar pictorul pânza, pe care încerca să o ferească de primii stropi grei ai ploii.

Andra (26.03.09)

Mâine (27) Andra împlineşte 18 ani, intră în toate drepturile civile, s-ar putea zice. Nu vreau să adaug prea multe spuse. Mai degrabă o îmbrăţişare, ea transmite mai mult din energia emoţiei cuibărită în suflet şi minte, decât cuvintele care fac aerul să vibreze… Am privit fotografii. Atâtea cât aveam în memoria laptopului. Am lăsat mintea să coboare printre ani, până la copila din prima zi de şcoală, spre exemplu. Atunci mi se părea că aleea din faţa Liceului Iorga, flancată de gardul viu, verde-ars de septembrie, era îngrozitor de largă şi lungă, aşa am citit în privirea Andrei. Fotografiile de anul trecut povestesc destule. Mă opresc la unele cu o semnificaţie specială, călătoria noastră din iunie-iulie. A fost un pelerinaj iniţiatic, descoperirea unei lumi aşa cum o imaginam, normală ca mişcarea prin aer a mingilor colorate, mai întâi câteva, apoi tot mai multe, un şir multicolor pe care claunul îl face parcă să nu se mai sfârşească, în rotaţia lui himerică… Andra iubeşte marea; privind fotografiile am înţeles că drumul nostru a stat, în foarte multe momente, sub semnul acvaticului.

Pe canale la Bruge

Lichefierea suprarealistă la Muzeul Dali din Bruge

 

Marea la Ostende în Belgia

Marea la Dieppe în Franţa

Fascinaţia scoicilor dăruite de mare la Trouville 

Pe cheiurile Senei la Paris, în lumina înserării

Acvaticul spectaculos, piramidal, la Luvru

La mulţi ani Andra!