O ilustrată de vacanţă (27.06.09)

Pentru toţi cei care poposesc pe acest blog, unii zilnic, alţii mai des, alţii episodic – cineva a ajuns să mă viziteze căutând bloguri triste – o să expediez o vedere de sezon, care prefigurează vacanţa noastră la munte. Pe virtualul ”avers” al ilustratei am plasat reproducerea unui tablou de Vasile Doru Ulian. Am întâlnit picturi care se pretează fotografierii… Nu e cazul cu aceasta. Cu cât pictorul e mai talentat şi pictura sa mai subtilă coloristic, aparatele de fotografiat, oricât de sofisticate, îşi arată limitele. De regulă, când am fotografiat un colţ de natură tocmai pentru lumina, ceaţa, configuraţia lui specială etc., prin urmare pentru ceea ce îl făceu interesant pentru suflet, am observat pe ecran că poza a pierdut apropape totul din ceea ce văzusem eu… De asta clipa este esenţială şi experienţa noastră personală irepetabilă şi neîmpărtăşibilă, oricât talent am avea povestind-o, altfel spus: în fiecare din noi ”o lume îşi face încercarea”, lume numai a noastră, pe care nu ştiu dacă o ducem undeva, dar sigur o luăm cu noi… Aşa s-a întâmplat şi când am încercat să fotografiez pictura lui Ulian, Bolovăniş – la Vaşcău, datată ‘90, iun., u.p., 450 mm x 500 mm. Ulian este pictorul care pictează ceea ce vede cu atâta uriaş talent încât pânza preia cu absolută fidelitate şi ”clipa cea repede” şi sufletul locului; timp şi spaţiu rămân eternizate pe o suprafaţă finită (cât timp se vor menţine pe pânză efemerele uleiuri uscate)… Fotografia aceasta e cu totul altceva decât pictura, e doar o copie ”infidelă”.

Pe ”reversul” ilustratei o să vă împărtăşesc din impresiile mele privind tabloul, ca şi cum aş fi bătut cu piciorul, într-o drumeţie de vacanţă, coasta Munţilor Bihorului, în preajma Vaşcăului drag lui Ulian. Era un sfârşit de iunie cu prea mult soare şi adia un plăcut şi răcoros vânticel printre stânci. Abia trecuse de prânz şi soarele făcea să pară văruite cu var alb-stis stâncile, în restul timpului gri. Undeva în zare, printre copacii subţiri de pe creastă, cerul a căpătat culoarea începutului de furtună, e violaceu şi de un albastru ameninţător. Se făcuse linişte de puţin timp, aerul cel bun şi răcoros s-a oprit. O pală aspră de vântoasă a măturat dintr-o dată copacii de pe creastă, făcând să tremure ameninţat frunzişul lor mărunt, iar pictorul a apăsat grăbit ultimile tuşe de verde… Terminase la vreme! Eu am continuat să privesc fascinat bolovănişul. Mai târziu aveam să înţeleg de ce, am mai văzut cândva astfel de lespezi într-un vechi cimitir, erodate, unele încă verticale, altele prăvălite şi într-o rână, parcă toate de aceeaşi mărime, toate la fel şterse… Iar acolo, la Vaşcăul pânzei din faţa mea pe care o contemplam, divinitatea a pus tufişurile să crească în forma unei uriaşe cruci deasupra cimitirului geologic de pe munte. Ne-am stâns lucrurile şi am continuat să povestim pe drum, eu micul sac în care nu aveam nimic iar pictorul pânza, pe care încerca să o ferească de primii stropi grei ai ploii.

Ulian, “Autoportret la Vaşcău” (4.04.09)

„Sate şi cătune răsfirate pe dealuri bolovănoase, aride chiar, dar şi cu haturi terasate ce dau variaţie peisajului, locuri numai bune pentru ochiul unui pictor. În această zonă îmi consum din plin melancoliile, tânguirile interioare, tristeţile, bucuriile… Aici mă simt copleşit de minunile naturii şi încerc ruşinat să fur din ele câte ceva! Aici singur rostesc uimit cu glas tare: Doamne !!”

Vasile Doru Ulian, Vaşcău, în catalog Expoziţie retrospectivă 2009, Muzeul de Artă Piatra Neamţ

(Fotografii făcute de pictorul Vasile Doru Ulian; reproducerea nu este permisă fără acordul nostru)

Retrospectivă Ulian (3.04.09)

Vine o vreme când în existenţa unui artist se poate vorbi de o „retrospectivă”, adică o privire spre el însuşi, cu viaţa lui întreagă. E momentul în care, parte din operă, aşa cum s-a cizelat, e adusă laolaltă să se reflecte, din unghiuri diferite, pânzele şi desenele fiecare în celelalte şi să-şi vorbească. Nu stau prea mult împreună, doar câteva săptămâni, apoi pânzele se întorc pe la casele lor, pe acolo unde “vieţuiesc”, după ce artistul s-a minunat că le-a însufleţit: prin muzee, galerii, colecţii, iar cele mai multe stau singure, în faţa unor privitori care le iubesc.

 

 

Astăzi am primit de la prietenul familiei noastre, pictorul Vasile Doru Ulian, catalogul expoziţiei sale retrospective vernisată la 1 aprilie („o fi păcăleală, n-o fi ?”, se întreba ghiduş el însuşi) la Muzeul de Artă din Piatra Neamţ.

 

 

Pictorul Ulian este prin excelenţă un peisagist, iar pentru această parte consistentă a creaţiei sale trimit la un post mai vechi:

 

http://dumitruagachi.wordpress.com/2008/09/06/atitudini-risipite-in-peisaje-pictorul-ulian/

Pe de altă parte, desenul miniatural ocupă un loc special în creaţia pictorului Vasile Doru Ulian, mai puţin cercetat, întrucât însuşi artistul a fost extrem de parcimonios cu această latură a operei sale. „Filigranele” lucrate în câţiva ani sunt păstrate, parcă în aşteptarea unei târzii şi revelatorii deconspirări, în cutii şi mape lăsate la „maturat”, asemeni esenţelor fine şi rare. Desenul reprezintă o parte onorantă a operei pictorului, deşi prea discretă în raport cu dominanta picturii, în fond şi ea discretă, în acord cu firea de o sensibilitate şi modestie funciare ale omului din faţa şevaletului.

Desenul în miniatură constituie la Ulian momentul, ludic de regulă, de intrare în atmosfera necesară picturii şi nu ţine neapărat de o cultivare în sine a acestei tehnici – poate în puţine cazuri. Exersarea desenului reprezintă gestul declanşator de stare poetică necesar creaţiei în plain air, este rezultatul punerii simbolice în starea de lucru. Artistul îşi aşterne ductul pe un carton de mici dimensiuni, delimitat anterior cu precauţie, poate pentru a zădărnici, dintru început, tentaţiile compoziţionale ample. Cartonul primeşte un chenar interior ferm, trasat foarte aproape de marginile tăiate, iar întregul peisaj este astfel tensionat într-un obligatoriu dreptunghi cu laturile de 10 … 15 cm x 15 … 17 cm. Numai rar verticala desenului se măreşte la 20 … 22 de cm. La început artistul prefera doar cartonul alb, de diverse texturi, fără o selecţie riguroasă a durităţii acestora. Orice spaţiu alb se cerea locuit cu semnele gestului lejer al compoziţiei ludice. Când limbajul acestui fel de a lucra s-a cristalizat, selectivitatea în alegerea suportului grafic s-a manifestat cu forţa unei filosofii plastice subiacente, fiind preferate texturile dure, uneori cu rifluri, maronii sau în tonuri de gri până la negru, substituind parcă grundul pânzei.

Un astfel de suport, cu textura rafinată, primeşte diferit lumina, ductul minuţios milimetric al artizanului şi incizia creionului colorat, oferind polimorfii grafice: de la neted la catifelat, la păstos, aspru, uscat, aspect de reavăn perpetuu. Tuşa de subţirimi orientale, jucată, trimite la tehnica acului rece al gravorului.

Dintre temele desenului miniatural la Ulian, domină cea a copacului. În fapt pare o temă facilă, însă doar ochiul exersat în atitudinea smerită poate vedea splendoarea unei văiugi şi monumentalitatea arbustului printre înalte ierburi arse. În spectacolul armonic în sine al unui colţ de peisaj, numai un artist al conceptualizării, cum este Ulian, poate surprinde tensiunea discretă a individualităţii, copacul singuratic. Codrul este mulţimea cu elemente formal identice, statuate peren în nepăsare eminesciană. Din acest codru, regăsit cel mult şi în puţine desene ca fundal, se detaşează, prin tensiunea contrastului cu planul secund al compoziţiei, copacul individualizat cromatic. E un fel de a spune, inversând înţelesul unei cunoscut proverb, că în desenele lui Ulian vezi pădurea tocmai în solitudinea copacului.

Pe de altă parte, pictorul asociază, prin copacul singuratic, temei solitudinii ca stare pe cea a solitarului ca personaj. Copacul solitar afirmă corespondenţa discretă dintre regnuri şi transferul spiritual care surprinde, în realitatea desenului, un autoportret al artistului.

 

 

Copacul lui Ulian spune o rugă de amploarea verticală a unui ţipăt. Arborele este autoportretul simbolic în postura de singuratic al propriei lumi (artistice şi nu numai) dar şi al celei cotidiene, în care ţipătul nu este întotdeauna oportun sau uşor de exprimat.

Simbolica peisajului din miniaturile lui Ulian, în care copacul capătă valenţe de personaj, este axis mundi. Copacul înclinat, în fond mai spectaculos ca prezenţă în peisaj, pentru formalismul ochiului comun, nu se regăseşte printre subiecţii artistului. Verticala este dimensiunea victoriei repurtate în relaţie cu teluricul, metafora fiind uşor decelabilă în desenele lui Ulian. Este un axis concretizat în coroana vegetală ordonată, evocată cromatic sau doar prin grafia desenului (foarte rar coroana copacului apare ca răsfirată sau ruptă). Coroana strânsă ţine de modelele tensiunii care ordonează, precum flacăra lumânării în jurul centrului de combustie ori picătura de apă în cădere.

 

 

Compoziţional, miniaturile artistului – cele mai multe sunt desene în creion colorat, altele, splendide şi rafinate acuarele – se subsumează tensiunii unghiulare. Copacul este plasat întotdeauna pe un plan înclinat, de mai mică sau mai mare pantă. Verticala desenului lui Ulian nu-şi are originea într-o orizontalitate acvatică, predispusă la înglobare, ci într-o oblicitate. Copacul are de împlinit tentaţia verticalei în tensiunea – posibilă – a dezechilibrului şi ambiguităţii bazei sale.

Arborele din desenele lui Vasile Doru Ulian străbate timpul prin anotimpuri surprinse cromatic şi compoziţional: de la scheletul vegetal dens sau răsfirat al iernii, la vigoarea verdelui verii, la pluriformul şi pluricromatismul toamnei.

Desenul de mici dimensiuni constituie partea tainică a creaţiei artistului, o zonă închegată în datele demersului plastic. Prin austeritatea compoziţională, dar mai ales prin metafora plastică, miniaturile în creion colorat sau în tehnică mixtă sunt izbânzile desenatorului de substanţial talent, menite să evoce complexitatea personalităţii pictorului, în fond atât de discret.

(Foto: detalii din catalogul expoziţiei retrospective Ulian, aprilie 2009 şi desene din colecţia familiei Agachi; reproducerea nu este permisă fără acordul nostru) 

Despre gânduri (17.01.09)

E o dimineaţă ceţoasă. Aproape un zori de zi eternizat. E trecut de nouă şi abia pare a se miji de ziuă. Nu ştiu când m-am trezit. Dar din somn am rămas să mă odihnesc cu gândurile mele. Încep să înţeleg ce însemna acel mod de a fi, trecut de tinereţe, oblomovian. Am văzut filmul în studenţie. (Câteva zile din viaţa lui Oblomov, 1979, scenariu şi regia Nikita Mihalkov, după romanul lui Ivan Goncharov)

 http://www.youtube.com/watch?v=bUwCvC5pq3A&feature=related

Mi-a plăcut filmul ca atmosferă şi, în felul meu, am înţeles încă de atunci neliniştita căutare după oleacă de răgaz. Filmul pare mişcat de o astfel de obsesie lentă, nu poţi căuta răgazul cu frenezie, doar cu o uşoară oboseală în priviri. Acum încep să înţeleg, cred că Oblomov întârzia să se odihnească cu gândurile sale… Lăsându-mă măcar puţin timp printre gânduri, ele au prins inexplicabile traiecte, în puncte solare atât de speciale. Mişcarea gândurilor desenează un tablou de curbe, de o amplitudine la care nu credeam că pot avea acces. Mi-am dorit să notez meditaţia de o încărcătură revelatorie, dar a trecut, oricum tot acest angrenaj al scrisului este prea lent, ineficace, limbaj, exprimare, antebraţ şi braţ, vorbire chiar, presupunând că aş putea dicta gândurile, dar şi asta ar însemna o conexiune în plus…  

În peisajul alb, aşa cum am văzut dealurile acum câteva zile, pe seară, dealuri pur şi simplu, dintr-un loc cu vedere în zare, în lumina specială de crepuscul, cu norii roşiatici, purpurii şi zăpezile pe creste, gândul în care mă odihneam îmi proiecta imagini oarecum în antiteză, din serile taberelor de pictură de la Ipoteşti. Nici atunci nu înţelegeam prea bine predilecţia pictorilor pentru răgazul într-un loc insolit ca temă de seară, cimitirul. De aici impresia unei picturi într-o continuă înserare. Şi cred că numai un ţintirim de sat, locul cu verdeaţă luxuriantă, neurbanizat, prin urmare „nesistematizat”, aminteşte de sentimentul blagian al veşniciei.

(Mihai Chiuaru, u.p., nedatat)

(Vasile Doru Ulian, u.p., 33 x 20 cm, 1997)

O noapte de tăcere (31.12.08)

La fiecare sfârşit de an se vorbeşte mult. Fiecare descoperă că poate spune câteva cuvinte, chiar şi taciturnii… Aproape că e un vacarm. Unde ne regăsim, pe trotuar, la serviciu, întâmplător, după o lungă perioadă de uitare, ne spunem câteva cuvinte pentru noul an. Vorbim mai repede decât interlocutorul, în speranţa că vom spune noi mai întâi cuvintele care se cuvin, e ca atunci când te vezi cu cineva şi câştigi competiţia întrebării „ce mai faceţi ?”. În astfel de momente devin introvert. Tac inoportun. Ascult în tăcere. Privesc în tăcere. M-aş cufunda în tăcere.

 

 

 

 

E ca un nesincron într-un film, personajul distras nu aude arena circului pe care o traversează, rumoarea s-a instalat, saltimbancul s-a desprins în gol, leul e în arena îngrădită şi ca şi cum ar fi trecut neverosimil printre zăbrele, năucul a ajuns în arenă… Da, e o zi a tăcerii pentru mine, aş vrea să întind doar braţele. Aşa cum stau, pare că îmbrăţişez toate prezenţele absente…           

 

Dreptul la timp

Tu ai un fel de paradis al tău
în care nu se spun cuvinte.
Uneori se mişcă dintr-un braţ
şi câteva frunze îţi cad înainte.
Cu ovalul feţei se stă înclinat
spre o lumină venind dintr-o parte
cu mult galben în ea şi multă lene,
cu trambuline pentru săritorii în moarte.
Tu ai un fel al tău senin
De-a ridica oraşele ca norii,
şi de-a muta secundele mereu
pe marginea de Sud a orei,
când aerul devine mov şi rece
şi harta serii fără margini,
şi-abia mai pot rămâne-n viaţă
mai respirând, cu ochii lungi, imagini.

 

Nichia Stănescu, din volumul Dreptul la timp (1965)

 

(Reproducerea este după Vasile Doru Ulian, lucrare de mici dimeniuni, acoarelă pe carton alb, semnat Ulian şi datat XI 2005)  

Clopotul (27.11.08)

Fără iluzii, sfârşitul lui noiembrie, cenuşiul la apogeu, ar fi de nesuportat. Toate poveştile iernii, începute în noaptea Sf. Andrei, dau savoare unui timp de cenuşă. Bradul de sărbători a devenit un personaj laic. În contrast, îmi amintesc un desen de Ulian, în care un arbore verde intens, între verticale de gri ale unor trunchiuri desfrunzite, părea un sacerdot. Am căutat cu emoţie în oraş câteva semne: pietrele nude ale unui zid reflectau opac puţinele frunze stafidite. În expoziţia din holul de la mall, printre sosiile de brazi, era expusă holograma de lut ars a unui clopot, o spirală de siluete într-un stop-cadru de vals. Figurinele cărămizii se înlănţuie ca în transă către un acoperiş sonor, spre vârful unui roi. Simfonia suspendată prin sute de fire aşteaptă clinchetul din „neclintita limbă”.

(Ionela Mihuleac, Sunet arhaic, ceramică, “instalaţie” expusă la Mall Moldova Iaşi, începând cu 27.11.08)

Atitudini risipite în peisaje – pictorul Ulian

Despre pictorul Ulian, printre alte spuse care-l încadrează onorant pe artist, e notabilă cea exprimată, cu oarecare precizie a observaţiei, de Valentin Ciucă: „Ca tipologie umană şi substanţă artistică, Vasile Doru Ulian descinde din familia micilor maeştri olandezi. Nu are complexe în faţa motivului, fie că acesta este un munte monumental şi misterios sau doar cîteva fructe ori legume. Măreţia nu stă în motiv, ci în tratare. În general, tonurile ultimelor lucrări au mai scăzut, astfel încît tablourile par a fi pictate într-o continuă înserare. Nota de mister cu văluri ascunzînd materialitatea propriuzisă a lucrărilor, dovedeşte o înaltă tehnică a transparenţelor  şi a utilizării valorilor pe un fond de smerenie în faţa naturii în feluritele ei ipostaze”. Şi Constantin Prut remarcă prezenţa la Ipoteşti a pictorului Ulian ca subsumată programului mişcării Prolog, alături de Horia Bernea, Horea Paştină, Mihai Sârbulescu şi faptul că aceşti artişti „utilizează peisajul ca pe un mijloc de participare la splendoarea creaţiei, reoferită cu umilinţă contemplării şi sacralizării.”

În fapt, legăturile spirituale (şi cele care au marcat un anumit climat de creaţie) dintre Horia Bernea şi Vasile Doru Ulian s-au dezvoltat anterior grupării Prolog şi au ţinut de prietenia dintre aceştia, prietenie jalonată de momentele petrecute împreună la Văratec, Mănăstirea Neamţ, Sihăstria …     

Un pasaj din Val Gheorghiu (Vieţile după Vasari) evocă atitudinile creatoare, în relaţie cu natura, din taberele de creaţie şi o anume atmosferă a acestora, cultivînd – poate redescoperind – avantajul naturii ca întemeiere a demersului plastic. „De cîte ori văd un pictor ieşind, cum se zice, la peisaj, mă gîndesc la mai multe. [...] Cînd îi văd, mă gîndesc cu nostalgie la epoca romantică a picturii, cînd natura pururi generoasă îi oferea artistului, dintr-o dată, două avantaje: îl învăţa să vadă şi îl desfăta la sînul ei. [...] În fond, nici o lege scrisă sau nescrisă a picturii moderne nu ameninţă că dacă vei lua lecţii de la natură, vei da greş. [...] Mă mai gîndesc la faptul că sînt pictori şi pictori. Pe unii natura îi învaţă, pe alţii doar îi desfată la sînul ei. Primii cred încă în marea lecţie a naturii şi rămîn cu ceva din această lecţie. Ei înţeleg, probabil, ce spunea Aristotel: Natura are intenţii bune dar nu le poate pune în practică. Ei îşi înţeleg, adică, rostul: de a pune în practică intenţiile naturii. Ceilalţi pictori ies la peisaj, neştiind de ce ies: aşa au făcut meşterii de altădată, aşa fac şi ei. Oricum, se simt minunat în sînul naturii. Şi mă mai gîndesc la Oscar Wilde, marele mincinos, care a pus în drepturile sale pe artistul instruit, matur, capabil să discearnă lecţia naturii. Vorbind de perioada în care impresionismul descoperea ceaţa londoneză, făcînd din ea un faimos motiv de artă, el încheia: Acolo de unde cel cult ia un efect, incultul ia o gripă.”

Lui Andrei Pleşu, exilatul la Tescani, seducţia aerului, solidificarea sa miraculoasă sub penelul pictorilor, i-au inspirat câteva observaţii de jurnal: “De câţiva ani văd, în preajma Tescanilor, pictori lucrând în peisaj, «sur le vif». Unii, rapizi, întreprinzători, cu aerul de a exercita fără emoţie un meşteşug bine stăpânit. Alţii, căutând «motivul», privind îndelung, cu capul lăsat într-o parte şi cu ochii strâmtaţi, pomul sau pajiştea din faţă: puţin afectaţi, umblând printre lucruri ca nişte «specialişti» ai văzului, capabili să identifice tabloul în imensitatea oricărei privelişti. Alţii, concentraţi, asudaţi, absorbiţi într-o transă ritmică, lacomă să surprindă palpitul unui loc. Toţi din ce în ce mai intelectuali: singurii oameni ai spiritului care mai muncesc, azi, în natură şi care mai au simţul pur al imediatului. Miraculoşi în nevoia lor de a capta aerul unui loc. Aerul. O achiziţie fără corp, un abur, în care să se simtă mirosul lui Dumnezeu”.  

Printre protagoniştii taberelor, artistul instruit, matur, capabil să discearnă lecţia naturii  – reiau spusele concise ale lui Val Gheorghiu – este şi Vasile Doru Ulian.

Am extras fişa biografică a pictorului Ulian (într-o lipsire de stil, în cel „telegrafic” oarecum, în care de altfel îmi repugnă să scriu). Ţin doar la faptul că, pictorul fiind mai mereu nemulţumit de unele inexactităţi apărute prin diversele cataloage de expoziţii, am pus asupra datelor de mai la vale accentele pe care însuşi artistul mi le-a sugerat. Insista nu pe locul naşterii sale, ci pe cel care i-a definit universul copilării. Pictorul Ulian s-a născut în Frătăuţii Noi, judeţul Suceava (30 ianuarie 1944), dar a copilărit la Vaşcău, în judeţul Bihor, unde a căpătat acel special fel de a fi, ardelenesc. A învăţat la şcoala primară din Vaşcău şi apoi la Liceul din Ştei. A absolvit, în anul 1965, Institutul Pedagogic Bucureşti,  Facultatea de Arte Plastice, unde a fost coleg de an cu pictorul Horia Bernea.

Iernile şi le petrece la Piatra Neamţ însă de cum primăvara dă în pârgă, dacă nu e prin tabare, umblă pe dealurile de la Vaşcău, însoţit de o lădiţă ca de felcer vechi, în care ţine tuburile cu „magmă” policromă pe care o întinde pe pânze. Din 1968 a organizat 17 expoziţii personale (dacă are vreo importanţă răbojul) şi a participat cu lucrări la numeroase expoziţii (judeţene, bienale, saloane naţionale, expoziţii de grup) în ţară şi în străinătate. Este membru al Uniunii Artiştilor Plastici (U.A.P.) din România. În 1991 i s-a conferit Premiul U.A.P. la Saloanele Moldovei – Bacău, iar în 2005 premiul Lascăr Vorel la bienala de artă plastică de la Neamţ.

Participă – cu o contagioasă bucurie colocvială – la numeroase tabere de pictură. Lucrările artistului se regăsesc în colecţiile de excepţie ale marilor centre culturale naţionale – George Enescu, Tescani, Mihai Eminescu, Ipoteşti – în colecţii de stat şi particulare din ţară şi din străinătate. 

(Imagini din tabăra de pictură de la Agafton. Fotografiile au fost făcute la 5 iunie 2004 la Mănăstirea Agafton, printre “vechile case mănăstireşti” din preajma bisericuţei din lemn.)