Soarele, prea îndepărtat pe cer, părea un minuscul glob de lumină palidă în fulguiala gri a amiezii. „E ziuă şi ce întuneric…” era şi într-un Decembre bacovian, iar eu nu pot uita lumina intensă, puritatea albă a satului şi tristeţea care mă cuprindea, când vedeam că suprafaţa „arctică” se întuneca şi era pustiită, în câteva zile, de viscolul ce dezvelea haşurile negre ale brazdelor de arătură sau crestele cu vrejuri uscate ale dealurilor…
După ieri, constat că şi astăzi am o relaţie specială cu pietrele, văd lespezile în cele mai tainice locuri, răspund chemărilor simpatetice ale feţelor aspre şi năpădite de muşchi, de frunze, iar de astăzi de zăpada măruntă, deasă ca o pâclă… La Palatul Calimachi din Iaşi, palat domnesc în vremea lui Alexandru Calimachi (1795-1799) şi unde în a doua jumătate a sec. al XIX-lea se ţineau, în două sesiuni pe an, examenele de bacalaureat pentru elevii şi elevele din toată Moldova (presupuneau o călătorie cu adevărat iniţiatică, pentru liceenii acelor vremuri), clădire astăzi strânsă între corpurile UMF Iaşi, am privit cununa de piatră a cornişei. Din gresia cu scoici de prin jurul Iaşului s-au cioplit acele podoabe, care să înnobileze eleganţa clasicistă a clădirii. Dosite într-o curte interioară, câteva din lespezile ce au stat pe ziduri, cu volutele roase de timp, dau seamă despre poezia vechii ciopliri în piatră.
Pe o vreme cu ploaie marunta de o raceala de gheata, am privit prin Bruxelles oarecum catre cele mai putin vizibile, cu acea pasiunea pentru inedit ca intr-o galerie de antichitati… Asa am gasit pe un perete estic al unei biserici gotice de beghinaj, Eglise Saint-Denis, statuia, coplesitoare pentru mine prin dramatismul reprezentarii, la care s-a adaugat forta de modelare a timpului in carnatia lemnului de stejar, un Christ en croix (sec. al XVII-lea, sculptor anonim).
Citisem pe un blog, undeva la doamna -X- cred, o idee care s-ar rezuma astfel: ceaţa e greu de pictat iar dintre pictorii care s-au încumetat să o picteze, puţini au făcut-o izbutit… De fapt anumite grade de lumina sunt greu de prins nu atât în materialitatea ei, ca substanţă însăşi a picturii, ci în inefabilul ei, în ceea ce aş numi psihologia stărilor de lumină… În fond, lumina e măcar amplificatoare, dacă nu generatoare de stări şi percepţii cu totul personale, fiecare trecem prin câte o pasă cromatică, nu îndeobşte legată de anotimp dar nici ruptă cu totul de el, gabilutza, un subtil companion din blogosferă traversând o pasă galbenă… Văzusem aburii dimineţii, ca o cufundare în prospeţimea începuturilor la Horia Paştina, e pictorul la care îmi pare a exista o relaţie specială cu diafanul. Dantelăria sa de aburi estompează câmpul picturii şi încheagă profunzimi stinse, la care numai ochiul dotat cu o foarte bine educată răbdare a privirii are acces. Peisajele lui Horia Paştina sunt încărcate de lumina începutului şi oferă astfel o secvenţă fugară de paradis.
Marea
Peisaj la Ipoteşti II
Peisaj, Valea Covurluiului
Ceaţa însă, în mişcarea ei cu “lentoarea unui şarpe”, contrastul gri al luminii de la începuturi, e cu precădere un mediu al tenebrelor, cu umezeală rece, încărcată de otrăvurile psihologiei fiecăruia dintre noi… Prin urmare, în asta constă, cred, materialitatea ei greu reproductibilă, ceaţa e o materie picturală confuză, nu e doar un fond grizonant, cum am văzut în destule reprezentări neizbutite ale unui spaţiu înceţoşat, o barcă în ceaţa unui lac, spre exemplu, ce nu e decât o banală pictură de salon. În doar câteva pânze ale lui William Degouve de Nuncques am văzut ceaţa ca mediu tanatic prin excelenţă. Într-un spaţiu de expresie suprarealistă pluteşte în trecere, surprinzător, fără a transmite nici o senzaţie de mişcare, o lebădă neagră. Regia aceasta tanatică e şi mai vizibilă în pictura, cât se poate de verosimilă, a unei dimineţi înceţoşate în care mesageri negri, grăbiţi, prea grăbiţi, luminând cărarea cu faruri cu lumină împuţinată, se îndreaptă către lumea de aici, spre a transmite mesajul lor inexorabil… Sentimentul covârşitor şi nu ceaţa e greu de pictat.
Lebăda neagră, 1896
Stadă în Magent, 1890
William Degouve de Nuncques: pictor belgian de origine franceză (1867 – 1935). Constat că istoria artei îl încadrează ca pictor simbolist. În pictura lui există o latură suprarealistă, aş îndrăzni să cred că este un precursor al suprarealismului fantast, unul mai întunecat şi poate mai profund decât la suprarealiştii de marcă şi mă gândesc la Magritte, spre exemplu, pe care l-a influenţat… Pe un sit am găsit o exprimare izbutită despre pictor: „transfigurează realitatea, în sensul că oferă o vedere către invizibil”
E incitant să vezi cu sufletul, adunate ca într-un amplu mozaic sau text dadaist, mulţime de lucrări de pictură şi sculptură mică, într-o expoziţie care-şi propune a da seamă despre arta contemporană, adică despre ce vor artiştii şi cine sunt ei… Expoziţia e organizată de breasla artei plastice din România, Uniunea Artiştilor Plastici, e a doua ediţie a manifestării şi se desfăşoară simultan în două galerii din Iaşi, Tonitza şi Cupola. În fapt expoziţia dă o imagine, insolită desigur şi cu totul lacunară, dar veridică măcar statistic pe eşantion sui-generis, a momentului actual al evoluţie artei din România. Expoziţia e rezultatul Salonului Naţional Concurs de Arta Plastică „Atitudini contemporane”. Titlul e potrivit, marchează cumva esenţialul, nu vreo tematică anume sau direcţiile şi tendinţele, ci doar ceea ce este important în condiţia artei, atitudinea creatoare / creatorului… Din 300 de lucrări ale celor mai bine de 200 de artişti participanţi au fost expuse, desigur, puţine. Nu ştiu dacă lucrările sunt schimbate pe simeze la câteva zile… Nu e locul aici pentru a decela tendinţe, direcţii, grupări de artişti sau nuclee tematice. O să redau ceva din atmosfera expoziţiei prin câteva imagini, cu precizarea că selecţia este rezultatul unei duble subiectivităţi, una de prim grad a curatorului Dan Tudor Truică (pe sit-ul lui Truică, sub pozele nud, sunt imagini ale vernisajului expoziţiei din Iaşi) şi de cea de grad secund, a mea… Aş mai spune doar că înaintea atitudinii e aptitudinea, ea e condiţia de căpătâi a artei şi am impresia că se poate vorbi de împlinirea ei măcar la unii dintre artişti, măcar pe ici pe colo…
Ioan Sulea – Sf. Mahramă XXI
Elena Dăscălescu – Intrare
Aurel Marian – Peştii
Florin Ferendino – Sfârşit de toamnă
Loredana Chis – Compoziţie I
Alexandra Andronache – Compoziţie
Valentin Sava – Paznicul dimineţii la Salamanca
Florin Mocanu – Semne citadine
Lisandru Neamţu – Colecţie
Ori de câte ori văd cum sunt desprinse schele măcar de pe o turlă, spre exemplu, dacă nu de pe clădirea în întregime, uneori după mulţi ani de consolidare şi restaurare lente, oprite, stagnate, momentul îmi pare o izbândă asupra a ceea ce pare inevitabil. Cu atât mai mult cu cât clădirea salvată este un monument, iar restaurarea cât de cât izbutită. Chiar şi atunci când nu e vorba de o clădire cu notorietate, cum e această biserică de la începutul sec. al XIX-lea (1802) din Holboca, lângă Iaşi, dar având un şarm al ei şi o anume rezonanţă în istoria arhitecturii prin clasicismul ei manifest. Eliberarea de schele are ceva din sacralitatea dezvelirii unei statui… Din păcate se petrece atât de greu şi după o mulţime de ani, uneori cu zecile şi asta nu e de ieri de azi, e boală veche, uneori schele au căzut pur şi simplu de vechime.
De fapt e mai degrabă firesc să nu-ţi pară că o aniversare are ceva cu totul special în ea. Însă privind mai cu luare aminte, constaţi cât de special e jubileul… E, pentru cei mai mulţi dintre noi, unic. E ca trecerea unei comete, spre exemplu, ţi se întâmplă o dată în viaţă să o vezi. Am căutat printre cometele care revin, spre a „luci vederii noastre”, una caracterizată de o cifră care se împarte la 5, cum s-a încetăţenit printre muritori să împartă viaţa în praguri de 5 şi 10 ani, iat-o, e Swift Tuttle care se apropie de pământ la câte 125 de ani… Aşa că într-o seară de vineri, 30 oct. 2009, în sala Teatrului Eminescu mi-am dat seama că e până la urmă o mare şansă să-l fi sărbătorit împreună pe el, Laurianul – o stare de spirit! La 150 de ani au sărbătorit cei care îi sunt elevi, absolvenţii de la tineri la vârsta senectuţii, profesorii şi, din fotografii, chipurile luminoase ale unei venerabile istorii…
Spectacolul de final al manifestării, parodic, a fost gândit şi regizat de elevul Alex Sârbu (http://www.live.botosani.ro/#top, selectare transmisii înregistrate în meniu coloană stânga, LAURIAN ANIVERSAR – 150 de ani de învăţământ, de la 2:05:40 la 2:47:20)
Ansamblul Mănăstirii Frumoasa din Iaşi e o veritabilă sinteză. Palatul de pe ziduri, cum e cunoscut în monografii şi tomuri de istoria artei, e una dintre cele mai relevante şi sincrone reflectări ale neoclasicismului moldovenesc, racordat la cel european. Atmosfera meditativă la care predispune acel spaţiu arhitectural şi sacru e pigmentată cu subtile simboluri ezoterice…
Nu mă înşelasem, marginea pădurii avea, privită dimineaţa de la o oarecare depărtare, o patină neclară, estompată, aşa cum o acoperă ceaţa din toamna aceasta. Din păcate mirosul acesta de galben, ca şi cel de verde-înmugurit al primăverii, ţine doar 2…3 săptămâni, uneori şi mai puţin. Îmi plăcea să fotografiez toamnele pădurii oarecum panoramic, îmi părea mai sugestivă aglutinarea de mirosuri cromatice, ca un sloi de miere târzie. Pentru parfumul subtil galben-umid, pentru acel vibrato de frunze arămite am făcut câţiva paşi prin desiş. Memoria efemerului e minunea ce ni s-a dat…
Poate că numai datorită percepţiei mele, fără îndoială modificată de spectacolul cotidianului devenit o butaforie electorală fără orizont, văd că toamna aceasta e lipsită de culoare. Mulţimea, mărimea şi stridenţa cromatică de pe afişe nu pot estompa impresia de toamnă veştedă. E foarte mult gri, e un octombrie cu lumină decolorată, ceea ce în anii trecuţi era o exuberanţă de galben-brun-roşu-oranj e acum şters, monoton, cenuşiu-uniform proiectat pe un cer cenuşiu. Noroc că lângă mine doarme Lapi. Privirea lui e cât se poate de sugestivă şi adecvată atmosferei electorale. Căţelandrul labrador a mai crescut, e, cum altfel, un poznaş. Când ies cu el pe stradă mă simt ca un hoinar cu un walkman, evadarea din lumea cenuşie a devenit posibilă…
 | dumitruagachi on Meteorologie sentimentală – so… |
 | Gigi on Meteorologie sentimentală – so… |
 | Elena on Meteorologie sentimentală – so… |
| Elena on „Prolog” – (la) câteva reflecţ… |
| Elena on Cioca-Boca există… |
dumitruagachi