Dumitru Agachi’s Weblog

decembrie 13, 2009

Semne şi teatru (13.12.09)

Despre reprezentaţiile Drama Club cu spectacolul Frumoasa fără trup am relatat pe blog de fiecare dată când ele s-au petrecut. Acum reiau doar câteva imagini de calitate din spectacolul jucat ieri după amiază (12.12.), publicate într-o frumoasă galerie foto de Botosani Life. O fac pentru a evidenţia acurateţea semnelor de mişcare care construiesc spectacolul,  întrega lui atmosferă fiind susţinută tocmai de puritatea (şi inocenţa) jocului cu tensiunile grafice dintre “vid şi plin”…

Fotografiile preluate de pe BotosaniLife.ro sunt făcute de Bogdan Todireanu, iar celelalte de Răzvan Chirilă.

Imagine – teatru – simbol (12.12.09)

Categorisit la eseuri despre artă, impresii, poesis — Tags: , , , , , , , , — dumitruagachi @ 12:26 am

… că o imagine spune mai mult decât 1000 de cuvinte, e ceea ce ştiu deja foarte bine cei din mass-media. Unele reprezentaţii teatrale, mai ales cele create în cheie simbolică, pun accent tocmai pe imagine (despre conceptul de spectacol numit teatru-imagine, aici), într-o ritmică anume, care să amplifice efectul scenic şi să lase de neuitat, în mintea privitorului, tocmai câteva imagini pregnante, în stare să învingă implacabila uitare… Cu atât mai mult, în sufletul unor tineri rămâne deschiderea imaginativă pe care imaginea, ca vehicul scenic, o dezvoltă. Jocul cu imaginea nu e deloc simplu, dacă nu are originalitate, locurile comune sunt imediat observabile, iar dacă nu are acurateţe, nu convinge privitorul iniţiat dar, mai ales, nu emoţionează. Imaginea e mai mult decât o retorică actoricească de duzină, nu e ca o replică prea stridentă, e, pentru văz, un ţipăt dar şi o şoaptă. Cu pictogramele teatrale nu se poate trişa. Drama Club a jucat din nou spectacolul Frumoasa fără trup, adaptat după piesa lui Nicolae Iorga, la un interval de numai 4 zile după Iaşi. Spectacolul a fost prilejuit de Colocviul comemorativ N. Iorga 1940-2009 şi s-a desfăşurat pe scena Teatrului M. Eminescu din Botoşani. Numai pe scena din Botoşani, în spectacolul Frumoasa… s-au reuşit câteva remarcabile secvenţe de lumină pe jocul lăutarului. Poate că a fost ultima reprezentaţie cu Frumoasa… şi poate ultimul spectacol al Drama în actuala componenţă… Asta are special o trupă de liceu, e prea grăbită trecerea anilor! După spectacol am văzut la actorii liceeni chipuri triste, iar la unii chiar prea triste, însă motivul e bine să rămână secretul lor. Până la urmă contează doar faptul că spectacolul a transmis emoţie celor din sală. A coborât cortina şi o lacrimă şi-a lăsat sclipiri sidefii între gene…

decembrie 9, 2009

Ludic şi Drama – Frumoasa fără trup e un gând, o iluzie

Frumoasa fără trup e gând, iluzie, zână din lumea care nu e aici şi poate nici dincolo, dar, mai mult decât atât, ea e desprinsă din sentimentul de Laurian oriunde s-ar juca… Un spectacol de teatru fascinează într-un fel special dacă ai şansa să-l vezi pe scene diferite. Sigur, e banal spus că jocul (cu teatrul) e o bună definiţie pentru irepetabil, însă cu atât mai mult devine perceptibil cât de altceva este, atunci când se joacă în mai multe locuri şi mai ales în săli cu public. Încă o reprezentaţie cu spectacolul Frumoasa fără trup a avut loc la Iaşi în seara zilei de 8 decembrie, la Festivalul Internaţional Zilele Teatrului Ludic, ce se desfăşoară între 7 – 11 decembrie 09 la Casa de Cultura a Studentilor şi Casa de Cultura Mihai Ursachi. Poate mai mult decât la primele reprezentaţii, toate secvenţele spectacolului au emoţionat, au evidenţiat coerenţa adaptării după textul lui Iorga, iar luminile  puse pe grupul de zâne au potenţat vraja imaterialităţii celuilat tărâm… Sala a fost plină de un public studenţesc rafinat, de dramişti şi laurieni sentimntali… Impresiile mele se vor regăsi în imagini, deşi atmosfera specială a spectacolului e prea puţin redată de un modest aparat foto.

Bravo, Drama Club!

Afişul festivalului (programul aici)

Foste vedete Drama, în aşteptarea spectacolului:

Lumea iluziei:

Ieşirea la rampă:

Public şi …  emoţii:

noiembrie 3, 2009

Expresia face spectacolul (3.11.09)

Categorisit la eseuri despre artă, impresii, poesis — Tags: , , , , , — dumitruagachi @ 9:52 pm

Vraja scenei stă în forţa expresivă a grupului, a celor care dau unitate spectacolului tocmai prin micile diferenţe. Dinamica mulţimii de pe scenă este cea care face ca senzaţia de viaţă să încălzească întregul spaţiu, scenă, sală, scaune, uneori şi holuri… Altfel spus, transmutând în teatru o vorbă cunoscută, dacă grupul nu e (la înălţime), nimic nu e… Personajul colectiv poate fi uneori simplu element de decor, dar cât de expresiv, alteori element scenografic, alteori abajur pentru lumină, alteori pădure, alteori mare, câte nu poate fi în iluzia reprezentării… Şi toate depind de suprarealul pe care regizorul, cu forţa creaţiei sale, îl reuşeşte sau îl ratează… Nu am vorbit până acum despre cât de mult am văzut că înseamnă pentru fiica mea, Andra, vraja teatrului, contopită în vraja Drama Club… Acel miraj face să radieze întreaga ei fiinţă, atunci când e contopită în grupul-ecran. Iată jocul expresivităţii de pe chipuri, surprins într-o succesiune de imagini, diferenţiate şi prin lumini: verde, roşu, galben, albastru,  în musicalul Laurian, Laurian… jucat pe scena Teatrului Eminescu pe 30 octombrie. Ecran pentru că, am impresia, menirea grupului este să asigure proiecţia gesticii, mişcării, cromaticii, mimicii fiecăruia dintre actori în lumea de contraste a spectacolului, de la momentele stop-cadru la cele dinamice… Nu am mărturisit-o, însă surpriza mea a fost să văd pe scenă, integrată personajului colectiv, o cu totul altă Andra. Şi pentru asta mulţumesc teatrului…

108_7860a

108_7861a

108_7863a

108_7864a

musical-20

108_7851a

noiembrie 1, 2009

Suferinţă din iubire – de statuie (1.11.09)

Nu există iubire de creaţie fără suferinţă. Iubirea pe care o trăieşte personajul interpretat, dar şi iubirea pură pentru teatru, determină suferinţa adâncă a actorului-creator, aşa cum am văzut-o iradiind pe faţa Emei Done. Ea are vocaţia de a pune pe chipul de tragediană, ca pe acela al unei statui modelată de un sculptor de geniu, o furtună de sentimente…

Statuile2a

(Decupaj dintr-o fotografie publicată de ziarista Carmen Moraru pe blog)

De cum am văzut pantomima Drama Club, Statuile, mi-a revenit în minte o melodie a lui Alifantis, Dacă tu ai dispărea. M-au fascinat întotdeauna versurile cântecului, îmi era cât se poate de clar că sunt ale unui poet mare, însă tocmai de aceea eram încredinţat că nu sunt scrise de… Adrian Păunescu… Am vrut să fac o trimitere cât se poate de firească, în articolele anterioare referitoare de pantomima Drama Club şi astfel, căutând versurile într-o bibliotecă virtuală am dat, de necrezut pentru mine, peste:    

Adrian Păunescu – Dacă tu ai dispărea

Dacă tu ai dispărea
Într-o noapte oarecare
Dulcea mea, amara mea
Aş pleca nebun pe mare.

Cu un sac întreg de lut
Şi-o spinare de nuiele
Să te fac de la-nceput
Cu puterea mîinii mele.

Lucru lung şi monoton
Să te înviez, femeie,
Eu, bolnav Hyperion
Hai şi umblă, Galatee !

Dacă tu ai dispărea
Fi-ţi-ar moartea numai viaţă
Dulcea mea, amara mea
Aş pleca în ţări de gheaţă.

Să te fac din ţurţuri reci
Să te-mbrac în promoroacă
Şi apoi să poţi să pleci
Orişiunde o să-ţi placă…

De-ai cădea într-adevăr
În momentul marii frîngeri
Aş veni la tine-n cer
Să te recompun din îngeri.

Şi pe urmă aş pleca
Umilit şi iluzoriu
Unde este casa mea
O mansardă-n purgatoriu.

Dacă tu ai dispărea
Şi din rîsu-mi şi din plînsu-mi
Te-aş găsi în sinea mea
Te-aş zidi din mine însumi !

În versiunea cântată de Nicu Alifantis, poate şi din raţiuni de ritm muzical, creatorul este sculptorul mitic Pygmalion. Dar şi trimiterea poetică la Hyperion, în a treia strofă a poeziei, e cât se poate de motivată… Pentru poezia asta şi alte câteva, omului (cu toate demnităţile sale) Adrian Păunescu i se pot ierta toate, pus în ordinea creaţiei şi nu a mundanului. Cu doar câteva versuri şi nu cu excesiva Cartea cărţilor de poezie (1999), autorul şi-a dăltuit – spre a rămâne în termeni sculpturali – locul în literatura română. Poezia are această calitate subtilă de a fi perceptibilă în dozaje fine, e energie fără masă, nu are nimic de a face cu densitatea brută a cărămizii, fie ea şi de hârtie…

octombrie 31, 2009

Mitul creatorului – o interpretare (31.10.09)

Categorisit la eseuri despre artă, impresii, poesis — Tags: , , , , , , , — dumitruagachi @ 12:37 pm

Trupa de teatru Drama Club îşi asumă temele grele, ce lovesc în suflet ca într-un gong. Şi nu e uşor să încerci a te juca în marginile profunzimii lui a fi, se poate rata, pentru că, nu-i aşa, de la sublim la ridicol… e doar o piruetă a lui Ianus. Însă până acum Drama a privit mereu către faţa sublimului! Iar multe dintre încercările Drama, mai ales cele scurte, deşi complexe, sunt happening-uri şi astfel au şansa de a fi jucate ca o temă de jazz, ocupând orice spaţiu. Am văzut spectacolul Statuile de trei ori în 2 zile, mai întâi în Aula Magna a Laurianului vechi (29 oct.), apoi în Holul de granit al celui nou (30 oct., la amiază)…

108_7765a

108_7779a

108_7788a

108_7783a

Fiecare reprezentaţie e unică şi prin spaţialitatea ei. Însă când a fost jucat la Teatrul Eminescu (30 oct., seara), spectacolul a primit toată frumuseţea specială a scenei, locului inventat pentru a da şansă iluziei să salveze iluzoriul, trecerea noastră prin lume…

PA309250a

PA309253a

PA309254a

PA309273b

PA309276a

Căutând să văd modul cum a fost reflectată în media întâlnirea aniversară Laurian 150, am dat de înregistrarea de bună calitate, de pe situl live.botosani.ro. Pantomima Statuile a deschis manifestarea (http://www.live.botosani.ro/#top, selectare transmisii înregistrate în meniu coloană stânga, LAURIAN ANIVERSAR – 150 de ani de învăţământ, min. 0:00 – 12:25)

octombrie 30, 2009

Lacrimi de piatră (30.10.09)

Categorisit la eseuri despre artă, impresii, poesis — Tags: , , , , , , , , — dumitruagachi @ 11:14 am

Aşa cum fiecare dintre noi purtăm, mai mult sau mai puţin vizibil pe chip, bagajul însângerat al existenţei noastre, în viziunea Drama Club şi statuile ascund, în posturile lor împietrite, sensibilităţi pe care le putem imagina, dar pe care nu vom şti niciodată să le percepem… Forţa iubirii umane nu e capabilă să depăşească în măreţie iubirea pe care o poate aduna, în cămaşa de piatră a sufletului ei, o statuie. Spectacolul Drama Club reuşeşte să facă transparentă, pentru câteva clipe, cortina rece dintre statui şi oameni.  Aşa s-a întâmplat la Balul Sarmis (29 oct. 09, seara) în cadrul manifestărilor Laurian – 150. Bravo celor care dau viaţă statuilor, bravo Drama Club!

108_7731

108_7733

108_7740a

 

iunie 7, 2009

Un happening Drama Club (7.06.09)

Categorisit la eseuri despre artă, impresii, poesis — Tags: , , , , , , — dumitruagachi @ 11:00 am

Happeningul Drama Club de vineri seară, 5 iunie, acea plimbare cu alai a Zânelor pe Unirii (în Botoşani),  poate fi subsumata prefigurării sărbătorii Rusaliilor (7 iunie). În mitologia populară, cum fiecare mare sărbătoare creştină are un substrat şi un univers întrepătruns cu “păgânismul” ancestral, Rusaliile sunt reprezentări malefice feminine, femeile fabuloase, fiicele împăratului Rusalim. În piesa Frumoasa fără trup Iorga a trimis şi către această rădăcină mitică, mai cunoscute fiind “Ielele”, pentru că în perioada comunist-atee nu se putea aminti de Rusalii (ce frumos sună “Jocul Rusaliilor”). Dânsele, Drăgaice, Vâlve (Vâlva Băii, Vâlva Pădurii etc), Irodiţe, Rusalii, Nagode, Vântoase (sursa http://ro.wikipedia.org/wiki/Iele  ), sunt fecioare frumoase, îmbrăcate în alb, fecioare bătrâne, duhuri rele şi locuiesc în păduri neumblate de om, în văzduh ori pe ape în ostroavele în care doar lighioanele au sălaş. Rusaliile sunt mereu însoţite de lăutari – în piesa lui Iorga ispititorul şi călăuzitorul prinţului este lăutarul – dansează şi întind mese pe iarbă. Petrec şi dansează mirific, însă muritorilor nu le este îngăduit să le vadă. Dacă un muritor le zăreşte sau dacă, din greşeală, cineva calcă pe locul pe care au dansat (şi unde iarba rămâne arsă), nefericitul se îmbolnăveşte foarte grav de boala “luat de Rusalii”. Iar de boala Ielelor se poate scapa doar prin descântec ori prin intrarea în hora Căluşarilor… Sau prin deznădejdea cunoaşterii „binelui şi răului” cum se întâmplă în piesa lui Iorga.

http://elenaagachi.wordpress.com/2009/06/06/agresand-ziua-mediului/

P6054759a

iunie 6, 2009

O cortină uşoară, ca o petală de zână… (6.06.09)

Aşa e vraja teatrului, te încremeneşte pentru o clipă, apoi rămâne doar un nor pufos pe cer. Pe cerul interior al fiecăruia care a avut şansa să vadă un spectacol frumos de teatru, Frumoasa fără trup, o adaptare Drama Club după N. Iorga. Către acel cer, care se va tot schimba cu timpul, vor privi cu emoţia reîntoarcerii la adolescenţă, mai ales cei care l-au populat, „actorii”. Doar fabulosul, şi totuşi cât de puţin, rămâne dintr-un spectacol de teatru când el nu mai este jucat, pentru că timpul acelui spectacol s-a scurs: o galerie de imagini şi amintirea celor care l-au trăit, văzut, admirat, suferit, extaziat, desăvârşit… Sigur, o reprezentaţie de teatru poate fi (şi a fost) filmată: dar filmul e doar un spectacol încremenit; filmul reprezentării pare că nu trece în neant, dar nici nu trăieşte. În realitatea lui, fiecare spectacol a fost fundamental altceva, care a încăput în aceleaşi costume, şi tocmai asta nu poate filmul să prindă… Filmul e doar o reflectare. Rămân neatinse visul, reveria, frumuseţea, nerepetabilul… Aşa e viaţa teatrului. Am văzut reprezentaţia de final cu Frumoasa…, montarea din anul şcolar 2008-2009 a trupei Laurianului. Nu întâmplător am accentuat asupra anului în varianta lui şcolară. Nu a spus-o nimeni înainte de spectacol, nici după, dar lacrimile dramiştilor confirmau, când cortina s-a lăsat, peste emoţiile amestecate, de extaz şi despărţire, că a fost un spectacol de final… O „stagiune” Drama ţine cât anul şcolar, o parte din Drama pleacă, alţi copii aspiră să facă parte din ea şi astfel rămâne sublima impresie că Drama e mereu aceeaşi! În spectacolul de final s-au adunat emoţia cea mai vie şi nostalgică deopotrivă, lacrima cântecului de lebădă şi o subtilă improvizaţie, cu un uşor iz de ironie izvorâtă ca o răzbunare pe implacabil, pe „totul curge”! Aşa a fost jucat vineri seară (5 iunie 2009) spectacolul Frumoasa fără trup pe scena Teatrului din Botoşani… La final, pe scena teatrului am văzut coborând o cortină uşoară, ca o petală de zână…

P6054658

P6054665a

P6054668

P6054669a

P6054670

P6054625

P6054672a

P6054677

P6054679

P6054700

mai 24, 2009

Drama Club e o trupă tare, tare de tot! (24.05.09)

Categorisit la eseuri despre artă, impresii, poesis — Tags: , , , , , , , — dumitruagachi @ 9:36 pm

O trupă de teatru e matură atunci când poate juca în orice condiţii, iar spectatorul nu „simte” asta. Spectatorul vede spectacolul, e în relaţie doar cu mirajul său, cu acel fluid subtil, ca un parfum rar, care se lasă purtat de „eter” între locul reprezentării, uneori cu totul impropriu numit scenă şi public (sau, atunci e cel mai trist, scaune). Iar forţa asta de „joc” nu vine nicidecum repede, nu se deprinde în mod natural, ci e rezultatul unei alchimii de lungă durată. Drama e produsul magic al unei astfel de chimii, „fabricată” din prietenie şi dintr-o legitimă dorinţă de superioritate bine înţeleasă, aş zice adolescentină. Am văzut reprezentaţiile Drama, câteodată neconvenţionale, cum a fost cea de la sfârşit de februarie, anul acesta, când, cu spectacolul Ferma animalelor au câştigat trofeul Simpozionului Naţional „Literatura şi celelalte arte”, organizat de Colegiul Naţional Iaşi, în colaborare cu Universitatea Al. I. Cuza, cu Universitatea de Arte şi în parteneriat cu Teatrul Luceafărul… Cu spectacolul Ferma…mai câştigaseră anul trecut trofeul LicArt („cea mai bună trupă”)… Însă unul dintre cele mai interesante experimente a fost cel din Iaşi, când în jumătate de oră au adaptat spectacolul pentru un spaţiu ne-teatral iar reprezentaţia a ţinut sala în stare de graţie, prin emoţia extraordinară transmisă… Nimic nu a sunat atunci „şcolăresc”, într-un spaţiu şcolar prin excelenţă, un amfiteatru de liceu. http://dumitruagachi.wordpress.com/2009/03/01/personajul-colectiv-drama-club-10309/ Uneori, trupa are norocul unei scene profesioniste şi unui public pe măsură, cum e la Teatrul Eminescu din Botoşani, însă constat că, din păcate, de cele mai multe ori, alte spaţii – case de cultură ale sindicatelor, teatre de copii – pun probleme teribile. De asta spuneam că Drama e o trupă „tare”, pentru că unitatea exemplară a grupului îi dă posibilitatea să se adapteze la orice scenă, mai mult sau mai puţina „generoasă”, cu o rapiditate pe care numai cunoaşterea subtilităţilor acestei arte o face posibilă. La fel a fost şi la festivalul la care Drama a participat pe 23 – 24 mai: Festivalul Naţional de teatru „Zimbrul de Piatra”, ediţia I. Până anul acesta s-a numit Festivalul de teatru „Yorick”, parcă suna mai din lumea teatrului, acum numele trimite mai degrabă spre ceva folcloric, însă nu e aşa, manifestarea e consacrată teatrului şi încă de calitate. În „concurs” s-au înscris 14 trupe şi au fost selectate să participe 11, dintre care unele titrate, cum e cea studenţească, Ludic, din Iaşi. Au mai fost trupe din Galaţi, Braşov, Iaşi, Lugoj… S-a jucat 30% Vişniec. O fi mult, puţin… Poate că mult, mie aşa mi s-a părut. Drama a jucat Frumoasa fără trup.

108_3975

108_3976

108_3977

108_3981a

Dotarea sălii de la Casa Sindicatelor din Piatra Neamţ e însă departe de nevoile unui spectacol, încât Drama a fost nevoită să ducă de la Botoşani nu numai recuzită dar şi echipament de scenă (!). Jocul trupei dar şi al personajelor, Alex Sârbu în special, a transmis emoţie încât a făcut ca în anumite momente spectacolul să copleşească.

108_3987

Da, asta face fiecare reprezentaţie teatrală unică, oriunde s-ar juca, un spectacol nu e niciodată o copie a precedentelor, decât în datele lui fundamentale. Detaliile însă… ele sunt mereu unice… finalul de astăzi nu poate fi uitat. Spuneam, după trofeul de la Iaşi: „Bravo Drama Club ! În ce vă priveşte, a câştiga premiul cel mare a cam devenit de la sine înţeles…”

108_3989

La festivalul de la Neamţ preşedinta juriului a fost Draga Olteanu Matei. E intransigentă. Aşa că, Drama a avut emoţii, premiile tot treceau, decernate de Draga şi ei nu erau printre ele. Pentru că, „de la sine înţeles”, la Festivalul naţional de teatru de la Piatra Neamţ, Drama a obţinut Marele premiu, Trofeul „Zimbrul de Piatra”. Bravo Drama Club! “Zimbrul” a fost ridicat spre înălţimi de voi, de forţa unită a sufletelor voastre, îl meritaţi!

Postări mai vechi »

Bloguieşte pe WordPress.com.