Muzeul Magritte – un concept al integralitatii… (3.12.09)

Vizitind ieri seara (2.12) recentul inaugurat (2.06.2009) Museé Magritte din Bruxelles, mi-am intarit convingerea despre cit de actual a fost gindit si transpus simbolic in arhitectura interioara, programul tematic al Muzeului Eminescu de la Ipotesti (nu e vorba de casa memoriala, acolo mai e ceva, muzeul, pe care prea multi neinitiati in nimic s-au grabit sa-l comenteze vorbind prin ceatza ignorantei lor)… Muzeul Magritte e unul integrator al unei lumi: artist – timp (al ideilor, vietii si operei) – opera. Tehnic vorbind, e un spectacol de proiectii, lumina, ambient. Tematic e un tunel al timpului magrittian, spatiile interioare fiind in culori foarte inchise, negru, gri-negru, albastru-negru, tunel care pune in relatie opera cu felul de a fi exuberant al artistului (un suprarealist !) eshibat in frazele, fotografiile, filmele sale… La intrare se produce un prim contact emblematic: un panou intens luminat din interior, ca un felinar oriental, spre a potenta translucidul hirtiei, reproduce pagina lui Magritte Les Mots et les Images (1929, encre de Chine sur papier, 27,5 x 21,2 cm), pagina publicata in Révolution surréaliste, n° 12 din 15.12.1929). Muzeul tocmai asta faciliteaza,  dialogul cu opera prin dialogul ideilor, frazele lui Magritte find plasate pe pereti cu o scriitura de caligraf (e, poate, o legatura suprarealista, pina la postmoderna, peste timp, cu stiinta pictorilor medievali, la care scriitura avea deosebite valente picturale). Scriitura artistului face dovada unui ginditor profund al relatiei cu lumea prin cuvint-arta-imagine. Spre exemplu: Arta picturii e o arta a gindirii…, Toate operele mele sunt insuflate de sentimentul certitudinii ca noi apartinem unui univers enigmatic…

Luminile, trenurile si statuile feminine ale d-lui Delvaux (2.12.09)

La Muzées Royaux des Beaux-Arts din Bruxelles am avut sansa sa vad o expozitie tematica a pictorului belgian Paul Delvaux (1897 – 1994) si parca sa nu ma pot desprinde (macar citeva ore) de acel univers al suprarealismului fantast si al tragediei in sens antic. O foarte profesionista panotare, ca un labirint al operei artistului, punea in evidenta consistenta unei teme, Delvaux et le monde antique. De cum am pasit labirintic in expozitie (pe unul dintre posibile trasee) m-am aflat in fata uneia dintre operele cele mai incarcate de semnificatii tragice, Pygmalion, numai ca povestea e cu totul inversata, subiectul adoratiei gratioase, lipsite de lascivitate este efebul si nu femeia, capodopera-iubita a miticului sculptor-creator. Lasind la o parte maniera hiper-realista a tratarii siluetelor nude (e un indemn pentru pudibonzi), dincolo de suprarealismul sau nutrit de un expresionism subtil, cu totul rafinat si topit in sugestie dincolo de expresia plastica, Delvaux este pictorul luminii imputinate, al luminii lampilor calauzitoare, descriind un traaseu al pendularii parca intre un inainte si un inapoi care ofera iluzia deplasarii statice, am putea spune, al miscarii intepenite. Dar, mai ales, Delvaux este, cel putin asta mi-a ramas pierzindu-ma finalmente printre oameni si cladiri, dupa ce am parasit labirintul, pictorul melancoliei. Gratia siluetelor sale, usor de observat de oricine, prea frapanta poate, este tocmai camuflajul melancoliei in fata unei (aceleiasi) lumi a perfectelor corespondente antichitate-modernitate, in care femeile spatiului inchis, ca intr-un harem, isi petrec fara tinta singuratatea din ochii lor mari. Pe linga lumina lampadarului, simbolul spatial din opera lui Delvaux este oglinda: siluetele sale se oglindesc una catre celelalte, intre oglinzi multiple, fara a se privi, intr-o alienare generatoare a melancoliei profunde. Uneori tema oglinzii e devoalata pentru privitorul atent: undeva in tablou exista rama unei transparente, in care nu se oglideste ci se priveste mai in adinc, alteori  personajul se cauta, ca un veritabil detectiv privind urme invizibile printr-o lupa, intr-o minuscula oglinda…

Pipa, umbrela şi melonul d-lui Magritte… (26.11.09)

În vara anului trecut, când mă aflam la Bruxelles, m-a frapat că pânza de protecţie care îmbrăca schela unei clădiri, reproducând imaginea faţadelor acesteia, arăta cum pereţii, parcă alcătuiţi dintr-un fel de tencuială “vaporoasă”, erau “traşi” spre margini ca o draperie, în cel mai suprarealist mod cu putinţă, lăsând să se vadă spiritul picturii pe care urma să o găzduiască, cea a lui Magritte. Anul acesta în iunie s-a deschis la Bruxelles un muzeu al unei felii savuroase din tortul belgian al suprarealismului, Muzeul Magritte… În următoarele câteva zile acest blog va tăcea, cât timp voi face o nouă călătorie la Bruxelles. O să încerc să ating din nou cu privirea melonul suprarealist şi nu numai…

http://www.youtube.com/watch?v=mFGyi4O8Hxw&feature=related

http://www.youtube.com/watch?v=FEU4xcre2a4&feature=related

Drapajul de ceaţă (12.11.09)

Citisem pe un blog, undeva la doamna -X- cred, o idee care s-ar rezuma astfel: ceaţa e greu de pictat iar dintre pictorii care s-au încumetat să o picteze, puţini au făcut-o izbutit… De fapt anumite grade de lumina sunt greu de prins nu atât în materialitatea ei, ca substanţă însăşi a picturii, ci în inefabilul ei, în ceea ce aş numi psihologia stărilor de lumină… În fond, lumina e măcar amplificatoare, dacă nu generatoare de stări şi percepţii cu totul personale, fiecare trecem prin câte o pasă cromatică, nu îndeobşte legată de anotimp dar nici ruptă cu totul de el, gabilutza, un subtil companion din blogosferă traversând o pasă galbenă… Văzusem aburii dimineţii, ca o cufundare în prospeţimea începuturilor la Horia Paştina, e pictorul la care îmi pare a exista o relaţie specială cu diafanul. Dantelăria sa de aburi estompează câmpul picturii şi încheagă profunzimi stinse, la care numai ochiul dotat cu o foarte bine educată răbdare a privirii are acces. Peisajele lui Horia Paştina sunt încărcate de lumina începutului şi oferă astfel o secvenţă fugară de paradis.

Marea

Peisaj la Ipoteşti II

Peisaj, Valea Covurluiului

Ceaţa însă, în mişcarea ei cu “lentoarea unui şarpe”, contrastul gri al luminii de la începuturi, e cu precădere un mediu al tenebrelor, cu umezeală rece, încărcată de otrăvurile psihologiei fiecăruia dintre noi… Prin urmare, în asta constă, cred, materialitatea ei greu reproductibilă, ceaţa e o materie picturală confuză, nu e doar un fond grizonant, cum am văzut în destule reprezentări neizbutite ale unui spaţiu înceţoşat, o barcă în ceaţa unui lac, spre exemplu, ce nu e decât o banală pictură de salon. În doar câteva pânze ale lui William Degouve de Nuncques am văzut ceaţa ca mediu tanatic prin excelenţă. Într-un spaţiu de expresie suprarealistă pluteşte în trecere, surprinzător, fără a transmite nici o senzaţie de mişcare, o lebădă neagră. Regia aceasta tanatică e şi mai vizibilă în pictura, cât se poate de verosimilă, a unei dimineţi înceţoşate în care mesageri negri, grăbiţi, prea grăbiţi, luminând cărarea cu faruri cu lumină împuţinată, se îndreaptă către lumea de aici, spre a transmite mesajul lor inexorabil… Sentimentul covârşitor şi nu ceaţa e greu de pictat.

Lebăda neagră, 1896

Stadă în Magent, 1890

William Degouve de Nuncques: pictor belgian de origine franceză (1867 – 1935). Constat că istoria artei îl încadrează ca pictor simbolist. În pictura lui există o latură suprarealistă, aş îndrăzni să cred că este un precursor al suprarealismului fantast, unul mai întunecat şi poate mai profund decât la suprarealiştii de marcă şi mă gândesc la Magritte, spre exemplu, pe care l-a influenţat…  Pe un sit am găsit o exprimare izbutită despre pictor: „transfigurează realitatea, în sensul că oferă o vedere către invizibil”

Visul suprarealist – Pink Floyd (27.09.09)

Încerc o confesiune, un exerciţiu care se practică pe blog. O să vorbesc despre muzica pe care o ascult… ca şi cum aş vorbi cât se poate de personal despre nimic… Astăzi la amiază am văzut la TV un documentar al lui Grigore Leşe. Cu apăsarea dialectală şi muzicală a cuvintelor sale, întreba cu simţ tragic pe un cioban despre cum e lumea asta – Leşe stăpâneşte procedeul aşezării în cheie tragică a interlocutorului, ţăran sau cioban autentic. Îl îndemna să cânte, aşa cum ar cânta de aiurea în singurătate. Omul nu a cântat, a dat de înţeles că gata, ajunge!, şi a plecat din cadru. Poate că sufletul său nu-şi mai amintea să aibă ceva în comun cu muzica, poate că pentru unii muzica e doar conjuncturală, ţine de nunţi, de botezuri… În ce mă priveşte, am trăit un moment suspendare. De fapt, nu-mi aduc aminte să mă fi întrebat care e muzica în care mă regăsesc (şi cred că intervalul felurilor de muzică e destul de îngust pentru cei mai mulţi dintre noi). Aş fi vrut să spun că e Bach sau Enescu sau… Cu ei m-am întâlnit mai degrabă în liceu, atunci frecventam concertele Filarmonicii din Botoşani. În studenţie am fost la câteva concerte ale Filarmonicii din Iaşi, aşa am înţeles diferenţele între niveluri de interpretare. Însă muzica în care mă regăsesc este cea a formaţiei Pink Floyd. E în ea ceva care mă face să tresalt, ea e anestezic, antidot, antidepresiv, e melancolie deopotrivă, e adecvare la stări pe care nu le pot explica. Pot vibra la diverse melos-uri, un ritm antic îmi poate spune enorm, unul românesc autentic aşişderea, concertul de Anul Nou al Filarmonicii din Viena e de mulţi ani o sărbătoare, un concert de pian e o încântare, un mare pianist sau violonist pot fi formule sacre ale virtuozităţii, însă nimic nu e, în ce mă priveşte, ca o înregistrare Pink Floyd. Descoperirea muzicală din liceu, de la Ummagumma la The Dark Side Of The Moon şi, mai ales, The Wall, a rămas fascinatoriu neegalată peste ani. A urmat Amused To Death al lui Roger Waters, în percepţia mea ascultam Pink Floyd, nu am separat muzica foştilor membri de cea a formaţiei şi consider că au creat cu toţii doar muzică Pink Floyd. În ce mă priveşte, vraja şi realizările muzicale de vârf Pink Floyd sunt tocmai cele orchestrale, de un simfonism autentic.

Dacă despre muzica lor enciclopediile (pe hârtie sau virtuale) vorbesc despre rock psihedelic, nu am întâlnit o trimitere, de altfel cât se poate de firească, la muzica suprarealistă, în fond oniricul e vehiculul consacrat al fantasticului şi suprarealităţii… Imaginile tipărite pe mapele albumelor Pink Floyd pot fi puse cu uşurinţă în legătură cu pictura lui Dali sau Magritte, în orice caz cu a Omului Tragic.

În unele video-clipuri ale formaţiei cheia suprarealistă pare cu totul facilă, dacă suprarealist ar fi sinonim cu supradimensional… Supradimensionalul e doar faţa spectaculară a unor nesfârşite convoaie de măşti, dincolo de care e rătăcire în singurătatea fiecăruia dintre noi… închişi în valizele mesagerilor cu melon.

Claunii (12.03.09)

Nu demult am văzut Claunii lui Fellini, filmul de artă al unui film-reportaj (1971, TV)… Impresia de veridic este potenţată de sensibilitatea privirii felliniene, din spatele camerei, cea a regizorului care-şi gândeşte şi face filmul şi din faţa acesteia, a personajului.

Era o perioadă a fascinaţiei regizorului pentru platoul de filmare, mai multe personalităţi ale filmului exersând dubla postură: Nikita Mikhalkov şi la noi Mircea Daneliuc, acesta fiind atras de filmul reportajului din film în Proba de microfon, spre exemplu. Spectaculara peliculă a lui Fellini reprezintă omagiul adus artei claunilor, cu moartea ei lentă, odată cu îmbătrânirea celor care, datorită machiajului gros, alb şi colorat nu-şi arată vârsta. După ce luminile incendiare şi vacarmul tamburinelor se sting, răzbat de sub machiajul umed de transpiraţia unui travaliu al bucuriei de a trăi într-o lume mai bună decât cea de afară, suflete timide, discrete, cu voci abia şoptite… În scena finală a filmului, un bătrân clovn povesteşte lui senior Fellini numărul de circ pe care-l făcea cândva: ca într-un vis, cică se făcea că-şi cheamă partenerul despre care i se spunea că murise: el nu dădea crezare şi îl chema cu trompeta… La fel a făcut şi Fellini, a fost felul său de a chema la rampă spirite de clauni, într-un omagiu care mi-a coborât adânc în inimă…   

http://www.youtube.com/watch?v=n4CN-ENkhQ8&feature=related

http://www.youtube.com/watch?v=GFIT66EP5Qc

Suflet mecanic (8.03.09)

Caut să nu mă aliniez la uzanţe. Nu acord nici o semnificaţie festinurilor din diverse zile, printre care şi 8 martie. Tocmai din spirit de frondă, recomand pentru revoltaţi experienţa angoasei cu filmul lui Felini, Casanova (1976, în rolul principal Donald Sutherland), cu metaforele sale suprarealiste.

Efigie a cuceritorului, Casanova (1725-1798, autor al Memoires, scrise între anii 1791 si 1798), atletul seducţie, e marcat de singura iubire care îl însoţeşte pe traiectul poveştii sale, cea pentru versurile lui Torquato Tasso (11 martie 1544, Sorrento – 25 aprilie 1595, Roma, poet, unul din cei mai însemnaţi reprezentanţi ai Renaşterii italiene) sau Ariosto. Metafora concluzivă a freneticelor căutări ale lui Casanova este, la Fellini, scena în care cuceritorul ajunge să-şi exercite seducţia, cu rafinamentul eleganţei desăvârşite, asupra păpuşii mecanice. Undeva pe un sit am găsit această notă despre film, „Este privirea rece a unui moralist libertin din secolul al XVIII-lea îndreptată asupra unei Veneţii şi-a unei lumi ce moare sufocându-se sub sclipitoare-i bogăţie.”, preluată din Georges Sadoul, Dictionnaire des Films, 1981, dar e puţin, foarte puţin spus.

(Portretul lui Casanova, 1788, preluare din Wikipedia) 

Casanova este un erou tragic. Dar nu e cazul să detaliez aici. Dacă atletic e un desăvârşit, sufleteşte e un castrat. Ca orice film fellinian şi Il Casanova e unul al atmosferei sale inconfundabile: ceaţă, artefacte, monstrul marin, „monstrul” uman, derizoriul ca soluţie, salvarea în artă, nici o soluţie de salvare… În imaginea finală, din ochii înconjuraţi de roşeaţa pomeţilor îmbătrâniţi ai lui Casnova nu se desprinde nici o lacrimă, totul e uscat, uscăciunea existenţei sale e dusă în film la paroxism, cu forţa de sugestie a valurilor din polietilenă ale mării, a gheţii de polietilenă de sub podul Veneţiei. 

http://www.youtube.com/watch?v=EotNv1Tsa_Q&feature=related

http://www.youtube.com/watch?v=sYt98R7Tq40

Descărnarea (26.11.08)

Când mă încearcă subit dorul de ducă, dorul acela de Normandia, de Strasburg, de Viena lui Klimt, de Sinaia şi de altele…  caut o galerie de artă. E starea aceea de epuizare de toate, ca de leşin, pe care nu o mai poţi suporta şi intri în cel mai apropiat spital cu senzaţia sfredelitoare că leşinul te poate prinde din clipă în clipă, dar ai ajuns… În seara asta am găsit la Galeria Cupola din Iaşi expoziţia de pictură a lui Radu Carnariu, Sfântul Gheorghe şi balaurul. Puţine pânze. Dacă numele e real, Carnariu, atunci ţine de ceea ce ar fi destinul spiritual; dacă e un pseudonim, atunci poate nu e tocmai potrivit ales, ar fi mai propriu Descarnariu. Cum toate se înnoadă undeva, aşijderea iţele zilelor noastre, e clar că nu e întâmplătoare toată anamneza suprarealistă pe care am încercat-o în ultimele zile… Mă pregăteam să întâlnesc un suprarealist de factură etno, să-i spunem, se poate şi SF, new style în genere… în orice caz de o mare forţă a desenului. Conturul complicat, detaliul ermetic şi lumina simplificată sunt bine stăpânite încât ai impresia că nu te afli în faţa unor realizări hand made ci mai degrabă sunt printurile unui computer antropoid, purtat de un soft ultra-performant (pastişa tehnicistă este asumată!). Un soft care are obsesia disecţiei, a decompoziţiei revelatorii, de o stranietate de nesuportat.

(R.C., Metamorfozele balaurului II)

(R.C., Trickster V)

(R.C., Trickster III)

Peisaj oniric (25.11.08)

Priveam fix metalul albăstrui de sub cornul de lună. La hârlău acelaşi gunoier se legăna agăţat de tomberon. Avea mişcări grele ca şi plopul pe care nu-l părăsise de lunea trecută, din luna trecută, din luna trecută… Iarna, aşa mi s-a părut, şuiera cumplit. Crengile erau pudrate cu zăpadă. Ciorile fandau printre curenţii tari: un salt, o aruncare spre gol, un plonjon pe o altă cracă. Îmi repeta Dali, surrealismo !, accentua pe r, iar o se auzea romboidal, în toată muzicalitatea imaginaţiei sale. Cupola bibliotecii se colorase într-un roşu-fov.

Strofe de jurnal (24.11.08)

La Mezzo e o seară de lieduri. Nu am ascultat demult, de fapt altădată nici nu aveam răbdare să „privesc” lieduri… Răbdarea ţine de o anume disponibilitate a spiritului iar acum, la orele înserării, cafeaua cu gust ciocolatiu mă prăbuşeşte în arome… Liedul are un aer de nobleţe, poate face ca un salon intim să vibreze. Sonorităţile vocii singulare exersate, ca un instrument în mâna unui virtuoz, îmi aduce aminte de un capriciu de Paganini… Un cor de coarde – 2 ghitare şi un contrabas – pare strivit de acutele sopranei Nathalie Manfrino… http://www.youtube.com/watch?v=2d1lpMtx1ME&feature=related

Poate mai puţin sesizabilă la pânza lui Victor Brauner este lumina estompată a fundalului verzui, pusă în spatele vegetaţiei înalte care separă scena şi o plasează în intervalul îngust dintre apa liniştită, sticloasă, malefică şi vegetaţia de nestrăbătut, lumina aceea este şi ea una de interval, mai degrabă de apus, dar poate şi de răsărit, cine ştie, ale lumii două feţe… Fiorul subtil care se degajă, ţine prea puţin de recuzita bizară a personajului şi de ermetismul simbolic spre care privitorul este intens focalizat, e şi altceva. Suprarealistul lui Brauner e mai degrabă un fantast… La mulţi dintre suprarealiştii de marcă am văzut imaginaţie cu (a)supramăsură, însă subtilitatea lor ţine mai degrabă de compoziţie. Ceva apropiat fiorului din lumea lui Brauner e mai greu de surprins…