Ilustrate sentimentale (04.05.09)

În 2008, la sfârşit de aprilie şi în primele zile ale lunii mai am vizitat Budapesta şi Viena, cât am fost în stare să vedem în câteva zile cu ochii atenţi până la o anume oboseală cromatică. Apoi am scris sporadic câteva notaţii pe blog, pe care le-am recitit în seara asta cu nostalgie. Reiau acele articole, încercând să recompun unitar ceva din atmosfera acelor zile, aşa cum am perceput-o.

http://elenaagachi.wordpress.com/2008/05/04/despre-acvile-si-alte-cele/

http://elenaagachi.wordpress.com/2008/05/05/in-tacere-statuia-cobora-dumitru-agachi/

http://andraagachi.wordpress.com/2008/06/29/corul-artificiile-panorama-si-orasul-fantoma/

În curtea interioară de la Budai Vár Palota – Palatul Budavar – pe una dintre faţade este plasat un impresionant, inclusiv ca dimensiuni, grup statuar. Reprezintă un final de vânătoare. Pentru a spori sugestia de legătură intimă între edificiu şi scena statuară, registrul de sus al reprezentării, „fundalul” în care se petrece popasul de succes al vânătorii este redat ca un basorelief, susţinut chiar pe faţadă. Reprezentarea este piramidală, ca o stâncă pe care prinţul erou a escaladat-o. Acum prinţul priveşte undeva indefinit, cu aroganţa goală a mulţumirii de sine pentru victoria de a fi răpus fiara, sufletul locului, natura, în sens alegoric, vânatul cel de preţ şi oarecum predestinat aleşilor lumii, cerbul cel falnic. Confruntarea s-a consumat, dacă o fi fost, acum cerbul este răpus. În registrul inferior al acestei compoziţii romantice, foarte elaborată, există 3 desfăşurări statuare. Grupul central este al vânătorilor în rol, care anunţă din corn victoria prinţului şi îl omagiază cu gesturi largi. Dramatismul scenei, peste efectul bucolic destul de deranjant, este dat de extenuaţii şi masivii câini de vânătoare, care se adapă dintr-un izvor cât se poate de concret, apa care curge sporind sugestia de plasare în „cadrul natural”.

Verticala vânători–prinţ nu are nimic ieşit din comunul stilului epocii. Însă artistul sculptor nu s-a mulţumit să fie un simplu decorator şi a reuşit, subtil, să pună un efect de meditaţie, pentru privitorul iniţiat. Tot în registrul inferior, de o parte şi de alta a vânătorilor, mai există 2 scene, plasate oarecum distanţat faţă de aceştia, însă păstrând unitatea compoziţională. În partea dreaptă e un personaj alegoric prin excelenţă: zeiţa, natura însăşi.

Tocmai scena purtătorului de şoim, din stânga, oferă şi cheia în care autorul a sporit lumea de sensuri a operei sale. În atmosfera ansamblului, purtătorul de şoim pare distras. El nu priveşte spre prinţ. În mantaua pe care o poartă şi de sub gluga sever strânsă pe obraji, figura cavalerului pare funestă. Vânătorul mohorâtei figuri e însuşi destinul. Companionii săi nu sunt nicidecum elogiatorii monarhilor, ci ochiul atent al şoimului şi fidelul câine care-i stă la picioare, şi el într-o postură calmă. Lumea purtătorului de şoim nu este acolo şi pare a nu fi nici aceasta.

Falduri de bronz (11.02.09)

Vorbeam într-un alt post că Iaşul se rezumă, pentru cei mai mulţi, chiar şi pentru cei care-l locuiesc, la câteva imagini vedetă… Acela este oraşul descărnat şi redus la fetişuri. E totuşi grăitor că printre ele nu se află statuia dintre maşini, dedicată lui Eminescu. Ea e punctul din care începi să urci pe Copou. Faţă de alte reprezentări alegorice ale poetului, aceasta îmi sugerează adecvarea la spiritul eminescian sau că măcar e surprins ceva din ceea ce s-ar putea defini astfel – „Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi, / Ochii mei ‘nălţam visători la steaua / Singurătăţii.” [M. Eminescu, Odă (în metru antic)]

Statuia nu e însă o realizare sculpturală de excepţie, nu „surprinde” tensiunea ipostazierii geniului, ci rămâne mai degrabă o reprezentare a felului în care el a fost perceput: romanţios, „statuar”, până la urmă ce se credea a fi ezoteric în personalitatea şi ideaţia lui a devenit o privelişte idilică… Amplasamentul ei nepotrivit face ca această statuie simbolică să nu fie uşor de contemplat, aşa cum e umbrită (la propriu) de clădirea „Fundaţiei” şi în vacarmul de motoare turate spre Copou. În forfota de pe trotuarele strâmte, aproape că e indecent să mă opresc, îndreptându-mi privirea spre statui; frustrantă nepotrivire de situaţie. Grupului statuar «Ridicat din iniţiativa Ateneului Popular „Toma Cozma” din Păcurari – Iaşi în anul 1929» i-ar fi fost proprie amplasarea într-o grădină… Poate că atunci s-ar fi revelat ca un veritabil axis…

Naştere de piatră (20.12.08)

Nu ştiu cum s-a făcut, dar în dimineaţa aceea (18 dec. 08), la Piaţa Unirii, am urcat în Bucureştiul suprateran pe o altă gură de metrou. Am privit spre dealul Patriarhiei. Între aleile de pavele ce urcă dealul e în lucru o sculptură din piatră. Un bloc masiv de calcar dens prinde chip, se naşte un voievod pe tron. Sculptorul e Mihai Buculei. Prin urmare condiţia mea de rătăcit, întâmplătorul, au mijlocit să văd o sculptură evadând. Ca o naştere, ca o descătuşare…

Din pură curiozitate am aflat despre ce este vorba: trupul de piatră va fi al domnitorului Şerban Cantacuzino (1678 – 1688). Însă eu vreau să-mi amintesc senzaţia aceea unică, de graţie, de fascinaţie, pe care am avut-o privind conturele genunchilor, ca dintr-o pictură de sfânt, care încep să se rotunjească şi în câteva zile se vor întrupa sub falduri de mantie de piatră. Miracolul unei statui de piatră e că în fiecare zi şi cu fiecare daltă lovită în lito-carnaţie e o alta. Nu e un alt chip, e o altă statuie care se pierde…

Acum priveam pomeţii obrajilor netezi sub barba rămasă încă brută. În partea dreaptă a blocului de piatră e învelită, sub mănuşa de rocă, o mână pe o carte, ca într-un portret de evanghelist: e Biblia de la Bucureşti (1688), e marea operă a acelui voievod… Într-un reportaj din Ziarul Lumina (5 august 08) am găsit citate câteva consideraţii ale cioplitorului bucovinean: „Şerban Cantacuzino stând în tron. Acesta va fi rezultatul muncii mele de câteva luni. O lucrare imensă ca proporţii şi însemnătate. Domnitorul va părea aşezat pe o rază de lumină, pe un plan înclinat, venit de undeva de sus. Când eram mic, la ţară, am observat că în casele bucovinene, cu geamuri mici, dimineaţa, când răsărea soarele, apăreau razele de lumină. Ţin minte că, mic fiind, încercam să merg pe ea. Am ţinut minte asta. Aşa şi aici, Cantacuzino va sta pe o lumină.” Preiau şi câteva observaţii surprinzătoare ale sculptorului despre arta de cititor în pietre: „Dacă dai piatra unui neiniţiat, face piatra bucăţele. Dacă nu aş fi atent şi aş da la nimereală cu ciocanul, aş face-o măruntă toată. Există o compoziţie pe care o structurez, decroşez ce e de prisos şi lucrez direct în bolovan. Lucrarea mi-e clară, dar şi piatra are importanţa ei. Sunt pietre talentate şi pietre netalentate, la fel ca şi sculptorii. Aceştia din urmă mai pot fi şi harnici. Eu cred că sunt un băiat harnic…”

Verticala sferelor la Bruxelles

Monumentele ascensiunii, ale punţilor dintre terestru şi ceresc nu pot fi decât spectaculoase. Şi de o agresivă forţă simbolică. Dimensiunile sunt de regulă colosale, raportate la înălţimea omului, să spunem.

Ca şi Parisul, prin Turnul Eiffel, Bruxellesul are, în Heysel Parc, un astfel de monument Atomul (Atomium) al reflectării felului de a fi al omenirii tot printr-o trimitere la metal, molecula de fier. Şi nu întâmplător astfel de reprezentări apar la orele de bilanţ ale omenirii, Expoziţia Universală din 1889, în cazul verticalei pariziene, Expoziţia Universală din 1958, în cazul Atomului. Simbol din inox al generaţiei anilor 50 din secolul trecut, Atomul pare a reprezenta vocaţia mecanicistă la crepuscul şi privirea atentă, de mai târziu, către microcosmosuri…

Contemplată de sub ea, pe verticala sa centrală proiectată pe un cer senin, prin urmare nu în ansamblu ci mai degrabă pe părţi, statuia degajă măreţie, deşi e monumentul unei reprezentări „convenţionale” până la urmă, cu un aer mai mult didactic şi prea puţin metaforic (foto 7.11.08).