Salba de piatră (15.12.09)

După ieri, constat că şi astăzi am o relaţie specială cu pietrele, văd lespezile în cele mai tainice locuri, răspund chemărilor simpatetice ale feţelor aspre şi năpădite de muşchi, de frunze, iar de astăzi de zăpada măruntă, deasă ca o pâclă… La Palatul Calimachi din Iaşi, palat domnesc în vremea lui Alexandru Calimachi (1795-1799) şi unde în a doua jumătate  a sec. al XIX-lea se ţineau, în două sesiuni pe an, examenele de bacalaureat pentru elevii şi elevele din toată Moldova (presupuneau o călătorie cu adevărat iniţiatică, pentru liceenii acelor vremuri), clădire astăzi strânsă între corpurile UMF Iaşi, am privit cununa de piatră a cornişei. Din gresia cu scoici de prin jurul Iaşului s-au cioplit acele podoabe, care să înnobileze eleganţa clasicistă a clădirii. Dosite într-o curte interioară, câteva din lespezile ce au stat pe ziduri, cu volutele roase de timp, dau seamă despre poezia vechii ciopliri în piatră.

Îngerii coboară pe o scară de argint… (11.12.09)

… e amintirea unui vers de colind care-mi revine în minte uneori… printre puţinele stihuri de colind, de altminteri. S-a întâmplat ca această temă a fiinţelor de interval, îngeri sau zâne, să-mi fie aproape de câteva zile. Am revăzut, cu multiplicată emoţie, la Casa de Cultură a Studenţilor din Iaşi, spectacolul cu Frumoasa fără trup, lumea iluziei fiind recreată de trupa Drama Club. Nu departe de sala de spectacole, pe str. Lăpuşneanu, la Galeria Dana, am descoperit o expoziţie de grafică-sculptură, Îngerii din jurul meu a artistei din Iaşi Gabriela Drinceanu. O să trec în grabă pe lângă ceea ce s-a spus (de omniprezentul prezentator de artă ieşean Valentin Ciucă), de altfel prea uşor de văzut: „spirit imaginativ”, „limbaj modern” – adaug eu,  mai ales prin sugestia inedită de imaterial, regăsită în lemn, materialitatea la-ndemână – „limbaj neconvenţional”, „simboluri sacre”, „metalimbaj” (?), „neastâmpăr”… remarcând că sculptoriţa a expus la Veneţia, Paris, Bruxelles… După grăbita înşiruire, fac un popas printre impresiile mele… Mai ales în singurătatea privitorului aflat în galerie, îngerii lasă o impresie cât se poate de familiară, ca o revelaţie, un fel de reflex eminescian, „Era pe când nu s-a zărit, / Azi o vedem, şi nu e”… Heruvimii sau îngerii alergători ai Gabrielei Drinceanu fac posibilă senzaţia de imaterialitate-materială, potenţată de imaginile lor bidimensionale, din grafica intercalată printre structurile sale de mişcare. Umbrele lăsate pe albul pereţilor, materialitate şi iluzie deopotrivă, adaugă dinamicii exacerbate pe care doar fiinţele de interval o pot exersa. Plecând de la atmosfera fantasmelor galeriei, am revăzut câteva notaţii ale lui Andrei Pleşu – Despre îngeri, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003 – care remarca la îngeri tocmai postura modelatorie în relaţie cu umanul, postură (în)materializată şi în arta Gabrielei Drinceanu: „Îngerii au această calitate puţin obişnuită de a fi simultan aproape de Dumnezeu şi aproape de om.” (p. 256, s.a.)  Mai mult, în imposibilitatea contemplării umane directe a divinului, prin înger se produce breşa revelatorie, fisura consistentă către celest: „… îngerii văd faţa lui Dumnezeu. Ei sînt, într-un anumit sens, «faţa» lui Dumnezeu, ecranul protector prin care Dumnezeu se arată creaturilor sale.” (p. 257 – 258) Fiind faţa-către-faţa dintre Dumnezeu şi om, oglinda care nu reflectă şi nu potenţează, ci transfigurează, „… îngerul e şi «imediata vecinătate» a omului. El e «prietenul său ceresc», pedagogul său neobosit, ghidul şi protectorul său” (p. 258). Îngerii din jurul meu sunt pentru artistă nu numai imediata ei vecinătate, într-o perpetuă mişcare a bucuriei şi revelaţiei, chiar şi în posturile lor coborâtoare, dar şi reprezentările care-i pot revela. Dacă duhurile au tocmai capacitatea stranie de a nu se reflecta în oglindă, artista le întinde capcane de mişcare din care sugestia angelică să evadeze în imaginarul privitorului…

Teme cu variaţiuni – legături surprinzătoare (5.12.09)

A nu trece grăbit pe străzi, chiar şi atunci când ploaia măruntă a începutului de decembrie, să o numesc ploaie de Bruxelles, mă împiedica realmente să ridic privirea spre cerul plumburiu şi faţadele ude, pare condiţia suficientă pentru a găsi posibile legături surprinzătoare… Una dintre temele dragi mie, cu încărcătura ei stenică a seninătăţii celeste este cea a îngerului surâzător. E cunoscutul înger plasat într-un portal al Catedralei din Reims (impresii şi aici).

Cu totul surprinzător, am întâlnit expresia candidă al îngerului surâzător într-un basorelief plasat deasupra portalului simplu, al unei biserici deloc impozante, din apropiere de Grand Place, din Bruxelles. Îngerul melod cântă, surâzând, poate chiar un cântecel de înveselit copii, privirea îngerului fiind îndreptată spre pruncul Iisus care, din braţele Maicii Sale, îi binecuvântează bucuria…

O altă temă e cea a confruntării dincolo de timp. La Paris, nu departe de Catedrala Notre Dame, există un ansamblu statuar numit Fontaine Saint Michel (am făcut o prezentare aici).

E surprins chiar momentul premergător victoriei Arhanghelului, postura luciferică de învins înfricoşat fiind cât se poate de expresivă. La Bruxelles, plasată pe colţul unei clădiri impozante de pe strada Rue Saint-Michel, se află o compoziţie statuară pe aceeaşi temă.

Spre deosebire de reprezentarea pariziană în bronz şi parcă prea încărcată de monumentalitate, ansamblul din Bruxelles este din piatră în culori contrastante: Arhanghelul e, cum altfel !, alb, iar demonul e modelat în cunoscuta piatră albastră, care înnobilează mai toate faţadele oraşului… Arhanghelul de la Bruxelles este surprins în momentul asumării victoriei, iar demonul e deja prizonierul lumii sale închise, strâmte, marcată de groaza claustrării eterne. Însă sentimentul copleşitor l-am trăit în faţa tabloului lui Pieter Bruegel (sursa, aici) La chute des anges rebelles (1562) aflat la Musées royaux des Beaux-Arts de Belgique (Bruxelles), cu bestiarul universului său grotesc şi fantasticant, marcând filiaţia spirituală cu un alt flamand celebru Hieronymus Bosch…

Durerea de pe cruce (29.11.09)

Pe o vreme cu ploaie marunta de o raceala de gheata, am privit prin Bruxelles oarecum catre cele mai putin vizibile, cu acea pasiunea pentru inedit ca intr-o galerie de antichitati… Asa am gasit pe un perete estic al unei biserici gotice de beghinaj, Eglise Saint-Denis, statuia, coplesitoare pentru mine prin dramatismul reprezentarii, la care s-a adaugat forta de modelare a timpului in carnatia lemnului de stejar, un Christ en croix (sec. al XVII-lea, sculptor anonim).

   

     

Lăzarea – foşnetul pietrelor… (12.09.09)

Am văzut Lăzarea încă din 1989. Mă oprisem din întâmplare în acel sat amplu din Harghita, aflat la doar 4…5 km de orăşelul Ghiorghieni. Pe atunci ceauşismul ajunsese în starea sa crâncenă (aşa îl trăiam), însă într-o după amiază, în lumina de vară, mi-a fost dat să cred că un petec de lume, ca cel din Lăzarea, poate însemna normalitatea închisă într-o rezervaţie. Locul în totalitatea lui e complex şi oarecum enigmatic, cu densitatea lui incredibilă de romanic, gotic, renascentist şi actual îngrămădite pe coasta muntelui Szármány: biserica romano-catolică, mănăstirea franciscană, castelul conţilor şi tabăra de creaţie artistică. Pentru intrarea în atmosferă, o să vorbesc despre costişa din dreapta drumului dintre vechea biserică şi mănăstire, unde, privind, am mereu impresia că au ieşit statuile la un inedit dejun pe iarbă. Tabăra de creaţie are o denumire ce pare banală, Prietenia şi se poate spune că are tradiţie „istorică”, se petrece din 1974. De fapt denumirea ei e cât se poate de potrivită şi de aici senzaţia de libertate indefinită pe care am simţit-o şi în vara lui 1989, de spaţiu parcă atemporal, deşi în acel loc istoria, cel puţin a culturii, pare a fi conservată în diorame de muzeu. Lăzarea este pentru lumea artistică un spaţiu ecumenic (la propriu, dar şi într-un sens de ecumenism al ideilor culturale) dar şi trans-naţional. Pe la Lăzarea au trecut marile nume ale artei plastice actuale. Acel inedit, transfigurat, spaţiu de creaţie plastică şi cultură se regăseşte în numeroase CV-uri de artişti. O plimbare de o după amiază pe acea pajişte, urcând-o agale împreună cu statuile, mi-a prilejuit o surprinzătoare şi subtilă percepţie… nu e niciodată linişte acolo, dinspre munte vin printre brazi stranii şoapte, ca un foşnet al pietrelor…

Mormântul simplu al unui domnitor iniţiat – Neagoe Basarab (10.07.09)

Despre Mănăstirea Argeşului, bibliografiile de pe internet oferă consistente fişe de date şi fotografii intresante, cât să dea o imagine care să acopere interesul publicului (cunatificabil în temenii ”culturii generale”)… Însă am observat că din toate bibliografiile ”virtuale” lipseşte un capitol surprinzător de artă a sculpturii, cel legat de lespezile de mormânt medievale din pronaosul bisericii cu hramul Adormirea Maicii Domnului. Dintre mormintele aflate în pronaos, cele ale familiei regale a României, plasate în stânga, se regăsesc în câteva imagini pe diverse sit-uri sau pagini de intrenet. Ale celor aflate în dreapta, între şirul de stâlpi şi perete, dintre care se detaşează, ca realizare artistică şi ca importanţă cel al întemeietorului, domnitorul Neagoe Basarab, nu există în mediul iternetului referinţe sau fotografii.

Sigur, despre asta nu ştiam atunci când admiram frumoasa şi surprinzător de simpla lespede tombală a domnitorului. Aveam să înţeleg asta mai târziu, în timpul consultării surselor bibliografice pentru o cât mai bună documentare… Din primul moment al examinării sculpturii m-a frapat faptul că meşterul nu şi-a ascuns admiraţia – tratată să-i spunem holistic, integrator – şi atitudinea de preţuire pentru domnitorul iniţiat al ortodoxiei dar şi al artelor, punând pe lespedea sa de mormânt motivele atât de dragi acestuia, regăsibile în rafinata decoraţie sculptată a faţadelor.

În câmpul lespezii este sculpată o cruce simplă, de sorginte monastică, cu capul lui Adam la bază şi cu însemnele patimilor, lancea şi trestia cu buretele înmuiat în oţet, de o parte şi de alta a crucii. În prelungire crucii, este plasată o compoziţie ”cerească” prin excelenţă: patru astre stilizate în colţurile unui ipotetic pătrat şi, înscris în pătrat, este reprezentat, la dimensiuni hipertrofiate, motivul solar sub forma unei rozete cu o geometrie complexă şi foarte riguros realizată.

Întreaga compoziţie vorbeşte despre timp şi veşnicie. Privind-o insistent am avut impresia, ”ameţitoare” la propriu, de mişcare rapidă a rozetei sub efectul succesiunii de motive radiale. 

Pentru observatorul negrăbit, care va fi privit dând ocol bisericii, ceea ce încântă, printre destule altele, este şi succesiunea de rozete care încercuieşte biserica la partea superioară a pereţilor. Atât de obsedantă pare să fi fost pentru ctitor atracţia acestor motive geometrice şi vegetale, încât ele nu se opresc nici la colţurile clădirii, încât m-a făcut să mă gândesc, poate forţat, poate nu tocmai, la impresia ”suprarealistă” a ceasurilor ”moi” ale lui Dali.

În lucarea amplă a lui Vasile Florea am întâlnit câteva referinţe care concordă până la amănunt cu observaţiile mele. Onestitatea ştiinţifică nu-mi îngăduie să le trec cu vedrea, deşi, în ce mă priveşte, drumul a fost de la impresie la simţire şi nu unul de la bibliografie la observaţia de ”teren”. ”… este figurat un decor geometrizant format dintr-o cruce, pomul vieţii şi soarele închipuit ca un vârtej stilizat cu o rigoare geometrică ce împrumută nu o dată efecte de op art care dau iluzia mişcării, ca în lespedea de pe mormântul lui Neagoe.” (s.a) (Vasile Florea, Istoria artei româneşti, Ed. Litera International, Bucureşti-Chişinău, 2007, pag. 206). Despre pietrele tombale munteneşti în genere, V.F. afirmă că ”… întâlnim şi lespezi funerare în care decorul a fost rezolvat mai simplu, prin preluarea unor motive (entrelacs-uri, împletituri, cercuri întretăiate) din plastica exterioarelor de la bisericile Dealu şi Argeş.” (s.a.) (op. cit., pag. 207) În final, aduc în discuţie o observaţie incitantă făcută de Vasiel Florea: ”Cei care au colportat motivele care alcătuiesc aparatul ornamental de la Argeş sunt – se ştie – chiar meşterii aduşi de Neagoe de pe malul Bosforului, unul dintre aceştia, Manolli din Nicosia, amintindu-ne de eroul frumoasei legende a mănăstirii Argeşului.” (op. cit., pag. 209) Însă V.F. nu prezintă şi sursa istoriografică a afirmaţiei sale, încât, până una alta, Manole, dincolo de personajul istoric, rămâne unul de legendă… (Fotografia alb-negru este preluată dinVasile Florea, Istoria artei româneşti, Ed. Litera International, Bucureşti-Chişinău, 2007, pag. 207)

Pietre în iarbă (26.05.09)

Se întâmplă că „meseria” mea îmi oferă uneori momente de linişte „extatică”. Cum au fost minutele petrecute astăzi în ograda neaşteptat de mare, ca o pajişte, a bisericii din satul Scânteia, judeţul Iaşi, lăcaş „din timilie rădicat întâiu di fericitul întru pomenire di Ştefan Voievod cel Mare şi apoi de Duca Voievod înfrumusăţat iar acum în zilele preînălţatului Domn Mihail Grigoriu Sturza Voievod din nou s-au întocmit şi s-au împodobit…” În jurul bisericii sunt răsfirate câteva cruci de piatră. Sunt rămăşiţele unui cimitir mare. Crucile au un aspect frust, de ţintirim arhaic de sat, însă au fost lucrate cu surprinzător de multă „artă”.  Soarele şi luna, în formule de reprezentare mai explicite sau mai stilizate, sunt foarte prezente pe acele lespezi. E sculptură “bizantină” în “relief plat”, nimic nu capătă volum, e o pictură adâncită în piatră.    

Locul părea decupat din expoziţia ”Crucea”, pe care a gândit-o şi organizat-o Horia Bernea la înfiinţarea Muzeul Ţăranului Român… Mă gândeam la el, iar fi plăcut să vadă cum tac pietrele într-o livada tânără la Scânteia.

Naştere de piatră (20.12.08)

Nu ştiu cum s-a făcut, dar în dimineaţa aceea (18 dec. 08), la Piaţa Unirii, am urcat în Bucureştiul suprateran pe o altă gură de metrou. Am privit spre dealul Patriarhiei. Între aleile de pavele ce urcă dealul e în lucru o sculptură din piatră. Un bloc masiv de calcar dens prinde chip, se naşte un voievod pe tron. Sculptorul e Mihai Buculei. Prin urmare condiţia mea de rătăcit, întâmplătorul, au mijlocit să văd o sculptură evadând. Ca o naştere, ca o descătuşare…

Din pură curiozitate am aflat despre ce este vorba: trupul de piatră va fi al domnitorului Şerban Cantacuzino (1678 – 1688). Însă eu vreau să-mi amintesc senzaţia aceea unică, de graţie, de fascinaţie, pe care am avut-o privind conturele genunchilor, ca dintr-o pictură de sfânt, care încep să se rotunjească şi în câteva zile se vor întrupa sub falduri de mantie de piatră. Miracolul unei statui de piatră e că în fiecare zi şi cu fiecare daltă lovită în lito-carnaţie e o alta. Nu e un alt chip, e o altă statuie care se pierde…

Acum priveam pomeţii obrajilor netezi sub barba rămasă încă brută. În partea dreaptă a blocului de piatră e învelită, sub mănuşa de rocă, o mână pe o carte, ca într-un portret de evanghelist: e Biblia de la Bucureşti (1688), e marea operă a acelui voievod… Într-un reportaj din Ziarul Lumina (5 august 08) am găsit citate câteva consideraţii ale cioplitorului bucovinean: „Şerban Cantacuzino stând în tron. Acesta va fi rezultatul muncii mele de câteva luni. O lucrare imensă ca proporţii şi însemnătate. Domnitorul va părea aşezat pe o rază de lumină, pe un plan înclinat, venit de undeva de sus. Când eram mic, la ţară, am observat că în casele bucovinene, cu geamuri mici, dimineaţa, când răsărea soarele, apăreau razele de lumină. Ţin minte că, mic fiind, încercam să merg pe ea. Am ţinut minte asta. Aşa şi aici, Cantacuzino va sta pe o lumină.” Preiau şi câteva observaţii surprinzătoare ale sculptorului despre arta de cititor în pietre: „Dacă dai piatra unui neiniţiat, face piatra bucăţele. Dacă nu aş fi atent şi aş da la nimereală cu ciocanul, aş face-o măruntă toată. Există o compoziţie pe care o structurez, decroşez ce e de prisos şi lucrez direct în bolovan. Lucrarea mi-e clară, dar şi piatra are importanţa ei. Sunt pietre talentate şi pietre netalentate, la fel ca şi sculptorii. Aceştia din urmă mai pot fi şi harnici. Eu cred că sunt un băiat harnic…”

Covorul albit

Am văzut astăzi turla de la Trei Ierarhi din Iaşi degajată de schele. Văzusem modenatura din piatră acolo sus, de aproape, aşa cum mi-am dorit încă din excursia din copilărie… Se împlinesc uneori dorinţele bizare. Albă, ca şi cum abia este despicată din carieră, piatra îţi lasă o ciudată impresie de crud. Ai şansa de a trăi emoţii estetice speciale pe care doar lor, primilor privitori, imediat după ce „statuia” a fost dezvelită, cu tăieturile ei, ocniţele şi fantele ferestrelor, le sunt permise. Privită în întregul său volum zvelt, parcă străveziu, verticala de piatră pe cerul albastru e covorul zburător albit ca o ţesătură fină de in…