Cu realism privind, prin conductele metropolei curge o materie neagră, vîscoasă, fetidă, în care se găsește orice, metaforic vorbind, însăși lumea! Ca și cum pămîntul nu le-ar mai suporta, țevile sînt aruncate din subterane și rupte de forțele isteriei telurice. Spărturile nesfîrșitelor conducte ar putea elibera șirul de trupuri care curg împinse în neant, dar care delicată victimă părăsește colivia perfectă, chiar și atunci cînd breșa se produce?… Tema centrală a sculpturii lui Félix Roulin e trupul captiv în impersonalitatea metropolei (conductă, coloană, perete, pavaj).
Félix Roulin, Sculptures, l’acier corten et le bronze oxydé, station Thieffry, Bruxelles
Gusturile nu se discută. Însă, dincolo de gusturi, condiţia artei da. La condiţia ei estetică mă refer, dar mai e una la fel de importantă, preţul, pentru a aşeza o operă şi chiar un artist, într-o anume ierarhie. Marketingul artei a apărut, care va să zică, de când e arta. Un sfânt marketing poate obţine un preţ bun, camuflând lipsa de conţinut sau de-a dreptul ne-arta, încât puţini mai sunt în stare să observe că împăratul e gol şi că, de fapt, anatomia lui, diformă, la vedere, nu e nicidecum un sublim costum (în sens estetic, poate şi caragialesc). E de discutat dacă în acest cerc vicios de adecvare, arta deturnează gustul sau publicul (ţintă!) şi decorul lumii extrag (din artist) arta în care se oglindesc. Trecând peste consideraţiile prea generale şi oarecum bigote, aflu din presă că la o cunoscută galerie din New York (Phillips de Pury) s-a vândut o păpuşică a unui japonez. O astfel de statuetă, dacă era vândută la nu ştiu care acţiune caritabilă, ar fi făcut vreo 100 dolari, cât o „barbie” mai sofisticată… Critica a emis asociaţii pline de „inventivitate” şi a „decelat” legătura dintre păpuşică şi personajul dintr-un cunoscut desen animat, Sailor Moon, care iată, a influenţat major marea cultură (!)… Nu e nevoie să ilustrez o astfel de realizare artistică, trimit la imagini, sunt peste tot… E în vogă, mi-am şi probat incultura, nu auzisem încă de ea… Miss Ko2 (nomina odiosa) e opera din 1997 a lui Takashi Murakami, artist plastic japonez, văzut ca un nou Andy Warhol, asiatic, deşi apropierea e mai degrabă un moft intelectual. Chit că americanul nu-mi spune mare lucru cu bananele lui, întregi sau decojite, el are, pe ici pe colo, simţ tragic în arta sa… Asiaticul nu-mi pare a avea, dar poate tocmai de asta e apreciat, poate însuşi simţul tragic e acum de prisos lumii. Murakami e atât de prizat încât a cucerit Parisul sau măcar a provocat zâzanie pe acolo, iar sculpturile lui florale de plastic sunt expuse în marile săli de la Versailles (sofisticat dialog al kitschului care transcende epocilor). Întorcându-mă la păpuşică, ştirea e că a fost vândută la licitaţia de la Phillips de Pury cu 6.802.500 $ (toate taxele incluse). Şi mai interesant e că intervalul de preţ estimat de galerie a fost între 4 şi 6 mil. $. Prin urmare, s-au găsit cumpărători. Probabil careva, dincolo de estetic, “simte” nevoia, privind (să-i spunem) statueta, să se încarce cu energia neobosită a unei ospătăriţe de bar, pentru care, în limitele condiţiei sale, toate sunt posibile. În lumea de carton imposibilul e anihilat, e neant, printr-un simplu gest energic al mâinii întinse. Păpuşica e atleta noii căi!
(Javier Marín, Chalchihuites, 2007, installation de 2 cercles monumentaux, 500 x 140 cm, instalaţie expusă în holul Musées royaux des Beaux-Arts, Bruxelles. Foto D. Agachi, 13.11.2010)
Vânt care să treacă
Printre aripi albe de mori
Fără să le atingă
Îmi spuneam că nu e cu putinţă,
Don Quijote dispăru
Bunul lui sfetnic duce de căpăstru
O Rosinanta beteagă
Să o vândă pe nimic sub un lampadar roşu
Copacii de lângă aripi şuierau
Din crengile lovite de pământ la trecerea toamnei
Nemişcarea s-a cuibărit
Între aripile albe
Pe care ceaţa, doar ea, le frânge într-o boare de pene
Tour Bruxelles, 2010 (plasat pe acoperisul Palais des Beaux-Arts, BOZAR)
Daphne & Chloe (Counterclockwise), 2010
Într-un previzibil pandant temporal cu bogata şi, surprinzător, deloc stereotipa „lume” a lui Cranach, este expoziţia de la BOZAR a sculptorului flamand Wim Delvoye. Dacă diacronia le separă, spaţiul ocupat de expoziţii creează semnificative intersecţii, cel puţin de trasee vizuale. Vizitatorul, oricât de dedicat ar fi picturalităţii „bătrânului” neamţ, e parcă obligat să nu poată ignora pe cea a sculpturalităţii flamandului. E o istoricitate inversată, se ajunge la (operele lui) Cranach, trecând prin Delvoye. Ea însăşi într-un dialog, tema expoziţiei lui Delvoye e, poate, eterna încercare a (Fiului) omului şi a artei, Knockin’ on heaven’s door. Ca la mai toţi artiştii actuali, temele lui Delvoye sunt controversate, şocante, provocatoare de dezbateri etice si atitudini contestatare (apărătorii „demnităţii” porcilor, spre exemplu, s-au sesizat, e vorba de cea a simpaticelor animale, nu a altora). Actuala expoziţie pare opera unui artist (i)spăşit, a fiului risipitor regăsit, dar e numai aparenţă. Sculpturile sale sunt opere ale unui artist îndrăzneţ, care încearcă poarta raiului mai degrabă cu tupeu decât cu reţinere.
Daphne & Chloe (Counterclockwise), 2010, detaliu. „Lichefierea” prin mişcare, prin vortex, a fiinţelor umane sau celeste e, după mine, cea mai reuşită parte a expoziţiei.
Double Helix CCI 180° 00°, 2008
Helix DHAACO 90 52 cm x 9 L, 2009, ansamblu şi detaliu
Tour Bruxelles, 2010, detalii
Când am făcut referire, în articolul precedent, la tematica gotică, la goticul stilizat şi resemantizat de o manieră postmodernă, l-am avut în vedere pe Wim Delvoye… Alte fotografii ale unor “restilizări” gotice, aici.
(Foto D. Agachi; reproducerea fotografiilor şi a textului nu este permisă fără citarea blogului şi link către acest articol!)
Senzualitatea hipertrofiată a chipurilor sculptate de Javier Marín trimite, ca la mai toţi suprarealiştii, la alte vremi. Muzele adormite şi răsturnate încearcă un dialog peste timp cu o umanitate goală de sensibilitate. Parcă pentru a o resensibiliza, în viziunea sculptorului e nevoie de supradimensional, de travaliu pe schele ca la amplasarea bannerelor comerciale sau a plasmelor gigantice, de la marile concerte, până şi de la cele simfonice. Artele par a-şi striga cu disperare vizuală condiţia înstrăinării, într-o lume grăbită, palidă, ajunsă fără de chip şi fără de timp pentru ea însăşi…
dumitruagachi
