Un Iaşi vienez – coloanele teatrului (22.11.09)

Abia după ce anul trecut am văzut Viena cu privirea dilatată aş putea spune, reîntors în Iaşi am avut, măcar pe axa Catedrala Mitropolitană – Teatrul Naţional, între care se interpune într-o latură Palatul Roznovanu, un frapant şi cu totul special deja-vu vienez… Axa arhitecturală de care vorbeam e poate printre cele mai proeminente “decupaje” din ţară – mai pur decât în unele oraşe transilvane, chiar, – de neoclasicism vienez, edulcorat  cu detalii eclectice ale unui baroc târziu. Despre acest Iaşi vienez, exprimând sincronismul autentic, izvorât din vocaţia pentru modernitate a urbanului românesc la sfârşitul sec. XIX-lea, aş vrea să vorbesc în câteva scurte episoade pe blog. Scurte pentru că informaţii există, într-o formă lapidară sit-ul wikipedia le oferă şi nu are sens să le reiau… Însă, poate şi datorită unui reflex mental inoculat de prea mulţii ani de comunism, legătura cu modelul arhitectural vienez, ca vocaţie de modernizare accelerată, nu s-a accentuat nici măcar în tratatele de istoria  arhitecturii. Ceea ce s-a întâmplat în arhitectură a fost rezultatul acelei entuziaste deschideri culturale pentru o Românie europeană, coagulată de Junimea şi cizelată de spiritul critic maiorescian.

(Sursa reproducerii cărţii poştale aici)

Teatrul Naţional din Iaşi a fost construit între 1894 şi 1896, planurile fiind ale arhitecţilor vienezi Fellner şi Helmer despre care unele sit-uri spun că au fost celebri, din moment ce au proiectat teatre mai peste tot prin Europa, la Cluj, Timişoara, Cernăuţi, la Sofia, la Berlin,  Praga sau Viena… Frumuseţea unor astfel de edificii o dau coloanele şi ritmurile lor.

O să prezint un aspect mai puţin accesibil publicului. Când sunt dezvelite de coaja tencuielii sau a stucului, e vizibil că fusele coloanelor sunt alcătuite din câteva piese masive cioplite din piatră. Aşa au fost alcătuite din antichitate şi până la folosirea betonului armat în sec. al XX-lea. Piatra coloanelor Teatrului din Iaşi au fost cioplite cu arta unei meserii bine stăpânite. Abia după ce tencuiala a fost îndepărtată, s-au constatat şi urmele seismelor pe care le-au suportat, dar şi consolidările empirice, cu simple inele metalice ca de butoi şi doar la puţine dintre piese. În cadrul actualului proiect de restaurare coloanele vor fi consolidate în adevăratul sens al cuvântului, cu tehnologii foarte actuale, folosite în Europa pentru intervenţii cât mai puţin invazive la monumente, însă detaliile prea tehnice nu cred că îşi au locul aici…

Eliberarea din schele (4.11.09)

Ori de câte ori văd cum sunt desprinse schele măcar de pe o turlă, spre exemplu, dacă nu de pe clădirea în întregime, uneori după mulţi ani de consolidare şi restaurare lente, oprite, stagnate, momentul îmi pare o izbândă asupra a ceea ce pare inevitabil. Cu atât mai mult cu cât clădirea salvată este un monument, iar restaurarea cât de cât izbutită. Chiar şi atunci când nu e vorba de o clădire cu notorietate, cum e această biserică de la începutul sec. al XIX-lea (1802) din Holboca, lângă Iaşi, dar având un şarm al ei şi o anume rezonanţă în istoria arhitecturii prin clasicismul ei manifest. Eliberarea de schele are ceva din sacralitatea dezvelirii unei statui… Din păcate se petrece atât de greu şi după o mulţime de ani, uneori cu zecile şi asta nu e de ieri de azi, e boală veche, uneori schele au căzut pur şi simplu de vechime.

Un simpozion deja consacrat (3.10.09)

Din 1999 se desfăşoară la Iaşi, organizat de colectivul Muzeului Unirii, în chiar spaţiul de o generoasă semnificaţie istorică al fostei reşedinţe din Iaşi a domnitorului Al. I. Cuza,  Simpozionul Monumentul, tradiţie şi viitor. Casa impozantă de la începutul sec. al XIX-lea, în stil neoclasic, în care au locuit mai multe cunoscute familii boiereşti din Moldova, Catargi, Paladi, Cantacuzino-Paşcanu, rămasă în conştiinţa publică drept Palatul Cuza (închiriată între 1859-1862 ca reşedinţă a domnitorului) a fost ea însăşi, mulţi ani, un şantier de restaurare. Aşa că mai multe ediţii ale simpozionului s-au desfăşurat în ambientul cu totul aparte al şantierului, în acel spaţiu neconvenţional ca al unei surprinzătoare montări de teatru. Încă de la primele ediţii simpozionul a căpătat o bună reputaţie, fapt ce i-a conferit caracter naţional şi înscrierea în calendarul anual de manifestări ale Ministerului Culturii. Din 2002, cu o excepţie, 2008, am participat în fiecare an la simpozion, prin urmare la şapte din cele 11 ediţii (cea de anul acesta e a XI-a). Simpozionul este o manifestare cu adevărat de ţinută, printre cele destule colocvii, simpozioane, manifestări ştiinţifice în genere, pe o problematică mai extinsă sau mai restrânsă, la care am fost prezent… Manifestarea consacrată monumentelor de la Iaşi, ce se desfăşoară la sfârşit de septembrie sau început de octombrie are o temperatură sufletească specială, nu e caniculară, nu e rece şi aduce o lumină aurie în privirile celor care participă… În fond, iniţiaţii în problematica monumentelor formează un grup foarte restrâns, sunt câteva sute de persoane în ţară, cu tot cu reprezentanţii ministerului, universitari, restauratori, arhitecţi şi ingineri din ONMI, CNMI, Institutul Naţioanl al Monumentelor Istorice (din păcate desfiinţat din nou şi lipit iarăşi la ONMI, prin una din măsurile „anticriză”!)… La simpozion sunt prezentate fără emfază realizările de restaurare şi consolidare de peste an şi preocupările de cercetare, altfel spus se vorbeşte despre lumea tăcută şi fragilă a monumentelor… Sunt reiterate nevoile şi agresiunile, parcă mai multe de la un an la altul. În urma simpozionului au rămas volumele cu lucrări, volume tot mai consistente după fiecare ediţie, încât se poate desprinde o concluzie: ştiinţa cercetării monumentelor e mult mai avansată decât politicile culturale.

(Detaliu, una dintre expoziţiile simpozionului 2009; icoană restaurată de Stelian Onica)
http://www.monumentul.ro/

Lăzarea – Castelul artelor I (21.09.09)

Ficţionalul pătrunde în profunzimea minţii mele şi e greu să schimb o astfel de percepţie. După citirea romanului lui Kafka, nu pot desprinde Castelul de imaginarul absurdului, după cum nu pot desprinde o abaţie de imaginarul bibliotecii labirintice din Numele trandafirului al lui Eco. Când revăd însă Lăzarea, încerc să-mi reprezint acel spaţiu nu numai ca unul al castelului închis, terifiant, sumbru, cum nici nu cred să fi fost vreodată, ci mai degrabă ca predilect al artelor şi al revelării sacrului în formele lumii de aici şi de acum.

Spuneam într-un text publicat cu doar câteva zile în urmă că Lăzarea e oarecum enigmatică, în densitatea ei incredibilă de romanic, gotic, renascentist şi actual îngrămădite pe coasta muntelui Szármány: biserica romano-catolică, mănăstirea franciscană, castelul conţilor şi tabăra de creaţie artistică.

Referinţe despre castelul din Lăzarea apar la Vasile Drăguţ (Dicţionar enciclopedic de artă medievală românească, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 188) menţionându-se că a fost ”Construit în etape, corpul cel mai vechi datează din 1532, restul clădirilor fiind adăugate în jurul unei curţi dreptunghiulare (75 x 100 m) în 1631 – 1632. Caracteristică este tratarea decorativă a elementelor de fortificaţie la colţurile incintei: 3 turnuri cu secţiune aproape pătrată şi unul de plan poligonal cu 7 laturi. Întregul complex era prevăzut cu metereze, maşiculiuri, drumuri de strajă. Amprenta stilistică este a Renaşterii (s. D.A.); toate faţadele au fost decorate cu atica poloneză. În întregime tencuită, faţada este acoperită cu picturi decorative; pe registrul inferior al turnurilor tencuiala imită bosajele în diamant sau au motive florale stilizate.”

Grigore Ionescu (Arhitectura pe teritoriul României de-a lungul veacurilor, Editura Academiei, Bucureşti, 1982, p. 429) distinge, pentru începutul sec al XVII-lea, două categorii de castele transilvănene. O primă categorie a „… castelelor-cetăţi, care, servind şi ca locuinţe, au avut totuşi ca principală funcţie pe aceea de apărare, motiv pentru care au fost înzestrate cu mijloace speciale de întărire capabile să le asigure nu numai o apreciabilă forţă de foc, dar şi o puternică rezistenţă, putând să suporte un asediu îndelungat…”

În această formulă este inclusă „…într-o oarecare măsură Lăzarea…” (Idem) Într-o altă categorie Grigore Ionescu plasează „… castelele de locuinţă, în compoziţia generală a cărora dispozitivele de apărare propriu-zise sînt foarte reduse, menite să facă faţă cel mult atacurilor întîmplătoare ale unor poghiazuri şi mai ales răscoalelor ţărăneşti. Dar cu toată această funcţie redusă de apărare, învederată şi de numărul şi dimensiunile mari ale deschiderilor care apar pe faţade, multe din aceste castele continuă să aibă înfăţişarea de ansamblu a unor clădiri fortificate. Aceasta pentru că se menţin în compoziţia lor arhitecturală atât bastioanele de colţ – care adăpostesc acum saloane sau camere de locuit amplu luminate –, cât şi cîteva din elementele de detaliu născute din nevoile apărării, cum sunt crenelurile şi «machicoulis-urile», folosite de data aceasta însă ca simple motive decorative, fapt care învederează şi teza potrivit căreia forma de artă evoluează mai încet decât conţinutul.” Finalmente, Ionescu constată că Lăzarea are rolul său special de trecere de la o formulă la alta: „Prevederea întregului complex cu mijloace de apărare – creneluri, metereze, «machicoulis-uri», drumuri de strajă – este aici mai mult de ordin simbolic. Toate aceste elemente caracteristice au în compoziţia generală a întregului un rol decorativ, încât putem socoti ansamblul de la Lăzarea ca desăvârşind trecerea către castelele a căror funcţie principală era locuinţa. Castele care aparţin categoriei de locuinţă se caracterizează printr-o arhitectură a faţadelor mult mai deschisă, mai puţin severă…” (Id.,p. 432)

V. Vătăşianu (Istoria Artelor Plastice în România, vol. II, colectiv al Institutului de Istoria Artei, Editura Meridiane, Bucureşti, 1970, cap. Arta în Transilvania de la începutul secolului al XVII-lea pînă în primele decenii ale secolului al XIV-lea, p. 165) nu aduce comentarii ample cu privire la castelul din Lăzarea, rezumându-se la a preciza că „Relaţiile continue cu Polonia favorizează şi în cursul secolului al XVII-lea pătrunderea unor detalii specifice în decorul arhitecturii transilvănene. Asemenea detalii sînt: atica articulată cu arcade oarbe pe pilaştri şi cornişa încoronată de creneluri. Motivele acestea se întîlnesc la castelul din Lăzarea (jud. Harghita)…”

(Mâchicoulis – dispozitiv de apărare, constând dintr-o serie de deschideri, amenajate la partea superioară a curtinelor (zidul de împrejmuire al castelelor, cetăţilor sau oraşelor, străpuns de metereze şi încoronat cu creneluri), a turnurilor, la drumurile de strajă, în podeaua nivelului construit în consolă, pentru a permite apărătorilor supravegherea picioarelor zidurilor şi aruncarea proiectilelor. În imaginea 5 – de sus în jos – sunt vizibile astfel de orificii imediat deasupra cornişei.)

Covorul albit

Am văzut astăzi turla de la Trei Ierarhi din Iaşi degajată de schele. Văzusem modenatura din piatră acolo sus, de aproape, aşa cum mi-am dorit încă din excursia din copilărie… Se împlinesc uneori dorinţele bizare. Albă, ca şi cum abia este despicată din carieră, piatra îţi lasă o ciudată impresie de crud. Ai şansa de a trăi emoţii estetice speciale pe care doar lor, primilor privitori, imediat după ce „statuia” a fost dezvelită, cu tăieturile ei, ocniţele şi fantele ferestrelor, le sunt permise. Privită în întregul său volum zvelt, parcă străveziu, verticala de piatră pe cerul albastru e covorul zburător albit ca o ţesătură fină de in…