„Prolog” – (la) câteva reflecţii plastice dintr-o expoziţie… (16.12.09)

Expoziţia nu e amplă, sunt câteva simeze în spaţiul generos şi elegant al salonului aflat la etajul Palatului Cuza din Iaşi, operă a arhitectului Bayardi, ridicat in timpul domniei lui Alexandru Sturza (1806). Când afară e o iarnă care, măcar pentru câteva zile şi măcar pe str. Lăpuşneanu (unde zăpada nu e maculată cu antiderapant), aminteşte de troienirile de altădată, un refugiu într-un timp pictural de august pare neverosimil, prea încărcat fiind de suculenţa verdelui… Tablourile au fost pictate în tabăra de creaţie de la Panaci, în judeţul Suceava, un loc de o pregnanţă vizuală specială. Sigur, tabăra (şi expoziţia) a (re)unit mai mulţi pictori care doar par foarte diferiţi în ideaţia artei lor, printre ei aflându-se şi 3 dintre cei 5 artişti care au format, în 1985, ceea ce s-a numit „Prolog”, o grupare artistică atât de prezentă la Tescani şi la Ipoteşti, spre a transpune plastic peisajele acelor locuri emblematice ale spiritualităţii româneşti. În tabăra de la Panaci de la mijlocul lui august, 2009, au participat Constantin Flondor, Mihai Sârbulescu şi Horia Paştina. Direcţiile estetice ale grupului „Prolog” ţin, s-a spus, de un postimpresionism cu reflectări expresioniste, mai pronunţate la Constantin Flondor şi poate în asta constă legătura mai greu de sesizat cu gestualismul exhibat al lui Corneliu Vasilescu. Accente tradiţionaliste apar pe suprafaţa picturală densă, ca o crustă, a pânzelor lui Mihai Sârbulescu sau în coloraţia stinsă, diafană, ceţoasă până la estomparea reliefului într-o contopire cu norii, la Horia Paştina. Filiaţia tradiţionalistă a „Prologului”, „poetica militant ortodoxistă”, „simbolismul religios”, au fost remarcate de Erwin Kessler (Bunica lui Monet, revista „22”, 6 apr. 2007): „Felul lor umil de a picta rămurele înflorite si grădini blagoslovite vine dintr-o celebrare aproape panteistă (şi niţel stătută, încă de la Bernea) a lumii în care ei presimt parcă surâsul molcom al Moşului văzut de Petrache Lupu. Nu exis­ta nici o anxietate, nici un dram de alienare faţă de exis­tenţă în broderiile florale ale lui Flondor, Paştina & co.” Solemnitatea de la Panaci, am întâlnit-o în fotografiile şi prezentarea de pe blog-ul merlinlx:

Mihai Sârbulescu

Horia Paştina

Constantin Flondor

Angela Tomaselli

Corneliu Vasilescu

Ion Sălişteanu

Val Gheorghiu

(Notă: fotografiile după picturi, D. Agachi)

Sumbru (5.12.09)

Nu cred să fi văzut, în viziunea mea vorbesc, o pictură mai sumbră decât cea a lui Egon Schiele (vezi wikipedia). Artistul a examinat trupul omului cu profunzimea disecţiei expresioniste şi cu forţa unei viziuni despre viitor. Trupul uman a fost văzut de Schiele prin mijloacele (simbolice ale) descarnaţiei, ca o realitate a hidosului, însă numai peste ceva mai mult de 20 de ani de la dispariţia pictorului (1918), mijloace sofisticate de exterminare aveau să fie puse în practică de nazişti. Doar fotografiile cu trupuri scheletice din lagăre întrec viziunea lui  Egon Schiele… Peisajele lui Schiele, poate chiar mai mult decât trupurile pictate de el, trimit la sentimentul sumbrului (paroxistic !).  Nu ştiu dacă s-a mai spus, însă Schiele îmi pare cel mai subtil ilustrator al lui Kafka. (sursa imaginilor cu prezentarea datelor “tehnice” ale picturilor, aici) (Alte impresii despre sumbrul cotidian, aici)

Teme cu variaţiuni – legături surprinzătoare (5.12.09)

A nu trece grăbit pe străzi, chiar şi atunci când ploaia măruntă a începutului de decembrie, să o numesc ploaie de Bruxelles, mă împiedica realmente să ridic privirea spre cerul plumburiu şi faţadele ude, pare condiţia suficientă pentru a găsi posibile legături surprinzătoare… Una dintre temele dragi mie, cu încărcătura ei stenică a seninătăţii celeste este cea a îngerului surâzător. E cunoscutul înger plasat într-un portal al Catedralei din Reims (impresii şi aici).

Cu totul surprinzător, am întâlnit expresia candidă al îngerului surâzător într-un basorelief plasat deasupra portalului simplu, al unei biserici deloc impozante, din apropiere de Grand Place, din Bruxelles. Îngerul melod cântă, surâzând, poate chiar un cântecel de înveselit copii, privirea îngerului fiind îndreptată spre pruncul Iisus care, din braţele Maicii Sale, îi binecuvântează bucuria…

O altă temă e cea a confruntării dincolo de timp. La Paris, nu departe de Catedrala Notre Dame, există un ansamblu statuar numit Fontaine Saint Michel (am făcut o prezentare aici).

E surprins chiar momentul premergător victoriei Arhanghelului, postura luciferică de învins înfricoşat fiind cât se poate de expresivă. La Bruxelles, plasată pe colţul unei clădiri impozante de pe strada Rue Saint-Michel, se află o compoziţie statuară pe aceeaşi temă.

Spre deosebire de reprezentarea pariziană în bronz şi parcă prea încărcată de monumentalitate, ansamblul din Bruxelles este din piatră în culori contrastante: Arhanghelul e, cum altfel !, alb, iar demonul e modelat în cunoscuta piatră albastră, care înnobilează mai toate faţadele oraşului… Arhanghelul de la Bruxelles este surprins în momentul asumării victoriei, iar demonul e deja prizonierul lumii sale închise, strâmte, marcată de groaza claustrării eterne. Însă sentimentul copleşitor l-am trăit în faţa tabloului lui Pieter Bruegel (sursa, aici) La chute des anges rebelles (1562) aflat la Musées royaux des Beaux-Arts de Belgique (Bruxelles), cu bestiarul universului său grotesc şi fantasticant, marcând filiaţia spirituală cu un alt flamand celebru Hieronymus Bosch…

Muzeul Magritte – un concept al integralitatii… (3.12.09)

Vizitind ieri seara (2.12) recentul inaugurat (2.06.2009) Museé Magritte din Bruxelles, mi-am intarit convingerea despre cit de actual a fost gindit si transpus simbolic in arhitectura interioara, programul tematic al Muzeului Eminescu de la Ipotesti (nu e vorba de casa memoriala, acolo mai e ceva, muzeul, pe care prea multi neinitiati in nimic s-au grabit sa-l comenteze vorbind prin ceatza ignorantei lor)… Muzeul Magritte e unul integrator al unei lumi: artist – timp (al ideilor, vietii si operei) – opera. Tehnic vorbind, e un spectacol de proiectii, lumina, ambient. Tematic e un tunel al timpului magrittian, spatiile interioare fiind in culori foarte inchise, negru, gri-negru, albastru-negru, tunel care pune in relatie opera cu felul de a fi exuberant al artistului (un suprarealist !) eshibat in frazele, fotografiile, filmele sale… La intrare se produce un prim contact emblematic: un panou intens luminat din interior, ca un felinar oriental, spre a potenta translucidul hirtiei, reproduce pagina lui Magritte Les Mots et les Images (1929, encre de Chine sur papier, 27,5 x 21,2 cm), pagina publicata in Révolution surréaliste, n° 12 din 15.12.1929). Muzeul tocmai asta faciliteaza,  dialogul cu opera prin dialogul ideilor, frazele lui Magritte find plasate pe pereti cu o scriitura de caligraf (e, poate, o legatura suprarealista, pina la postmoderna, peste timp, cu stiinta pictorilor medievali, la care scriitura avea deosebite valente picturale). Scriitura artistului face dovada unui ginditor profund al relatiei cu lumea prin cuvint-arta-imagine. Spre exemplu: Arta picturii e o arta a gindirii…, Toate operele mele sunt insuflate de sentimentul certitudinii ca noi apartinem unui univers enigmatic…

Luminile, trenurile si statuile feminine ale d-lui Delvaux (2.12.09)

La Muzées Royaux des Beaux-Arts din Bruxelles am avut sansa sa vad o expozitie tematica a pictorului belgian Paul Delvaux (1897 – 1994) si parca sa nu ma pot desprinde (macar citeva ore) de acel univers al suprarealismului fantast si al tragediei in sens antic. O foarte profesionista panotare, ca un labirint al operei artistului, punea in evidenta consistenta unei teme, Delvaux et le monde antique. De cum am pasit labirintic in expozitie (pe unul dintre posibile trasee) m-am aflat in fata uneia dintre operele cele mai incarcate de semnificatii tragice, Pygmalion, numai ca povestea e cu totul inversata, subiectul adoratiei gratioase, lipsite de lascivitate este efebul si nu femeia, capodopera-iubita a miticului sculptor-creator. Lasind la o parte maniera hiper-realista a tratarii siluetelor nude (e un indemn pentru pudibonzi), dincolo de suprarealismul sau nutrit de un expresionism subtil, cu totul rafinat si topit in sugestie dincolo de expresia plastica, Delvaux este pictorul luminii imputinate, al luminii lampilor calauzitoare, descriind un traaseu al pendularii parca intre un inainte si un inapoi care ofera iluzia deplasarii statice, am putea spune, al miscarii intepenite. Dar, mai ales, Delvaux este, cel putin asta mi-a ramas pierzindu-ma finalmente printre oameni si cladiri, dupa ce am parasit labirintul, pictorul melancoliei. Gratia siluetelor sale, usor de observat de oricine, prea frapanta poate, este tocmai camuflajul melancoliei in fata unei (aceleiasi) lumi a perfectelor corespondente antichitate-modernitate, in care femeile spatiului inchis, ca intr-un harem, isi petrec fara tinta singuratatea din ochii lor mari. Pe linga lumina lampadarului, simbolul spatial din opera lui Delvaux este oglinda: siluetele sale se oglindesc una catre celelalte, intre oglinzi multiple, fara a se privi, intr-o alienare generatoare a melancoliei profunde. Uneori tema oglinzii e devoalata pentru privitorul atent: undeva in tablou exista rama unei transparente, in care nu se oglideste ci se priveste mai in adinc, alteori  personajul se cauta, ca un veritabil detectiv privind urme invizibile printr-o lupa, intr-o minuscula oglinda…

Meteorologie sentimentală – 200

Noiembrie nu e îndeobşte darnic cu lumina, ori terestrele sale ceţuri o ascund prea adesea… Accesul la (cerul) albastru se întâmplă rar, iar când se petrece toamna târzie se colorează subit, o sonoritate specială animă frunzele şi un galben ca de candele toropeşte…

Contorul blog-ului spune că dacă adaug şi textul acesta s-au adunat 200. Aş vrea să cred că nu sunt efemere notaţii, că sunt paginile unei cărţi… De vreo 300 de ori cei care au răsfoit-o au notat gândurile lor, aşa cum fac şi eu cu litere minuscule, din loc în loc, pe chenarul alb al câte unei pagini, când lectura îmi coboară în inimă sau când urcă în profunzimea gândului. Lor şi celor mai bine de 26000 care în treacăt sau mai pe îndelete au răsfoit printre texte, le mulţumesc!

Urâtul abstract (17.11.09)

E o modă a rememorării  comunismului sub diferite unghiuri de abordare, în special în film, fie într-o tensiune cinematografică sumbră, fie sarcastică, atâta cât şi cum au trăit comunismul tinerii regizori sau artişti plastici… Parcă în contrapunct, expoziţia unui senior, Corneliu Vasilescu, vernisată pe 16 noiembrie 2009 la Galeria Dana din Iaşi, e plonjonul brutal, prin energii picturale abstracte, în ceaţa memoriei colective, uitucă şi mefientă. Am remarcat la criticul Valentin Ciucă o butadă, în fond plină de semnificaţii: într-o estetică adaptată cotidianului, cu mult mai expresivă decât frazeologia calofilă, s-ar putea spune că tensiunile cromatice ale supliciului glisează, la Corneliu Vasilescu, „între naşpa şi mişto”. Încărcate de polisemie, aceste cuvinte exprimă cât se poate de adecvat, în cazul pânzelor lui Corneliu Vasilecu, o estetică a urâtului transpusă în abstracţie plastică. Da, stalinismul cel mai abject este reflectat pictural în gestualismul lui Corneliu Vasilescu, o abstracţie gestuală mai degrabă supraconştientă decât a subconştientului, cum e caracteristică expresionismului abstract, gestualism colorat cu erzaţuri, nechezol, dacă acest cuvânt nu e deja uitat… La intrare, detaşat de succesiunea celorlalte pânze, este un tablou singular prin inscripţia pe care o conţine, ca un graffiti pe un zid cu tencuială mucedă, roasă de uitare. Prin succintul mesaj scris, privitorul e introdus în „programul” demersului plastic.

Din prezentările de la vernisaj am înţeles că însuşi pictorul a trăit experienţa suferinţei concentraţionare şi a suprimării programate… Pânzele expuse, cele mai multe de dimensiuni foarte mari, poartă câte un semn (în)cifrat, cu totul semnificativ, spre exemplu 1954, 1956, înscris în partea de jos a tabloului. Imaginea asociată anului nu e decât un terifiant coşmar cromatic al memorie, e ca un zid decojit, o spinare pe care stau necrozele deja uitate ale istorie…

“Cea mai recenta etapa a creaţiei mele restrânge suma de mijloace în evoluţia semnului la sinteza între gest şi semn, reducând la maximum suportul cromatic înspre un minimal”.

“Preocupările mele urmăresc dezvoltarea traseului abstract, inaugurat la începutul secolului trecut, mai deschis la aspectele complexe ale sensibilităţii în relaţionarea dintre semn ca element determinant şi constructiv şi expresivitatea cromatica.
Am urmărit dezvoltarea acestei problematici pe filiera abstracţionismului liric (expresionism informal gestualist) concentrându-mă asupra constantei fizice a semnului, ca determinant al stilului decantând mereu un repertoriu de semne personale”.

Citate din articol PlasticaNirvana lui Corneliu Vasilescu, autor: Gabriela Bidu, Cronica Română, 30 Martie 2007

Drapajul de ceaţă (12.11.09)

Citisem pe un blog, undeva la doamna -X- cred, o idee care s-ar rezuma astfel: ceaţa e greu de pictat iar dintre pictorii care s-au încumetat să o picteze, puţini au făcut-o izbutit… De fapt anumite grade de lumina sunt greu de prins nu atât în materialitatea ei, ca substanţă însăşi a picturii, ci în inefabilul ei, în ceea ce aş numi psihologia stărilor de lumină… În fond, lumina e măcar amplificatoare, dacă nu generatoare de stări şi percepţii cu totul personale, fiecare trecem prin câte o pasă cromatică, nu îndeobşte legată de anotimp dar nici ruptă cu totul de el, gabilutza, un subtil companion din blogosferă traversând o pasă galbenă… Văzusem aburii dimineţii, ca o cufundare în prospeţimea începuturilor la Horia Paştina, e pictorul la care îmi pare a exista o relaţie specială cu diafanul. Dantelăria sa de aburi estompează câmpul picturii şi încheagă profunzimi stinse, la care numai ochiul dotat cu o foarte bine educată răbdare a privirii are acces. Peisajele lui Horia Paştina sunt încărcate de lumina începutului şi oferă astfel o secvenţă fugară de paradis.

Marea

Peisaj la Ipoteşti II

Peisaj, Valea Covurluiului

Ceaţa însă, în mişcarea ei cu “lentoarea unui şarpe”, contrastul gri al luminii de la începuturi, e cu precădere un mediu al tenebrelor, cu umezeală rece, încărcată de otrăvurile psihologiei fiecăruia dintre noi… Prin urmare, în asta constă, cred, materialitatea ei greu reproductibilă, ceaţa e o materie picturală confuză, nu e doar un fond grizonant, cum am văzut în destule reprezentări neizbutite ale unui spaţiu înceţoşat, o barcă în ceaţa unui lac, spre exemplu, ce nu e decât o banală pictură de salon. În doar câteva pânze ale lui William Degouve de Nuncques am văzut ceaţa ca mediu tanatic prin excelenţă. Într-un spaţiu de expresie suprarealistă pluteşte în trecere, surprinzător, fără a transmite nici o senzaţie de mişcare, o lebădă neagră. Regia aceasta tanatică e şi mai vizibilă în pictura, cât se poate de verosimilă, a unei dimineţi înceţoşate în care mesageri negri, grăbiţi, prea grăbiţi, luminând cărarea cu faruri cu lumină împuţinată, se îndreaptă către lumea de aici, spre a transmite mesajul lor inexorabil… Sentimentul covârşitor şi nu ceaţa e greu de pictat.

Lebăda neagră, 1896

Stadă în Magent, 1890

William Degouve de Nuncques: pictor belgian de origine franceză (1867 – 1935). Constat că istoria artei îl încadrează ca pictor simbolist. În pictura lui există o latură suprarealistă, aş îndrăzni să cred că este un precursor al suprarealismului fantast, unul mai întunecat şi poate mai profund decât la suprarealiştii de marcă şi mă gândesc la Magritte, spre exemplu, pe care l-a influenţat…  Pe un sit am găsit o exprimare izbutită despre pictor: „transfigurează realitatea, în sensul că oferă o vedere către invizibil”

Aptitudini / „Atitudini contemporane”… (7.11.09)

E incitant să vezi cu sufletul, adunate ca într-un amplu mozaic sau text dadaist, mulţime de lucrări de pictură şi sculptură mică, într-o expoziţie care-şi propune a da seamă despre arta contemporană, adică despre ce vor artiştii şi cine sunt ei… Expoziţia e organizată de breasla artei plastice din România, Uniunea Artiştilor Plastici, e a doua ediţie a manifestării şi se desfăşoară simultan în două galerii din Iaşi, Tonitza şi Cupola. În fapt expoziţia dă o imagine, insolită desigur şi cu totul lacunară, dar veridică măcar statistic pe eşantion sui-generis, a momentului actual al evoluţie artei din România. Expoziţia e rezultatul Salonului Naţional Concurs de Arta Plastică „Atitudini contemporane”. Titlul e potrivit, marchează cumva esenţialul, nu vreo tematică anume sau direcţiile şi tendinţele, ci doar ceea ce este important în condiţia artei, atitudinea creatoare / creatorului… Din 300 de lucrări ale celor mai bine de 200 de artişti participanţi au fost expuse, desigur, puţine. Nu ştiu dacă lucrările sunt schimbate pe simeze la câteva zile… Nu e locul aici pentru a decela tendinţe, direcţii, grupări de artişti sau nuclee tematice. O să redau ceva din atmosfera expoziţiei prin câteva imagini, cu precizarea că selecţia este rezultatul unei duble subiectivităţi, una de prim grad a curatorului Dan Tudor Truică (pe sit-ul lui Truică, sub pozele nud, sunt imagini ale vernisajului expoziţiei din Iaşi) şi de cea de grad secund, a mea… Aş mai spune doar că înaintea atitudinii e aptitudinea, ea e condiţia de căpătâi a artei şi am impresia că se poate vorbi de împlinirea ei măcar la unii dintre artişti, măcar pe ici pe colo…

Ioan Sulea – Sf. Mahramă XXI

Elena Dăscălescu – Intrare

Aurel Marian – Peştii

Florin Ferendino – Sfârşit de toamnă

Loredana Chis – Compoziţie I

Alexandra Andronache – Compoziţie

Valentin Sava – Paznicul dimineţii la Salamanca

Florin Mocanu – Semne citadine

Lisandru Neamţu – Colecţie

Şansa jubileului II – Galeria şi pinacoteca Laurian… (1.11.09)

Reflectând la rumoarea frumoasă de la vernisajele prilejuite de Laurian 150, din holul de granit al corpului nou al liceului (30 oct. 2009), mi-am spus, de ce nu ? E cât se poate de verosimil, ca spaţiul dintre coloane, cu lumina înălţimii lui neobişnuite, să devină unul al unei permanente galerii de artă, Galeria Laurian, cu atât mai mult cu cât intrarea, oarecum separată, din Bulevardul Eminescu direct pe aleea din „inima verde a Laurianului”, face din acea sală una cât se poate de abordabilă vizitatorilor. Condiţia expunerii: artistul expozant să doneze o lucrare pentru Pinacoteca Laurian. Poate că e o idee care va fi găsită atractivă… E, dacă vreţi, proiectul care să facă legătura între momentele jubiliare… e şansa unei posibile expoziţii retrospective şi colective Laurian – 200. Unde ar fi găzduită colecţia? În sălile de clasă, lângă inimile tinere. Fiecare clasă ar putea căpăta un nume, Horia Paştina, Liviu Suhar, Corneliu Dumitriu, Liliana Grecu, sunt câteva proiecţii la întâmplare…