Unul dintre cele mai stranii vise văzute și nu visate, deși cred ca într-o perioadă m-au urmărit coșmaruri pline de ceasuri mute, este cel al profesorului Borg din filmul Fragii sălbatici al lui Ingmar Bergman. Stranii sînt de fapt doar primele secvențe ale visului în care, în pustia lui plimbare, Borg observă ceasurile fără timp, mute, cadranele lor la fel de pustii… Surprins de neverosimila dispariție a limbilor ceasului din stradă, doctorul își deschide și vechiul lui ceas de buzunar, de la care însă cele două ace căzuseră. O similară impresie de rătăcire, de astă dată în aglomerația unei vremi senine, am avut-o la Frankfurt, pe malul stîng al Main-ului găsind o veche și impozantă clădire recent restaurată, marcată de două mari cadrane negre, cu scriere aurită, de pe care lipsesc mișcătoarele impozante săgeți, care să le dea sens; ceasuri mute!
(Foto D. Agachi, Frankfurt, 1.04.2012; de remarcat profesionalismul restaurării de arhitectură)
(Imagine din filmul Fragii sălbatici, preluare de aici)
Clădirea gării din Schaerbeek, Bruxelles (aripa ei mai nouă, în care e marea sală a ghişeelor) a fost construită în plină fervoare art nouveau, în 1913. Am înţeles că acelaşi arhitect, Franz Seulen, a proiectat ambele aripi construite în două etape, în 1890, cea din stânga şi 1913, cealaltă. Între cele două etape ale lucrării, “viziunea” arhitectului (aparent) nu a evoluat. Totuşi el a reuşit să “evadeze” dincolo de unitatea cromatică, dată de excesul de cărămiziu şi de jocurile acoperişului, care sunt cât se poate de în stilul locului (direcția neorenascentistă flamandă impunându-se, mai ales la edificiile publice după 1860, până la primul război mondial). Metalul ce ţine de art nouveaul explicit mă duce cu gândul la lumea de oţel de „sub mări” a căpitanului Nemo! Forma şi, mai ales, ferestrele (hublourile!) fleşei centrale trimit la sfera unui costum de scafandru, sau la însăşi camera de observaţie şi contemplare marină (singuratică) a căpitanului. Arcele metalice şi masiva osatură interioară din oţel, abundenţa niturilor groase, perfect bătute, sunt parcă decupaje din corpul imensului său submersibil…
Pe latura de sud a Catedralei Sfîntul Mihail și Sfînta Gudula din Bruxelles (Cathédrale des Saints Michel et Gudule) se află o statuie plasată pe un frontispiciu, prin urmare foarte vizibilă. Cu toată buna ei plasare, statuia nu pare a mai fi observată de trecători, poate și datorită deteriorării chipului, sau mai degrabă a uitării semnificațiilor ei simbolice. Dimensiunile statuii, silueta zveltă a sfintei și hotărîrea pasului, parcă oarecum grăbit și, în orice caz, neezitant, ar trebui să atragă însă atenția. Cu atît mai mult cu cît lîngă piciorul siluetei feminine s-a insinuat, poate fără știrea ei, din moment ce nu pare a-i păsa, o făptură caricaturală, să-i spunem himerică făptură a nopții, a întunericului în genere, care nu are altă treabă decît să încurce lumea, să-i pună o piedică oarecare. De data asta încornoratul ubicuu suflă în lampa pe care sfînta o poartă luminîndu-și calea… Asta e, simbolic vorbind, vocația pe care făptura malefică și-o asumă cu satisfacție, aceea de a lipsi de lumină, de cea a înțelepciunii, de cea a revelației, de cea a dimineții, a iubirii, a umanului în genere și a sfințeniei la limită… În lipsa luminii e doar rătăcire perpetuă. Efortul lui stinge-lumina e cît se poate de important și tenace, din moment ce obrajii îi sînt umflați și ochii îi ies din orbite. În interiorul catedralei, o altă statuie a Sfintei Gudula sugerează originea celestă a luminii care nu se stinge, îngerul fiind cel care o împrospătează în felinarul precar al umanului… În fond umanul își duce lumina, de multe ori fără știrea lui, pendulînd în jocul lumesc de-a clar-obscur.
(Sfînta Gudula, celebrată și de biserica ortodoxă, este ocrotitoarea orașului Bruxelles)
Vineri am trăit o experienţă spirituală. Ştiu, e un cuvânt încărcat… Altădată, dacă m-ar fi întrebat careva, netam-nesam, ce crezi că înseamnă o experienţă spirituală, aş fi răspuns, oarecum ironic, poate spiritistă? iar dacă întrebarea ar fi persistat, nu, serios, spirituală, aş fi ezitat să răspund. Descumpănit chiar, aş fi spus ceva evaziv, o astfel de întrebare te ia oricum pe nepregătite… Trimit, dintr-un imbold mai degrabă al sensibilităţii decît al minţii, la Tarkovski. Cele câteva filme ale sale m-au pus în preajma uneor impresii de experienţă spirituală, însă ale unui privitor din scaunul cinematografului, oricâtă magie are filmul, oricăt de mult primeam prin cele două simţuri care aproape că mă situează în lume… Dar celelalte? M-aş fi gândit la vreo nuvelă de Eliade, altcineva poate vorbi de alte pagini, de alt scriitor. Oricine poate lungi discuţia, şi, totuşi, cred ca întrebarea rămâne incomodă pentru oricine. Văzusem un indicator pe şosea, pe fond brun, un sit istoric mi-am spus, Abbaye de Villers. După o bucată de drum, gândind că trecusem demult, am oprit să întreb. Interlocutoarea ocazională nu a răspuns imediat, dar nici nu părea că nu a înţeles, mai degrabă în privirea ei nedumerită citeam un gând ambiguu, ce o fi cu ăsta că tocmai acolo vrea să ajungă… Era ceaţă. Umed şi ceaţa, nici măcar păsări nu se auzeu în labirintul abaţiei. I-aşi spune cernere, pulbere de apă, la ceea ce se lăsa încet, umed, rece. Eram singur, ce linişte stranie, s-au îdepărtat toate, zi, anotimp, şosele, trenuri. M-am rezemat de un zid negru între ruine impozante. Plasate într-o ordine clasicistă şi într-un spirit gotic, ziduri şi coloane sunt greu de cuprins cu privirea şi asta nu e numai de la ceaţă, dar nu neapărat nici de la măreţie, începusem să înţeleg… Fagii înalţi şi platanii nu ajung la înălţimea bolţii marii biserici. Lungi liane verzi, rămase verzi peste ger, s-au agăţat de pilaştri filtrând ceaţa în rozetele de sus… Perpetuă verdeaţă mi-am spus, unde nu e nici durere, nici suspin… Doar stropii cădeau de peste tot, de la înălţimea bolţilor, ritmând muzica apei, poate la fel e într-o peşteră, aceeaşi linişte a fiecărui strop.
Despre satul Rădăşeni şi una dintre bisericile sale am aflat citind blog-ul lui Merlinlx… Localitatea e printre dealuri, nu departe de Fălticeni… În partea de nord a Moldovei, dacă te abaţi de la traseele şi locurile arhicunoscute, întâlneşti ritmica molcomă a „spaţiului ondulat”, splendorile sale de albastru, de cer, de verde şi frumoasa fire a sătenilor acelor sate mari, răzăşeşti. Câte un preot cu mult har le citeşte sătenilor rugăciuni în jurul unor icoane înzestrate, iar cuvintele pe care le rosteşte sunt „hrismă” pentru firea care-l înconjoară. Aşa e mereu în câte un vechi sat… În sufletele noastre, câteva din clipele petrecute în locul-icoană de la Rădăşani au fost dedicate Profesorului Dumitru Irimia, cel pentru care spaţiul moldav este “ca o lume sacră deschisă“!
dumitruagachi
