Expresia face spectacolul (3.11.09)

Vraja scenei stă în forţa expresivă a grupului, a celor care dau unitate spectacolului tocmai prin micile diferenţe. Dinamica mulţimii de pe scenă este cea care face ca senzaţia de viaţă să încălzească întregul spaţiu, scenă, sală, scaune, uneori şi holuri… Altfel spus, transmutând în teatru o vorbă cunoscută, dacă grupul nu e (la înălţime), nimic nu e… Personajul colectiv poate fi uneori simplu element de decor, dar cât de expresiv, alteori element scenografic, alteori abajur pentru lumină, alteori pădure, alteori mare, câte nu poate fi în iluzia reprezentării… Şi toate depind de suprarealul pe care regizorul, cu forţa creaţiei sale, îl reuşeşte sau îl ratează… Nu am vorbit până acum despre cât de mult am văzut că înseamnă pentru fiica mea, Andra, vraja teatrului, contopită în vraja Drama Club… Acel miraj face să radieze întreaga ei fiinţă, atunci când e contopită în grupul-ecran. Iată jocul expresivităţii de pe chipuri, surprins într-o succesiune de imagini, diferenţiate şi prin lumini: verde, roşu, galben, albastru,  în musicalul Laurian, Laurian… jucat pe scena Teatrului Eminescu pe 30 octombrie. Ecran pentru că, am impresia, menirea grupului este să asigure proiecţia gesticii, mişcării, cromaticii, mimicii fiecăruia dintre actori în lumea de contraste a spectacolului, de la momentele stop-cadru la cele dinamice… Nu am mărturisit-o, însă surpriza mea a fost să văd pe scenă, integrată personajului colectiv, o cu totul altă Andra. Şi pentru asta mulţumesc teatrului…

Suferinţă din iubire – de statuie (1.11.09)

Nu există iubire de creaţie fără suferinţă. Iubirea pe care o trăieşte personajul interpretat, dar şi iubirea pură pentru teatru, determină suferinţa adâncă a actorului-creator, aşa cum am văzut-o iradiind pe faţa Emei Done. Ea are vocaţia de a pune pe chipul de tragediană, ca pe acela al unei statui modelată de un sculptor de geniu, o furtună de sentimente…

(Decupaj dintr-o fotografie publicată de ziarista Carmen Moraru pe blog)

De cum am văzut pantomima Drama Club, Statuile, mi-a revenit în minte o melodie a lui Alifantis, Dacă tu ai dispărea. M-au fascinat întotdeauna versurile cântecului, îmi era cât se poate de clar că sunt ale unui poet mare, însă tocmai de aceea eram încredinţat că nu sunt scrise de… Adrian Păunescu… Am vrut să fac o trimitere cât se poate de firească, în articolele anterioare referitoare de pantomima Drama Club şi astfel, căutând versurile într-o bibliotecă virtuală am dat, de necrezut pentru mine, peste:    

Adrian Păunescu – Dacă tu ai dispărea

Dacă tu ai dispărea
Într-o noapte oarecare
Dulcea mea, amara mea
Aş pleca nebun pe mare.

Cu un sac întreg de lut
Şi-o spinare de nuiele
Să te fac de la-nceput
Cu puterea mîinii mele.

Lucru lung şi monoton
Să te înviez, femeie,
Eu, bolnav Hyperion
Hai şi umblă, Galatee !

Dacă tu ai dispărea
Fi-ţi-ar moartea numai viaţă
Dulcea mea, amara mea
Aş pleca în ţări de gheaţă.

Să te fac din ţurţuri reci
Să te-mbrac în promoroacă
Şi apoi să poţi să pleci
Orişiunde o să-ţi placă…

De-ai cădea într-adevăr
În momentul marii frîngeri
Aş veni la tine-n cer
Să te recompun din îngeri.

Şi pe urmă aş pleca
Umilit şi iluzoriu
Unde este casa mea
O mansardă-n purgatoriu.

Dacă tu ai dispărea
Şi din rîsu-mi şi din plînsu-mi
Te-aş găsi în sinea mea
Te-aş zidi din mine însumi !

În versiunea cântată de Nicu Alifantis, poate şi din raţiuni de ritm muzical, creatorul este sculptorul mitic Pygmalion. Dar şi trimiterea poetică la Hyperion, în a treia strofă a poeziei, e cât se poate de motivată… Pentru poezia asta şi alte câteva, omului (cu toate demnităţile sale) Adrian Păunescu i se pot ierta toate, pus în ordinea creaţiei şi nu a mundanului. Cu doar câteva versuri şi nu cu excesiva Cartea cărţilor de poezie (1999), autorul şi-a dăltuit – spre a rămâne în termeni sculpturali – locul în literatura română. Poezia are această calitate subtilă de a fi perceptibilă în dozaje fine, e energie fără masă, nu are nimic de a face cu densitatea brută a cărămizii, fie ea şi de hârtie…

Şansa jubileului II – Galeria şi pinacoteca Laurian… (1.11.09)

Reflectând la rumoarea frumoasă de la vernisajele prilejuite de Laurian 150, din holul de granit al corpului nou al liceului (30 oct. 2009), mi-am spus, de ce nu ? E cât se poate de verosimil, ca spaţiul dintre coloane, cu lumina înălţimii lui neobişnuite, să devină unul al unei permanente galerii de artă, Galeria Laurian, cu atât mai mult cu cât intrarea, oarecum separată, din Bulevardul Eminescu direct pe aleea din „inima verde a Laurianului”, face din acea sală una cât se poate de abordabilă vizitatorilor. Condiţia expunerii: artistul expozant să doneze o lucrare pentru Pinacoteca Laurian. Poate că e o idee care va fi găsită atractivă… E, dacă vreţi, proiectul care să facă legătura între momentele jubiliare… e şansa unei posibile expoziţii retrospective şi colective Laurian – 200. Unde ar fi găzduită colecţia? În sălile de clasă, lângă inimile tinere. Fiecare clasă ar putea căpăta un nume, Horia Paştina, Liviu Suhar, Corneliu Dumitriu, Liliana Grecu, sunt câteva proiecţii la întâmplare…

Şansa jubileului (31.10.09)

De fapt e mai degrabă firesc să nu-ţi pară că o aniversare are ceva cu totul special în ea. Însă privind mai cu luare aminte, constaţi cât de special e jubileul… E, pentru cei mai mulţi dintre noi, unic. E ca trecerea unei comete, spre exemplu, ţi se întâmplă o dată în viaţă să o vezi. Am căutat printre cometele care revin, spre a „luci vederii noastre”, una caracterizată de o cifră care se împarte la 5, cum s-a încetăţenit printre muritori să împartă viaţa în praguri de 5 şi 10 ani, iat-o, e Swift Tuttle care se apropie de pământ la câte 125 de ani… Aşa că într-o seară de vineri, 30 oct. 2009, în sala Teatrului Eminescu mi-am dat seama că e până la urmă  o mare şansă să-l fi sărbătorit împreună pe el, Laurianul – o stare de spirit! La 150 de ani au sărbătorit cei care îi sunt elevi, absolvenţii de la tineri la vârsta senectuţii, profesorii şi, din fotografii, chipurile luminoase ale unei venerabile istorii…

Spectacolul de final al manifestării, parodic, a fost gândit şi regizat de elevul Alex Sârbu (http://www.live.botosani.ro/#top, selectare transmisii înregistrate în meniu coloană stânga, LAURIAN ANIVERSAR – 150 de ani de învăţământ, de la 2:05:40 la 2:47:20)

Mitul creatorului – o interpretare (31.10.09)

Trupa de teatru Drama Club îşi asumă temele grele, ce lovesc în suflet ca într-un gong. Şi nu e uşor să încerci a te juca în marginile profunzimii lui a fi, se poate rata, pentru că, nu-i aşa, de la sublim la ridicol… e doar o piruetă a lui Ianus. Însă până acum Drama a privit mereu către faţa sublimului! Iar multe dintre încercările Drama, mai ales cele scurte, deşi complexe, sunt happening-uri şi astfel au şansa de a fi jucate ca o temă de jazz, ocupând orice spaţiu. Am văzut spectacolul Statuile de trei ori în 2 zile, mai întâi în Aula Magna a Laurianului vechi (29 oct.), apoi în Holul de granit al celui nou (30 oct., la amiază)…

Fiecare reprezentaţie e unică şi prin spaţialitatea ei. Însă când a fost jucat la Teatrul Eminescu (30 oct., seara), spectacolul a primit toată frumuseţea specială a scenei, locului inventat pentru a da şansă iluziei să salveze iluzoriul, trecerea noastră prin lume…

Căutând să văd modul cum a fost reflectată în media întâlnirea aniversară Laurian 150, am dat de înregistrarea de bună calitate, de pe situl live.botosani.ro. Pantomima Statuile a deschis manifestarea (http://www.live.botosani.ro/#top, selectare transmisii înregistrate în meniu coloană stânga, LAURIAN ANIVERSAR – 150 de ani de învăţământ, min. 0:00 – 12:25)

Lacrimi de piatră (30.10.09)

Aşa cum fiecare dintre noi purtăm, mai mult sau mai puţin vizibil pe chip, bagajul însângerat al existenţei noastre, în viziunea Drama Club şi statuile ascund, în posturile lor împietrite, sensibilităţi pe care le putem imagina, dar pe care nu vom şti niciodată să le percepem… Forţa iubirii umane nu e capabilă să depăşească în măreţie iubirea pe care o poate aduna, în cămaşa de piatră a sufletului ei, o statuie. Spectacolul Drama Club reuşeşte să facă transparentă, pentru câteva clipe, cortina rece dintre statui şi oameni.  Aşa s-a întâmplat la Balul Sarmis (29 oct. 09, seara) în cadrul manifestărilor Laurian – 150. Bravo celor care dau viaţă statuilor, bravo Drama Club!

 

Tablouri dintr-o expoziţie (26.10.09)

Printre manifestările aniversare Laurian – 150 se vor petrece vineri, 30 octombrie, două vernisaje de expoziţii. Locul expunerii este holul intrării noului corp al liceului şi câteva imagini ale galeriei a publicat Elena pe blog. Dincolo de valoarea intrinsecă a demersului poeticesc-foto-grafic-pictural, incontestabilă de altminteri, expoziţia se remarcă prin ceva cu totul special – vorbesc deja de reunirea într-un tot a lucrărilor şi nu numai spaţială. Readuce în liceu, la maturitate, doi dintre foştii lui elevi, Cristian Bădiliţă şi Sorin Agachi. Şi mai are ceva neobişnuit această expoziţie, ea va fi una permanentă, lucrările urmând a rămâne liceului să însufleţească şi să integreze într-un ritm sacru spaţialitatea albă. Prin urmare, expoziţia are un anume rost, de fapt abia în aceste zile am înţeles că ea marchează simbolic punerea între paranteze a comunismului ca mod de a gândi, şi e cu totul semnificativ că această închidere se întâmplă în lumea şcolii, însă nu oriunde ci în Laurian. În sensul celor spuse e util să ne imaginăm cum ar fi fost umplută, cu numai o generaţie în urmă, tentaţia albă: cu flamuri roşii şi tricolore, în primul rând, un hidos baroc de pânzeturi ieftine şi inscripţii tăiate, cu măiestria pictorului, din polistiren. Peste tot, pe cel mai mic petec alb ar fi stat un panou cu extracte din pseudoistorie şi pseudoreuşite. Într-un colţ poate s-ar fi strecurat fotografiile mici ale câtorva olimpici… E o atmosferă reconstruită din oroare, însă ea ne-a marcat.

Acum, în spaţialitatea albă stă nu o ficţională utopie roşie ci frumuseţea unui întreg demers poetic şi plastic. Mi-am amintit cât de firească a fost strădania de anul trecut a copiilor care, într-o superbă joacă de-a privirea atentă şi sensibilă, au surprins imagini pe care şi le-au adus aproape, pe holurile prea lungi ale liceului… Libertatea nu se predă de la catedră, este starea de spirit a fiecărei zile. Ea se exersează cu toate simţurile, dar în special cu privirea.

Întoarcerea smerită (la pictură) – III (20.10.09)

„Marinele” lui Sorin Agachi sunt încărcate de singurătate. Peisajele sale de la „2 Mai” nu aduc nimic nou în abordarea temei, în fond marea pătrunde sufletul, cu atât mai mult unul sensibil, cu ritmul singurătăţii sale. E o situare eminesciană: „Va geme de patemi / Al mării aspru cânt… /Ci eu voi fi pământ / În singurătate-mi.” (M. Eminescu, Mai am un singur dor). Dincolo de subtilitatea mişcării cromatice a reliefului ondulatoriu, marea provoacă o polifonie de sugestii, iscate de primordialitatea dialogului dintre rocă şi val.

La Sorin Agachi marea este plasată în planul îndepărtat, încât dominatele compoziţionale ale pictorii se constituie în rezonatori ai solitudinii, poate cel mai pregnant şi hipnotic, deopotrivă, fiind leagănul nemişcat. Pictorul e mai degrabă sedus de exuberanţa florală a vegetalului decât de suculenţa albastră a mării. În altă stare a privirii, peisajul marin este văzut în integralitatea tensiunilor dintre pământ, apă şi cer. În faţa unui astfel de spectacol romantic al elementelor, pictorul nu face altceva decât să surprindă, ca într-o scenă cu personaje alegorice, momentul încleştării.

Întoarcerea smerită (la pictură) – II (18.10.09)

Pictura graficianului Sorin Agachi e, prin urmare, un „joc  secund” nu neapărat „mai pur”. Peisajele sale sunt geografii personale arhetipale, dealuri,  spaţiul Agaftonului, marinele la „2 Mai”. Dealul capătă calităţi plastice excepţionale. Singurătatea solemnităţii în faţa creaţiei plastice a naturii se coagulează, în viziunea lui Sorin Agachi, într-o impresie însorită de orizont.

Dealurile sale transmit o lumină filtrată prin roua dimineţii, care potenţează cromatic fără a obosi privirea. În prim-planul compoziţiei se detaşează grafismul pajiştii, poate cea mai verosimilă textură grafică. Privirea lui Sorin Agachi în faţa dealului nu-şi propune decantări de concepte, introspecţii abisale, reflectă doar, într-o picturalitate pe care nici un aparat foto nu o poate surprinde, un decupaj de orizont.

Tocmai tensiunea orizontalităţii, liniară, dintre aproape-departe, încarcă pictura, dincolo de culoare, cu o densitate a trăirii (am fost tentat să scriu „trăiristă”) pe care artistul o relevă nu ca pe un set de concepte ci metaforic, într-o poemă. „Joc-ul secund” stă, în permanenţă, sub semnul anamnezei şi, prin urmare nu tinde către uitarea purificatoare. Un autoportret-ecorşeu rupe cu seninătatea peisagiilor (Andreea l-a analizat iar Mihai Sava a completat poetic portretul artistului de tinereţe).

Întoarcerea smerită (la pictură) – I (17.10.09)

În cadrul manifestărilor care marchează 150 de ani de la înfiinţarea Liceului Laurian din Botoşani, holul generos al noului corp i-a oferit lui Sorin Agachi, absolvent din 1989 al Laurianului, prilejul unei expoziţii. Poate că cel mai bun lucru care i se poate întâmpla unui grafician este să (re)vină la substanţa însăşi a artei imaginii, la pictură. Sau poate cel mai rău, în sensul probei supreme a talentului său, până la urmă a destinului său artistic. Dintre valenţele artei, numai aceea în care suprafaţa se umple de culoare seduce privitorul şi artistul deopotrivă, indiferent cât de fluidă sau păstoasă este magma picturală. Graficianul Sorin Agachi nu a rezistat tentaţiei de a păşi dincolo de grafism, tuşă, desen, către demiurgia umplerii vidului. Sorin Agachi a făcut actul trădării ar spune unii, al venirii smerite de la desen la culoare spun eu – vorbesc in extenso, în fond graficii actuale, dominată de print-uri şi colaje, nu-i este străină policromia – de la formule restrictive, cel puţin tehnice, către libertatea însăşi a plasticii.

Sorin Agachi s-a format la Academia de Arte din Iaşi la secţia de grafică, prin urmare, în privinţa tehnicilor, are calificarea de grafician. Ori tocmai viziunea aceasta dinspre tehnică spre conţinut îi oferă acum posibilitatea reevaluării. Am fost un timp tentat să cred că pictorii sunt „diferiţi”, ca şi poeţii, prin forţa intrinsecă a talentului lor… Însă nu pare a fi aşa, la un restaurator pictura „de şevalet” are un ceva diferit, foarte subtil, un fel de alb sau cenuşiu de var, care i-a rămas în memoria privirii. Schiţele şi picturile unui sculptor sunt cât se poate de sculpturale şi creează volume şi umbre…

La graficianul Sorin Agachi pictura este mai întâi de toate haşură de culoare, tuşă de un cromatism intens, imagine, reprezentare. Pictura lui Sorin Agachi este una în răspăr faţă de formula cultivată de pictorii generaţiei sale sau de mai tineri. Anacronismul său nu ţine de stare, ci de încrederea în integralitatea demersului plastic. Cum cei mai mulţi dintre artiştii din generaţia sa, Gili Mocanu, de pildă, Felix Aftenie, vin spre pictură cu o reducţie brutală, refuzându-i nuanţele, tonurile, subtilităţile cromatice în favoarea forţei (neo)expresioniste oarecum fov (în alte medii artistice o astfel de abordare a picturii s-a consumat prin anii 70 – 80 ai secolului trecut) Sorin Agachi se îndreaptă către formule postmoderne care repun pictura în matricea picturalităţii, Grupul Prolog fiind posibila sa legătură cu smerenia în faţa naturii şi, implicit, a picturii.