E incitant să vezi cu sufletul, adunate ca într-un amplu mozaic sau text dadaist, mulţime de lucrări de pictură şi sculptură mică, într-o expoziţie care-şi propune a da seamă despre arta contemporană, adică despre ce vor artiştii şi cine sunt ei… Expoziţia e organizată de breasla artei plastice din România, Uniunea Artiştilor Plastici, e a doua ediţie a manifestării şi se desfăşoară simultan în două galerii din Iaşi, Tonitza şi Cupola. În fapt expoziţia dă o imagine, insolită desigur şi cu totul lacunară, dar veridică măcar statistic pe eşantion sui-generis, a momentului actual al evoluţie artei din România. Expoziţia e rezultatul Salonului Naţional Concurs de Arta Plastică „Atitudini contemporane”. Titlul e potrivit, marchează cumva esenţialul, nu vreo tematică anume sau direcţiile şi tendinţele, ci doar ceea ce este important în condiţia artei, atitudinea creatoare / creatorului… Din 300 de lucrări ale celor mai bine de 200 de artişti participanţi au fost expuse, desigur, puţine. Nu ştiu dacă lucrările sunt schimbate pe simeze la câteva zile… Nu e locul aici pentru a decela tendinţe, direcţii, grupări de artişti sau nuclee tematice. O să redau ceva din atmosfera expoziţiei prin câteva imagini, cu precizarea că selecţia este rezultatul unei duble subiectivităţi, una de prim grad a curatorului Dan Tudor Truică (pe sit-ul lui Truică, sub pozele nud, sunt imagini ale vernisajului expoziţiei din Iaşi) şi de cea de grad secund, a mea… Aş mai spune doar că înaintea atitudinii e aptitudinea, ea e condiţia de căpătâi a artei şi am impresia că se poate vorbi de împlinirea ei măcar la unii dintre artişti, măcar pe ici pe colo…
Nu e un efect paseist, e doar predispoziţia memoriei de a pune amintirilor un halo. Încât până şi vremea cea de astăzi nu mai are, nici pe departe, consistenţa celei de odinioară. Pare mai caniculară, mai nepotrivită zilelor de toamnă, mi-am spus, se contaminează natura de la nerozia încălzirii globale, încep să cred, chiar dacă fracţiunile de grad în plus şi migrarea zilelor calde către iarnă sunt perceptibile cu nervii, nu cu termometrul… Meteorologii de la ştiri confirmă, ei da… zăpezile din poemul lui Esenin sunt, pe nesimţite, tot mai departe. Însă eu cred că acceleratorul de vreme e doar o chestiune de percepţie… şi că, de la un an la altul, ecranul vremii e croit din aceeaşi ţesătură cromatică. Pentru asta am apelat la înregistrările de meteorologie personală…
Catifelata lumină a începutului de octombrie de anul trecut învăluia la fel şi ieri şi azi, ca în câteva pânze cu toamnă abstractă ale pictorului G. Lungu, pe care le-am privit la Galeria Cupola din Iaşi…
Măcar impresia de suprafaţă, pe care o lasă vizitarea galeriilor de artă din Iaşi, este consistenţa şi frecvenţa manifestărilor. Şi, cu atât mai mult, predilecţia către experimente, uneori de adâncime, alteori mai mult la nivel formal decât ideatic, pe care UAP Iaşi, prin Galeria Cupola, le propune… Fără a fi neapărat hiatus-uri, demersurile îndrăzneţe se succed. Pentru 3 dec., ora 18, este anunţat vernisajul expoziţiei pictorului Florin Morun, cu un proiect îndrăzneţ, Linie nudă. Privindu-i (în avanpremieră) expoziţia gândeam că metafora nu trimite, în sensul demersului plastic, la devoalare, ca formulă frustă de îndepărtare a drapajelor de pe o „carnaţie” de tuşe (ce ţin de un grafism pur de pictogramă) şi pensulaţii, ci mai degrabă la simplicitate, la esenţial, nudul e esenţial în sensul picturalităţii… Florin Morun potenţează transparenţa prin recurgerea la un suport pictural inedit: oglinda, dar nu de sticlă, ci, în cazul lucrărilor expuse, dintr-o foaie metalică bine lustruită ca o tipsie. Transparenţa capătă căldură, iar jocului cromatic i se adaugă indefinite umbre oglindite difuz în suprafaţa (de)finită a tabloului. În asta constă inovaţia demersului plastic… Cât priveşte „formula” picturală, să spunem că ea se situează în lina unui gestualism cromatic de factură (neo)expresionistă mai puţin spontan, mai controlat, mai „figurativ” decât la pictori din aceeaşi „familie” stilistică, în anumite etape de creaţie ale acestora, Corneliu Vasilescu sau Vasile Tolan. Şi poate de aceea, dicteul pictural al lui Florin Morun pare a fi mai puţin izbutit, în orice caz adesea îndepărtat de zvâcnetul „ideii”. Sunt zone de pictură care dau impresia că atunci când ceva tinde să potenţeze expresivitatea tuşelor, altceva vine să re-tuşeze, însă astfel parte din tensiunea esenţială unei astfel de maniere, pentru care pictura e cromatică nudă, se disipă…
Când mă încearcă subit dorul de ducă, dorul acela de Normandia, de Strasburg, de Viena lui Klimt, de Sinaia şi de altele…caut o galerie de artă. E starea aceea de epuizare de toate, ca de leşin, pe care nu o mai poţi suporta şi intri în cel mai apropiat spital cu senzaţia sfredelitoare că leşinul te poate prinde din clipă în clipă, dar ai ajuns… În seara asta am găsit la Galeria Cupola din Iaşi expoziţia de pictură a lui Radu Carnariu, Sfântul Gheorghe şi balaurul. Puţine pânze. Dacă numele e real, Carnariu, atunci ţine de ceea ce ar fi destinul spiritual; dacă e un pseudonim, atunci poate nu e tocmai potrivit ales, ar fi mai propriu Descarnariu. Cum toate se înnoadă undeva, aşijderea iţele zilelor noastre, e clar că nu e întâmplătoare toată anamneza suprarealistă pe care am încercat-o în ultimele zile… Mă pregăteam să întâlnesc un suprarealist de factură etno, să-i spunem, se poate şi SF, new style în genere… în orice caz de o mare forţă a desenului. Conturul complicat, detaliul ermetic şi lumina simplificată sunt bine stăpânite încât ai impresia că nu te afli în faţa unor realizări hand made ci mai degrabă sunt printurile unui computer antropoid, purtat de un soft ultra-performant (pastişa tehnicistă este asumată!). Un soft care are obsesia disecţiei, a decompoziţiei revelatorii, de o stranietate de nesuportat.
Încerc să confecţionez câteva impresii…E încă toamnă frumoasă. Abia astăzi dimineaţă am simţit aerul rece, fără a fi brumă. Brumărel, cum i se spunea în vechiul calendar românesc lunii octombrie e încă relaxat, poate prea decent, poate grijuliu, poate sedus de culorile pe care cu răceala le-ar amorţi… Doar uneori trece vântul şi vămuieşte la jumătate norul de frunze. Părea a fi depresie în ochii mei… Uneori găsesc câte o pictură într-o galerie şi mă opresc să-mi ascult paşii pe dale glazurate.
(Tablou dintr-o expoziţie la Galeria Cupola din Iaşi)
dumitruagachi
