Claunii (12.03.09)

Nu demult am văzut Claunii lui Fellini, filmul de artă al unui film-reportaj (1971, TV)… Impresia de veridic este potenţată de sensibilitatea privirii felliniene, din spatele camerei, cea a regizorului care-şi gândeşte şi face filmul şi din faţa acesteia, a personajului.

Era o perioadă a fascinaţiei regizorului pentru platoul de filmare, mai multe personalităţi ale filmului exersând dubla postură: Nikita Mikhalkov şi la noi Mircea Daneliuc, acesta fiind atras de filmul reportajului din film în Proba de microfon, spre exemplu. Spectaculara peliculă a lui Fellini reprezintă omagiul adus artei claunilor, cu moartea ei lentă, odată cu îmbătrânirea celor care, datorită machiajului gros, alb şi colorat nu-şi arată vârsta. După ce luminile incendiare şi vacarmul tamburinelor se sting, răzbat de sub machiajul umed de transpiraţia unui travaliu al bucuriei de a trăi într-o lume mai bună decât cea de afară, suflete timide, discrete, cu voci abia şoptite… În scena finală a filmului, un bătrân clovn povesteşte lui senior Fellini numărul de circ pe care-l făcea cândva: ca într-un vis, cică se făcea că-şi cheamă partenerul despre care i se spunea că murise: el nu dădea crezare şi îl chema cu trompeta… La fel a făcut şi Fellini, a fost felul său de a chema la rampă spirite de clauni, într-un omagiu care mi-a coborât adânc în inimă…   

http://www.youtube.com/watch?v=n4CN-ENkhQ8&feature=related

http://www.youtube.com/watch?v=GFIT66EP5Qc

Suflet mecanic (8.03.09)

Caut să nu mă aliniez la uzanţe. Nu acord nici o semnificaţie festinurilor din diverse zile, printre care şi 8 martie. Tocmai din spirit de frondă, recomand pentru revoltaţi experienţa angoasei cu filmul lui Felini, Casanova (1976, în rolul principal Donald Sutherland), cu metaforele sale suprarealiste.

Efigie a cuceritorului, Casanova (1725-1798, autor al Memoires, scrise între anii 1791 si 1798), atletul seducţie, e marcat de singura iubire care îl însoţeşte pe traiectul poveştii sale, cea pentru versurile lui Torquato Tasso (11 martie 1544, Sorrento – 25 aprilie 1595, Roma, poet, unul din cei mai însemnaţi reprezentanţi ai Renaşterii italiene) sau Ariosto. Metafora concluzivă a freneticelor căutări ale lui Casanova este, la Fellini, scena în care cuceritorul ajunge să-şi exercite seducţia, cu rafinamentul eleganţei desăvârşite, asupra păpuşii mecanice. Undeva pe un sit am găsit această notă despre film, „Este privirea rece a unui moralist libertin din secolul al XVIII-lea îndreptată asupra unei Veneţii şi-a unei lumi ce moare sufocându-se sub sclipitoare-i bogăţie.”, preluată din Georges Sadoul, Dictionnaire des Films, 1981, dar e puţin, foarte puţin spus.

(Portretul lui Casanova, 1788, preluare din Wikipedia) 

Casanova este un erou tragic. Dar nu e cazul să detaliez aici. Dacă atletic e un desăvârşit, sufleteşte e un castrat. Ca orice film fellinian şi Il Casanova e unul al atmosferei sale inconfundabile: ceaţă, artefacte, monstrul marin, „monstrul” uman, derizoriul ca soluţie, salvarea în artă, nici o soluţie de salvare… În imaginea finală, din ochii înconjuraţi de roşeaţa pomeţilor îmbătrâniţi ai lui Casnova nu se desprinde nici o lacrimă, totul e uscat, uscăciunea existenţei sale e dusă în film la paroxism, cu forţa de sugestie a valurilor din polietilenă ale mării, a gheţii de polietilenă de sub podul Veneţiei. 

http://www.youtube.com/watch?v=EotNv1Tsa_Q&feature=related

http://www.youtube.com/watch?v=sYt98R7Tq40

Călăuzitorii (2.02.09)

http://elenaagachi.wordpress.com/2009/02/01/visul/

În studenţie am văzut de 2 ori filmul, a doua oară după câteva zile, pentru a putea urmări, după ce emoţia primei vizionări s-a mai estompat, o parte din bogăţia de metafore din film. Încercam să-l privesc în cheie simbolică, cum se închid succesiunile de imagini metaforizante. Şi sunt foarte multe de spus. Le descopeream pe îndelete şi le împărtăşeam nouă şi prietenilor noştri, îmi amintesc discuţiile cu un foarte bun poet, student pe atunci şi cu prisosinţă poet, trăitor cotidian al poeziei, Ovidiu Nimigen. Eram mai degrabă prinşi de eticheta SF a textului care a inspirat scenariul. Însă cu toate nesfârşitele noastre analize de „poetica elementelor” la Tarkovscki, simţeam că în film mai e ceva… A rămas un ceva nevăzut atunci, nu despre sacru, asta, în măreţia destrucţiei zonei, se întrezărea, prin fina dozare a apariţiilor, a translucidului.

Nu am mai revăzut demult filmul Călăuza, dar e unul dintre acelea care nu pot fi uitate. Aşa că mult mai târziu şi, poate, legându-l de un film recent rusesc, am înţeles ce era mai mult spus de Tarkovski, accentul său. Deşi în Călăuza este citată Apocalipsa, dimensiunea teologică subsidiară filmului (în sens de complementar, nu secundar) nu e facil de perceput. Dimensiune, ca idee centrală, iar exprimarea ei nu e tezistă ci lăsată în voia fiecărei conştiinţe. Până la urmă ajungi să vezi. Filmul, ceva din el, rămâne în minte până când poate să pună în lumini şi umbre sensul revelator. Problema filmului e aceasta: care sunt dorinţele potrivite. Şi nu poţi şti care dorinţă e potrivită cu tine însuţi, decât încercând-o, decât aducându-o în locul care îţi oferă garanţia îndeplinirii ei, locul miraculos. Loc care nu e nicidecum unul al splendorii, e mai degrabă contrariul ei. Însă nu dorinţa contează ci iniţierea, vor înţelege unele, nu vor înţelege altele dintre personajele tipologice ale filmului: poetul, savantul…

(Imagini ca în oglinzi paralele, din filmele Călăuza şi Ostrov, secvenţele cufundărilor în sine ale călăuzitorilor)   

Filmul cu o forţă revelatorie la fel de pregnantă cu cea din Călăuza este, pentru mine, Ostrov (2006, regia Pavel Lunghin, cu Piotr Mamonov în rol principal, muzician rock în perioada sovietică). Călăuza e aici Anatolie, călugărul „ghiduş”. Ca şi la Tarkovski frapează cruzimea imaginii, o puritate a elementelor de început de lume.

http://www.youtube.com/watch?v=BvUEqXWR_IM&feature=related

Fascinaţia sufletului care se topeşte (26.12.08)

În starea de reverie, de timp suspendat în albul ce leagă cerul şi pământul de sărbători, am găsit ieri după amiază, strecurat printre „ofertele” de emisiuni isterizate ale televiziunilor, un film la TVR 1, Il Postino – Poştaşul.

Despre filmul acesta (1994, dramă, italian-francez) un eseu despre metaforă, printre altele care se pot spune, actorul rolului principal, cel al poştaşului, Massimo Troisi, declara că este „Primul film italian făcut de un englez”, regizorul Michael Radford. Şi, deşi pare frustă şi uşor comică, afirmaţia aceasta e plină de un altceva ce rămâne după ce filmul este văzut: e un film italian în toate ale lui, în marea tradiţie a acestei cinematografii: atmosfera realistă şi poetică în acelaşi timp, atenţia dată ritmului, imaginii, frumuseţii naturii de un suprem exotism, frumuseţii şi bucuriilor simple, metaforei vizuale, care să întregească ideaţia despre metafora poetică, prin care se ajunge la temele filmului, iubirea şi prin mijlocirea ei, arta. Am întâlnit, căutând referinţe despre film, impresii de tipul: un film “despre poezie”. Nu, e mai mult decât atât. Privind filmul, cu ritmul său delicat, atent, suav, fascinează trăirea, expresivitatea, suferinţa iubirii şi a imposibilităţii de a o exprima. Drama poştaşului asta e, că iubirea, cu nemarginile ei finite cât o bilă albă de ping-pong devenită joc-erotic, nu poate fi exprimată în limba celor care nu cuvântă, pescarii insulei. În timp ce vedeam filmul, gândeam la flacăra interioară ce se citea în fiecare strângere de buze, în fiecare paloare a personajului, pe care Massimo Troisi le-a adus în film. Un film al fascinaţiei sufletului care se topeşte gândeam şi abia când am căutat să aflu mai multe am înţeles: trăirile la superlativ, categoria estetică a sublimului implică jertfa. Massimo Troisi a murit la scurt timp după încheierea filmărilor. Iubirea, dacă este răscolire interioară, are nevoie, pentru a putea fi împărtăşită, de un metalimbaj şi acesta poate fi ceea ce încearcă poştaşul să înveţe, căznit, ca şi cum s-ar reîntoarce la copilăria articulării primelor cuvinte, să vorbească metafore. Iar forţa lor modifică lumile interioare ale locului, este vraja care poate prinde lumea în « năvoade triste » şi ajung să aibă, în sufletul iubitei, intensitatea de a « o arde în cuptor cu metaforele sale ». Metafora e, prin urmare, mai rea decât s-ar crede, viaţa e aşa, mai omenoasă, are regulile ei nu se poate convieţui în lumea de sus – de stânci aride, lovite poetic de valurile cele mari – pe unde îndrăgostiţii se plimbă în singurătatea lor… Finalmente, poştaşul este cel care îl surprinde pe poetul cere-i reproşa că i-a furat poezia: „poezia nu e a celui care o scrie ci a celor care au nevoie de ea”. Poştaşul, care ajunge să vorbească despre el ca despre un poet neîmplinit, înţelege că locul metaforei este episodic pe un petec de hârtie.  Metafora este „bolta înstelată” cu sonoritatea aparte a liniştii sale, valurile mici şi mari, aşa cum mişcarea mării le respiră, insuflările vântul printre stânci, inima unui copil în pântecele matern…  

http://www.youtube.com/watch?v=_jCSiCL85R0&eurl=http://www.gustulcireselor.net/filmul-saptamanii-il-postino/

Câteva elemente de “casetă tehnică” am preluat din prezentarea programului TVR1:

adaptare: Furio Scarpelli, Giacomo Scarpelli
monteur: Roberto Perpignani
producător: Gaetano Daniele, Mario Cecchi Gori, Vittorio Cecchi Gori
operator: Franco di Giacomo
compozitor: Luis Bacalov
scenarist: Michael Radford, Massimo Troisi, Anna Pavignano
scriitor: Antonio Skármeta
actori: Philippe Noiret, Massimo Troisi (19.02.1953 – 4.061994), Maria Grazia Cucinotta, Linda Moretti
regizor: Michael Radford

De remarcat că la scenario au lucrat atât regizorul cât şi actorul Massimo Troisi.

Notă: fotografia este după afişul original al filmului şi am preluat-o din wikipedia.  

Lecţia de artă (16.12.08)

Cercetând prin blog-uri am găsit câteva trimiteri la un film, Dogville. Mi-am amintit de filmul acela fascinant al lui Lars Von Trier din 2003, un film european prin excelenţă, Danemarca – Suedia – Franţa, tocmai prin surprinzătoarea convenţie cinematografică. Cred că mult timp, filmul în genere a fost prizonierul fascinaţiei de a se elibera de spaţiul fatalmente delimitat al teatrului. Dacă e filmată o scenă la munte şi una la mare e limpede pentru privitor că personajul a călătorit dintr-o parte în alta, iar dacă pe ecran apare scris „6 luni mai târziu”, e clar că acea călătorie a fost anevoioasă şi că atâta a durat, nu sunt nici un fel de impedimente logice în a percepe acea „realitate” ficţională… Teatrul însuşi a încercat să „evadeze” în ceea ce s-ar numi teatru filmat, unde sugestia peisajului, a crâmpeiului de peisaj ca decor, păreau să-i dea o anume largheţe. Pe când în acest film, Dogville, se revine la spaţiul de tipul scenei, pe alocuri de un sugestiv schematism al desenului de arhitectură din revistele cu planuri de case… Dogville este un film lecţie de teatru !

http://www.youtube.com/watch?v=3QdUIsoO_4w&feature=related

Ce să mai spun de timp: teatrul e timpul prezent. Oricum ar fi, în teatru chiar reconstituirea unei scene mitice sau istorice e în prezenţa spectatorului, a scenei întregi (ca spaţiu populat de prezent şi prezenţe în prelungirea sălii, spaţiu al reprezentării, a protagoniştilor), e în act camuflarea sacrului în profan, a miticului în real, a „trecutului” în „prezent”, a „prezentului” în „prezent”… Pe de altă parte, filmul acelui loc, Dogville, nu ar fi nimic dacă nu ar exista naratorul.

http://www.youtube.com/watch?v=gLu-m0tohKs

El este „vocea” egală, poate din spatele camerei de filmat (scenaristul-narator, regizorul-narator, operatorul-narator), cu bună intonaţie, dar egală, telegenică se poate spune, dar egală, în orice caz lipsită de „emotivitate”. Este doar „poveste”, fără nimic actoricesc în ea. „Vocea” face ca toată convenţia filmului să funcţioneze iar schematismul să pună într-o lumină şi mai expresivă dramatismul scenelor, mai degrabă lipsite de decor…

Abia după ce am scris ce e mai sus am dat o căutare prin bibliografiile virtuale. Nu sunt prea multe spuse. Am găsit câteva idei într-o recenzie pe www.cinemadelsilenzio.it . Acolo se vorbeşte de un cinema de fuziune în care filmul se înscrie, cinema + teatru + literatură, despre un cinema – teatru epic, despre  Dogville o parabolă atroce.