Urme de paşi pe apă… (31.08.09)

În urmă cu un an am ales fără să ezit câteva cuvinte – …urme de paşi pe apă… – să mă reprezinte în lumea blog-ului. Pe 30 august 2008 am deschis acest jurnal public, deopotrivă intim prin reflexie. Puţini ar putea crede că, în mare parte, am uitat ce am publicat în 52 de săptămâni. Sunt 162 texte. Nu că mi-ar fi devenit străine sau că nu ar răbufni, din fiecare pagină, încărcătura emoţiei intactă, când urcă pe ecran, ca un pergament, şirurile de cuvinte, articole şi imagini… Constat că am scris pe blog mai mult despre cele văzute… E, cu precădere, un blog despre cum am privit… Au trecut 4 anotimpuri, deja! Am scris rar despre cele auzite, deşi îmi plăcea cum mintea aluneca sonor, ca într-o abandonare, pe claviaturi iluzorii. Scriind pe blog mi-am reprimat, nu fără efort de autocontrol, orice răbufnire împotriva contaminatului mediu politic. Sunt mulţumit de abstragerea mea în lumea blog-ului. Mi-am lăsat paşii să umble pe ape, uneori neliniştite, pe care le-am dorit curate. Le mulţumesc acelora care m-au însoţit, episodic sau nu, măcar câţiva paşi pe o cărare de apă.

(Foto proprie, Bruges, iunie 2008)

Ilustrate sentimentale (04.05.09)

În 2008, la sfârşit de aprilie şi în primele zile ale lunii mai am vizitat Budapesta şi Viena, cât am fost în stare să vedem în câteva zile cu ochii atenţi până la o anume oboseală cromatică. Apoi am scris sporadic câteva notaţii pe blog, pe care le-am recitit în seara asta cu nostalgie. Reiau acele articole, încercând să recompun unitar ceva din atmosfera acelor zile, aşa cum am perceput-o.

http://elenaagachi.wordpress.com/2008/05/04/despre-acvile-si-alte-cele/

http://elenaagachi.wordpress.com/2008/05/05/in-tacere-statuia-cobora-dumitru-agachi/

http://andraagachi.wordpress.com/2008/06/29/corul-artificiile-panorama-si-orasul-fantoma/

În curtea interioară de la Budai Vár Palota – Palatul Budavar – pe una dintre faţade este plasat un impresionant, inclusiv ca dimensiuni, grup statuar. Reprezintă un final de vânătoare. Pentru a spori sugestia de legătură intimă între edificiu şi scena statuară, registrul de sus al reprezentării, „fundalul” în care se petrece popasul de succes al vânătorii este redat ca un basorelief, susţinut chiar pe faţadă. Reprezentarea este piramidală, ca o stâncă pe care prinţul erou a escaladat-o. Acum prinţul priveşte undeva indefinit, cu aroganţa goală a mulţumirii de sine pentru victoria de a fi răpus fiara, sufletul locului, natura, în sens alegoric, vânatul cel de preţ şi oarecum predestinat aleşilor lumii, cerbul cel falnic. Confruntarea s-a consumat, dacă o fi fost, acum cerbul este răpus. În registrul inferior al acestei compoziţii romantice, foarte elaborată, există 3 desfăşurări statuare. Grupul central este al vânătorilor în rol, care anunţă din corn victoria prinţului şi îl omagiază cu gesturi largi. Dramatismul scenei, peste efectul bucolic destul de deranjant, este dat de extenuaţii şi masivii câini de vânătoare, care se adapă dintr-un izvor cât se poate de concret, apa care curge sporind sugestia de plasare în „cadrul natural”.

Verticala vânători–prinţ nu are nimic ieşit din comunul stilului epocii. Însă artistul sculptor nu s-a mulţumit să fie un simplu decorator şi a reuşit, subtil, să pună un efect de meditaţie, pentru privitorul iniţiat. Tot în registrul inferior, de o parte şi de alta a vânătorilor, mai există 2 scene, plasate oarecum distanţat faţă de aceştia, însă păstrând unitatea compoziţională. În partea dreaptă e un personaj alegoric prin excelenţă: zeiţa, natura însăşi.

Tocmai scena purtătorului de şoim, din stânga, oferă şi cheia în care autorul a sporit lumea de sensuri a operei sale. În atmosfera ansamblului, purtătorul de şoim pare distras. El nu priveşte spre prinţ. În mantaua pe care o poartă şi de sub gluga sever strânsă pe obraji, figura cavalerului pare funestă. Vânătorul mohorâtei figuri e însuşi destinul. Companionii săi nu sunt nicidecum elogiatorii monarhilor, ci ochiul atent al şoimului şi fidelul câine care-i stă la picioare, şi el într-o postură calmă. Lumea purtătorului de şoim nu este acolo şi pare a nu fi nici aceasta.

Câţiva paşi prin Suceava – peisaje citadine (21.02.09)

E de la sine înţeles: de câţiva ani încoace, când ajung într-un oraş, îi caut expresivitatea în clădirile sale. Poate cei mai mulţi care umblă mai relaxaţi pe străzi, spun că un anume oraş le-a plăcut sau nu, de regulă comparând cu oraşul lor sau cu un altul… nu, nu mi-a plăcut în Suceava, ar putea spune. Eu mă aşteptam la altceva, îmi imaginam un oraş vechi, a fost şi capitala Moldovei medievale, însă, în afară de frumoasele biserici, tocmai acel medieval lipseşte, Sibiul, prin comparaţie… S-a întâmplat ca ani la rând să nu am un răgaz, aşa că pentru mine Suceava a însemnat două străzi, una spre Humor şi alta spre Dragomirna şi bisericile pe care le vedeam din trecerea maşinii. Astăzi am privit mai pe aşezate clădirile Sucevei, sigur, dintr-o zonă oarecum restrânsă, centrul. E un oraş modificat „genetic”, să spunem, e omniprezentă arhitectura aceea de „institut”, tema blocul cu mici variaţiuni, construit de la Brăila la Siret… Între blocuri am găsit un splendid exemplar de casă medievală de la începutul sec. XVII, cum în puţine locuri se mai găsesc, în care acum e Muzeul de Etnografie.

E cea mai veche clădire civilă medievală care s-a păstrat în Suceava şi i se spune Hanul Domnesc. Acolo erau găzduiţi dregătorii străini, oaspeţii însemnaţi şi marii negustori. După anexarea Bucovinei la Imperiul Habsburgic, în 1775, Hanul Domnesc a fost casă de vânătoare pentru membrii familiei imperiale. A fost restaurat în 1962; în fosta bucătărie, pe locul cuptorului s-a construit unul inspirat din cuptoarele moldoveneşti (!). La etaj s-au păstrat grinzile de stejar de la tavanele coridoarelor. În ce mă priveşte, am admirat splendida absidă a clădirii, fapt care arată unitatea care exista în epocă, stilistică şi optică, între casă şi biserică.

 

Încep să cred că la restaurarea faţadelor unor puţine astfel de clădiri s-a comis un exces de interpretare, plecând de la predilecţia occidentală pentru paramentul de piatră (prin urmare lipsit de tencuială), aşa s-a restaurat şi casa Dosoftei din Iaşi (un exemplu). Numai că felul de a fi moldovenesc spune altceva. Mai sunt şi însemnările de cronică despre zugravul Ştefan din vremea lui Alexandru cel Bun, zugrav care a primit domnească răsplată, voievodul îl “miluia” cu patru sate în 1425, pentru arta cu care i-a împodobit casele. Iar consemnările despre casele domneşti de la Hârlău ale lui Petru Rareş şi prima pictare în asize de zidărie sau motive florale (ca la biserica Popăuţi din Botoşani), care se realiza la biserici pe o tencuială ce acoperea zidul (fapt destul de recent descoperit de restauratori), până ce se aplica pe deasupra fresca, trimit la ideea că zidurile erau tencuite şi zugrăvite „frumos” şi la exterior…

La doar câţiva paşi de biserica Sfântul Nicolae (ctitoria turcitului Ilieş Rareş) se află o casă  de la 1886, cu un clasicist fronton triunghiular.

Tot pe aproape de acea biserică, sub un stejar secular, am văzut o casă cu un veritabil fason de târg moldav de la începutul sec. XX.

 

Până şi unei case obişnuite i se acorda atenţie, coloanele albe trimit la pridvoarele de chilii de la Agapia sau Văratec, cu fusul ca un os de cretă, ca moaştele albite în osuarele din schituri…

 

Lângă biserica romano-catolică din centrul oraşului se mai păstrează o faţadă stil 1900.

 

Abia după ce am cutreierat dosite alei şi ganguri, am avut acces şi la contrastele momentului: graffiti şi ancadramente.

 

Din arhitectura actuală a Sucevei, singura notabilă e realizarea arhitectului Porumbescu: Casa de Cultură a Sindicatelor (sunt dezbateri despre arhitectura comunismului, „patrimoniu controversabil”).

Faţada laterală din stânga e consonantă însă cu marea arhitectură europeană, cu simplicitatea ei şi plastica deosebită, „mozaicul” din cubuleţe de piatră în diferite culori care, din păcate, încep să se desprindă din tencuială.

(Fotografii luate de mine, prin oraşul care nu prea se vede în monografii, 21.03.09.)

O îmbrăţişare de departe

În fond, locurile sunt ceea ce subiectivitatea noastră le conferă. Ele sunt pentru toţi deopotrivă spaţialitate, însă ce anume ne-ar determina să le vizităm, să devină altceva decât un „popas turistic”, dacă nu paşii spre regăsirea celor dragi… Pentru mine Bruxellesul înseamnă locul unde reîntâlnesc o admirabilă familie de prieteni mai tineri, Iulian şi Olivia Şuhanea.

Acum câteva zile ei au făcut posibilă reîntâlnirea sub culorile toamnei. Pe la o amiază, prin parcul Leopold, parcă aşa se numeşte, privindu-l pe Iulian îi doream în gând – şi nu am avut puterea să o spun atunci, de teamă că ceva rostit s-a şi pierdut în aerul rece de toamnă târzie, o fac acum în scris – îi doream ca starea aceea de graţie care se citea pe chipul sau să nu-l părăsească… (foto 7.11.08)

Zborul

Există o anxietate a zborului, orice s-ar spune… Dar după desprinderea de pistă şi, mai ales, de acolo de sus, senzaţia plutirii, a descătuşării de terestru, este unică, aproape divină, dacă ne este cumva dat să cunoaştem trăirile „subiective” ale divinităţii.

Încât îl înţeleg pe miticul Icar: se petrece o narcoză a zborului, e splendoare candidă. Te înalţi ! E o plutire pe un alt fluid, ceva mai inconsistent, altfel e ca o călătorie într-o arcă lovită de valuri uşoare, e proba pe care omului îi este dat să o treacă… Cum ar fi ca de pe oglinda apei să priveşti un adânc de mare până la care lumina să poată să ajungă ?

Şi de acolo de sus se percep, printre bulgării de nouri, culorile toamnei.

Iar noaptea e ca şi cum ai privi în adâncul îndepărtat al oceanului, iar privirea ar putea sonda Groapa Marianelor şi ar vedea fluorescente tentacule de creaturi abisale, aşa se văd păinjenişurile de lumini, un imens pom de sărbători îmbrăcat în ghirlande de beculeţe… (Poate că excesul de comparaţii este scuzabil.)

Uneori poţi vedea, pe spuma de nouri, cărările bătătorite ale fiinţelor celeste. Aşa mi-am amintit de reprezentarea îngerului cu trup de nouri din pridvorul bisericii Kretzulescu (1722) din Bucureşti, manieră pe care nu o mai întâlnisem în alte fresce şi e de remarcat  profunda intuiţie a zborului la pictorul de demult… (foto 10.11.08)  

P.S.

Un posibil răspuns la întrebarea de ce scriu pe blog: pentru că în scris înţeleg mai bine… Pentru că abia aşa reuşesc să-mi explic unele sensuri, stări, emoţii… E ca un plan de idei al momentelor trăite, al zilei, al… E un efort de anamneză, prin ea mă redescopăr. E, de fiecare dată când mă exprim în scris, o gimnastică de întreţinere a limbii pe care o vorbesc… E ca o fişă de viaţă, un rezumat personal şi, parcă, impersonal, totodată…

Covorul albit

Am văzut astăzi turla de la Trei Ierarhi din Iaşi degajată de schele. Văzusem modenatura din piatră acolo sus, de aproape, aşa cum mi-am dorit încă din excursia din copilărie… Se împlinesc uneori dorinţele bizare. Albă, ca şi cum abia este despicată din carieră, piatra îţi lasă o ciudată impresie de crud. Ai şansa de a trăi emoţii estetice speciale pe care doar lor, primilor privitori, imediat după ce „statuia” a fost dezvelită, cu tăieturile ei, ocniţele şi fantele ferestrelor, le sunt permise. Privită în întregul său volum zvelt, parcă străveziu, verticala de piatră pe cerul albastru e covorul zburător albit ca o ţesătură fină de in…

Coloane…

Duminică 26 oct. a fost resfinţită Biserica Armeană din Iaşi. Lucrările de consolidare au fost ample şi nu e aici locul unei prezentări detaliate. Satisfacţia mea e alimentată de faptul că am fost printre cei (puţinii) care au ţinut ca faţadele să expună numeroasele etape de intervenţie la care a fost supus monumentul şi ca vechea zidărie să nu fie din nou ascunsă  toată sub mortare. În timpul lucrărilor, atunci când au fost degajate de vechile tencuieli, am opinat ca acele arcaturi, coloane de pridvor, cândva deschis, de un aspect frust şi totuşi atât de expresiv să rămână vizibile. Chiar dacă ochiului mai puţin familiarizat poate lesne să-i scape, zidurilor spun în tăcere povestea lor nu de puţine ori dramatică…

Câţiva paşi prin Bizanţ…

Întâlnirile „oficiale” mă golesc. Rău de tot. Aşa a fost şi joi (16 oct. 08). Am găsit locul reconfortant în „grădina” Mănăstirii Stavropoleos. E un patrulater deschis pe latura spre biserică, ritmat de coloane. Dintr-o dată Bucureştiul nu se mai percepe; rămâne doar acel spaţiu bizantin-brâncovenesc purificator.