Fineţe (24.01.09)

Nu mi-am propus ca blog-ul să fie o reacţie. Încep să cred că adecvarea bună la social este luarea unei distanţe. Când impulsul ar fi să “combat”, iau o pauză. Prostul gust nu se combate cu reacţii. Îmi propun să îl ignor. Odată şi odată tot ce e ignobil va dispărea, mă cufund în iluzia asta. La o emisiune TV am văzut fotografii ale proprietăţii unui îmbogăţit. Nu are rost o descriere, doar precizez un reper de “stil”: arhitectură fadă de telenovelă. Astăzi s-au aniversat peste tot cu fast şi caraghioslâc politic cei 150 de ani de la Unirea Principatelor. Despre lumea celor care au realizat-o şi felul lor de a fi nu s-a vorbit. Mulţilor îmbogăţiţi de astăzi, care împrăştie miasme de ciocoime, le propun o clipă de răgaz: câteva consideraţii despre predilecţia pentru fineţe a unei lumi apuse, evocată în paginile unei cărţi, Alexandru Paleologu, Breviar pentru păstrarea clipelor: Alexandru Paleologu în dialog cu Filip-Lucian Iorga, Bucureşti, Humanitas, 2007

“Petreceam vacanţe foarte frumoase, ca în Tolstoi sau Ionel Teodoreanu” ( pag. 45 )  “… îmi aduc aminte de acest conac (de la Blânzi, n. D.A.) şi de parcul lui ca de ceva foarte frumos, cu acea culoare locală a Moldovei boiereşti de acum un secol şi jumătate, aşa cum putem citi prin cărţile lui Costică Gane.

Am o amintire feerică. [...] În primii ani de viaţă, dar şi ca adolescent, am apucat oamenii şi atmosfera aceea, un stil şi o lume de un  pitoresc extraordinar, dispărute astăzi, când oamenii nu-şi mai pot nici măcar imagina o astfel de societate: lumea moşierilor din Moldova. Erau şi în Muntenia asemenea specimene, dar cu un alt stil de viaţă, într-un alt ritm, ceva mai balcanic, mai abraş, mai viu; la munteni, şi mămăliga era pripită. Sigur că boierii se înrudeu între ei, mergeau unii la alţii, cum a fost şi cazul nostru: mama era moldoveancă şi tata era muntean.” ( pp. 47 – 48 ) “Oricum, stilul şi amintirile de odinioară nu se mai pot recupera. Un conac boieresc trebuie să poarte amintirile a cel puţin două-trei generaţii. Or, tocmai asta ne-au furat comuniştii: amintirile. Au dispărut şi relaţiile interumane care creau atmosfera inconfundabilă a vieţii moşiereşti.” ( pag. 68 )

“Am cunoscut mai mult moşiile din Moldova. Acolo erau, de altfel, mult mai multe conace frumoase decât în Muntenia, fiindcă moldovenii erau mai ţâfnoşi şi mai boieroşi. [...] În Moldova, un conac superb era la Deleni, moşia familiei Ghika-Deleni. O casă frumoasă, aproape un château în sensul modern al cuvântului, mare, de mare rafinament, dominând frumos locul, de pe o colină. Intrarea se făcea, cu trăsura sau maşina, printr-o alee lungă şi umbroasă, cu plopi, până la peron. Venea multă lume. Locul era întreţinut cu multă cheltuială, avea un personal stilat.

Încă mai frumos era conacul Mavrocordaţilor, foarte pretenţios ca ţinută. Seara, ei se îmbrăcau în ţinută de gală ca să stea la masă. Dacă erai invitat la cină, trebuia să porţi smoking. Dacă stăteai mai multe seri, trebuia să ai schimburi la tine, pentru că nu puteai să apari în fiecare seară cu acelaşi smoking. [...] Obligaţia de a te îmbrăca seara corect, pentru masă, e un fel de ambiţie de civilizaţie.” ( pp. 68 – 69 )

“Chiar oamenii foarte bogaţi de astăzi nu mai sunt oamenii bogaţi şi rafinaţi de atunci. Bogaţii tranziţiei au mentalitate de oameni săraci. [...] nu-şi mai pot imagina cum e să aibă o casă cu o bucătărie de care să meargă vestea. Nu au cum. Nici măcar n-au auzit ce se poate mânca la o masă bună.” ( pag. 66 )

(Ilustraţiile: detalii de case din Iaşi, Aleea Copou)

Despre probitate (13.01.09)

Cu o zi în urmă, Mihai Sava ne-a povestit în câteva cuvinte (comentariu la textul Adevăraţi oameni de spirit) despre întâlnirea lui cu Al. Paleologu. „Am cetit Bunul simţ ca paradox (ediţia I a apărut în 1972, n. D.A.) când eram june. Frazele sale ca perlele aruncate pe o masă de sticlă, le-am furat pe de-a întregul, mi le-am însuşit, mi-au adus referinţe, mi-au explicat lucruri pe care nu le pricepeam singur. Am fost, mai târziu, să-i luăm un interviu, pentru o revistă studenţească. Eram fascinaţi de eleganţa şi elocinţa cu care răspundea întrebărilor perverse ale unor tineri teribili. Era prima dată când a recunoscut public că a colaborat cu securitatea. O făcuse în felul lui aristocrat: carnea fină de boier nu era deprinsă cu bătaia… Am rămas increduli, cu un gol imens. Alecu Paleologu a fost colaborator declarat al securităţii. Teribil, nu? La douăzeci de ani, nu-ţi trebuie mare lucru să dezavuezi un scriitor. Am făcut-o… Acu, după ceva ani, realizez că de fapt a fost singurul care a avut probitatea să o spună. Şi că a fost singurul moment în care am întrevăzut marea generaţie…”

Mărturisirea lui Mihai despre Al. Paleologu s-a lăsat, în ce mă priveşte, cu minute lungi de mirare mută. Am considerat că cele povestite nu mai sunt comentabile, cum, şi asta înţelegi destul de târziu şi cu cât mai târziu cu atât mai bine, nu mai e nimic de adăugat mai ales în faţa unui mormânt. Dar îmi imaginez ce aţi simţit voi cei tineri, auzind acea confesiune, în acele vremi în care speram cu ardoare în tot aşteptata (sine die) democraţie. Apoi, cu timpul, poate că l-aţi iertat, Al. Paleologu oricum s-a salvat prin simţul onoarei pe care nu l-a pierdut. Oricum, un derapaj mărturisit te salvează măcar de mojicia de a fi meschin.

Pe de altă parte, ceea ce a îndurat acea generaţie nu se cade a fi judecat în termenii colaboraţionismului carierist de mai târziu. Intelighenţia acelei vremi a fost obligată să suporte ieşirea din cadrele umanului. Şi nici nu ştiu cum a mai avut forţa Al. Paleologu de a lăsa să treacă, în spusele sale, un ton de umor, asta numai pentru că s-a dovedit  una dintre cele mai subtile inteligenţe aristocrate. În închisoare, evident că eram în culmea mizeriei. Puşcăria, mai cu seamă în perioada respectivă, te aducea într-o stare fizică şi aparenţială mizerabilă, şi ca îmbrăcăminte şi ca fason. Dar acest fapt trebuia perceput ca un avatar derizoriu şi paradoxal. De pildă, pentru mine, care am fost întotdeauna un bărbat elegant şi îngrijit, aspectul din închisoare era o chestiune paradoxală şi îl luam ca pe o fantezie. „Vai, vai în ce hal am ajuns”! Ei, am ajuns într-un „hal”. Şi asta e ceva. Este şi asta o formă de experienţă, un aspect al vieţii. Sigur, că nu e de dorit, dar dacă tot ai ajuns acolo, e mai bine să îl percepi ca pe un lucru interesant. Trebuie să tratezi neajunsurile cu cât mai multă seninătate şi în spirit de cunoaştere. Nu te poţi conserva în condiţii de totală suspendare a normalităţii dacă nu ai umor. Şi, mai cu seamă, nu trebuie să te socoteşti victimă. Asta e marea dobitocie. Victimă nu eşti niciodată decât dacă eşti prost. (Alexandru Paleologu, Breviar pentru păstrarea clipelor: Alexandru Paleologu în dialog cu Filip-Lucian Iorga, Bucureşti, Humanitas, 2007, pp.18-19)

(Horia Paştină, Busuioc la fereastră I, ulei/pânză, 55 x 65 cm, 1987)

Am fost tentat să comentez pictura dar nu am mai făcut-o. Las pe cei care, privind-o în liniştea pe care o emană, când toate trec şi dincolo de fereastră se pierd, să adauge câteva cuvinte…

Adevăraţi oameni de spirit (8.01.09)

Am apucat să trăiesc într-o lume extraordinar de strălucitoare, cu femei foarte frumoase, cu baluri, cu lume elegantă, cu petreceri şi mare rafinament gastronomic, şi în condiţii optime pentru formarea spiritului. Oamenii erau foarte subţiri, instruiţi şi inteligenţi, adevăraţi oameni de spirit, al căror discredit total şi a căror dispariţie le remarc la ora actuală. (pp.29 – 30)

(Casa Capşa, Bucureşti, 1900, sursa foto, Wikipedia)

Un alt prieten al tatei era marele avocat Alecu Popescu-Necşeşti […] Un om care se încălţase pentru prima oară la 19 ani, dar ajunsese mare avocat, vorbea impecabil franceza şi engleza şi avea o cultură literară remarcabilă. Era foarte spiritual şi foarte aristocrat, de la monoclu la purtări; mai nobil decât mulţi nobili „cu acte”. Cazul lui nu era singular. Aş spune, mai degrabă, că era tipic pentru rapiditatea uluitoare cu care ruralitatea românească s-a fasonat, uneori în doar o generaţie… (pag.33)

(Calea Victoriei, Bucureşti, în anii 1930, sursa foto, Wikipedia)

Pentru a putea deveni un gentleman, trebuie să ai după cine să te iei. […] Am crescut printre oameni de mâna întâi, şi din viaţa politică şi din cea ştiinţifică, atât români, cât şi străini. Am văzut, de mic, o elită intelectuală şi socială remarcabilă, ceea ce m-a ajutat să nu am complexe faţă de oamenii iluştri şi m-a învăţat să îi respect cum se cuvine. (pag.33)

(Parcul Castelului Peleş, Sinaia, carte poştală din 1904, 5 bani, editor Ad. Maier & D. Stern, Bucureşti, Pasaguil Vilacros)

La liceu (Spiru Haret, în anii 1930, n. D.A.) am avut sentimentul că profesorii erau nişte domni care impuneau, inclusiv prin aspectul lor exterior, aproape toţi fiind eleganţi şi distinşi. Unii, care erau mai puţin pedanţi, se distingeau însă prin alte calităţi, fie didactice, fie ştiinţifice. Spiru Haret era un liceu destul de nou, de elită, cu copii de oameni bogaţi, de miniştri, politicieni, mari doctori, mari avocaţi, moşieri, copii care ştiau cel puţin o limbă străină, dacă nu două, de acasă, vorbite fluent, care aveau acasă biblioteci şi aveau, astfel, uşurinţa de a-şi însuşi o anumită cultură pe care alţi copii o asimilează mai greu, pentru că nu au de unde şi trebuie să facă eforturi enorme.(pag. 87)

Directorul liceului era profesorul de matematică […] pe care eu nu l-am avut profesor, dar îl ştiam ca director. Era un bărbat de o mare distincţie, un domn venit de pe la Iaşi, un boier. Profesor de ştiinţe naturale era Zottu, care purta blană de nutrie şi melon, avea o mustăcioară, era un personagiu şi inteligent şi amuzant, care impunea foarte mare respect. Profesor de istorie era Moisil, un savant, tatăl lui Grigore Moisil. El avea barbişon şi mergea foarte încet, fără grabă; avea o alură de principe italian din timpul Renaşterii. Şi în epoca aceea se spunea că profesorii de liceu ar fi fost prost plătiţi, din care cauză ar fi avut o situaţie socială inferioară. Nu ştiu dacă era adevărat, poate că unii o duceau destul de greu. Dar profesorii noştri stăteau în case frumoase, aveau persoane de serviciu, erau unii dintre ei şi autori de manuale, aveau patru luni pe an concediu, pe care mulţi le petreceau în străinătate. În fine, aveau un mod de viaţă boieresc. […] Şi erau foarte respectaţi. E drept că şi ştiau să-şi merite respectul şi să şi-l impună. Erau oameni eleganţi, de mare fineţe, şi impecabil educaţi. Reprezentau nişte adevărate modele umane, superbe exemple de comportament şi de stil de existenţă. […] Era o epocă în care profesorii de liceu erau o categorie de oameni respectaţi şi respectabili, care trăiau cumsecade. (pp. 90 – 91)

(Selecţie din Alexandru Paleologu, Breviar pentru păstrarea clipelor: Alexandru Paleologu în dialog cu Filip-Lucian Iorga, Bucureşti, Humanitas, 2007)

Amintirea ce ni s-a dat (7.01.09)

Pe toţi ne frământă până la tragic să păstrăm clipa, memoria ei. Nu ne ajunge că o trăim, plină de carenţe dar formidabilă, e a noastă, e fragilitatea însăşi, mai precară decât efemerul, vrem să o păstrăm. „Nu e păcat / Ca să se lepede / Clipa cea repede / Ce ni s-a dat?” (M. Eminescu, Stelele-n cer) Şi clipa e doar a fiecăruia dintre noi, chiar dacă împărtăşită cu cineva ea nu va fi pe dea-ntregul comună, vor fi câteva lumi fragile paralele, ale fiecăruia unică, câteva ipostaze putem doar spune, câţi companioni ai clipei sunt… Iar soluţia este amintirea şi rememorarea în timpul care ni s-a dat. Durata lungă a fost traversată secole la rând de scribi şi pictori, mai nou s-a alăturat fotografia, acum şi filmul, dar cine îşi poate privi vreodată filmul vieţii. Pare frivol, regretabil, plin de prostii… numai bun să nu-l mai priveşti, se uită alţii cu aviditate. Uitarea, ea însă nu iartă, este coborârea lentă în umbre şi poate doar imaginea reinstaurează flama unei clipe: „Îmi pare rău că nu mai am nici o fotografie (de la conacul de la Blânzi, n. D.A.), pentru că imaginile au totuşi o altă putere de restaurare a amintirilor” (pag. 46) spunea Al. Paleologu în Breviarul său sentimental. Memoria, individuală şi cea a umanităţii poate că este soluţia suspendării de la cufundare (în neant, e una dintre premise). Uitarea este însă corozivă şi prin frânturile dense, încă neerodate, ca o împletitură de zale, memoria ajunge zona de proiecţie dintre imaginar şi ceea ce a fost realul „greu”, indestructibil.

         

… constat că enorm de multe lucruri le-am uitat: nume proprii, întâmplări, cărţi, chiar porţiuni din propria mea viaţă. Memoria mi-a rămas mai puţin ca o sursă de informaţie, şi mai ales ca o zonă a imaginarului. (pp. 13 – 14)

Cam tot ce am scris şi am publicat a fost gândit, gestat şi memorat în timpul puşcăriei; […] În închisoare mi-am compensat acel timp aşa-zis pierdut şi mort, prin rememorări […] Şi cam tot ce am scris, în afara celor de strictă critică literară, care sunt puţine, tot ceea ce ţine de portretistică şi de localizări concrete ale gândurilor, aparţin genului memorialistic. […] Multe cărţi ale mele sunt şi ele impregnate de amintiri. Sigur, poate părea unora un gen facil, dar în cărţile de memorii escrocheria se simte imediat. Nu poţi trişa. Mulţi prozatori au senzaţia că oamenii care scriu memorii sunt abuzivi. Îşi scriu amintirile lor şi cu asta se cred scriitori, fără să aibă habar de compoziţie şi construcţie. E fals. Marii memorialişti ştiu ce e construcţia epică. […] Memorialistica este şi operă de imaginaţie. Adică să poţi instaura pe lume o altă lume, imaginară, cu mai multă consistenţă şi pondere decât cea reală. Există o poliţie divină aici: dacă minţi, minte cu talent! Nici adevărul să nu-l spui fără talent. Adevărul spus fără talent e minciună. Pentru asta îţi trebuie imaginaţie şi cinism. Cine nu e un mare cinic nu poate fi un mare memorialist. […] De multe ori cinismul a fost salvator pentru mine. Cinism neînsemnând ticăloşie şi prostie, ci priză corectă la real. Trebuie să ai un spirit pesimist; cel optimist e lamentabil, grotesc şi stupid. (pp. 52 – 54)

Nu este lipsită de importanţă nici rememorarea aceloraşi lucruri, în stadii diferite ale existenţei; se nasc, astfel, ediţii noi ale clipelor trecute. (pag. 229)

(Alexandru Paleologu, Breviar pentru păstrarea clipelor: Alexandru Paleologu în dialog cu Filip-Lucian Iorga, Bucureşti, Humanitas, 2007)

(Ilustraţia: Ştefan Câlţia, Luna şi poetul, ulei/pânză, 150 x 150 cm, 2003)

În salon la taifas (6.01.09)

E un sentiment foarte plăcut acela al reculegerii livreşti, în liniştea miezului nopţii, când iarna e pustie pe trotuare… Cartea pe care o citesc de câteva nopţi, obligatoriu numai noaptea mi-am zis, are un titlu uşor preţios şi căutat, Breviar pentru păstrarea clipelor. E un chestionar cu întrebări scurte, mai mult pentru a lăsa impresia dialogului şi că duc rememorarea pe un anumit traseu şi cu răspunsuri mai lungi, uneori ample, interlocutorii fiind Al. Paleologu şi Filip-Lucian Iorga, în rolul întrebătorului. Pentru o mai uşoară înţelegere a temei cărţii, expusă în titlu, adaug câteva sinonime ale termenului breviar, îndrumar sau, potenţând sensul metaforic, compendiu („prezentare concisă a unei concepţii sau teorii” sau „o expunere rezumativă”). Rezumatul în absolut e ceea ce poate oferi memoria unei vieţi în ceva mai mult de 200 de pagini de carte. Textul e rezultatul transcrierii conversaţiilor înregistrate, purtate de cei doi între 2000 şi 2004. Cum breviarul este „informaţia indispensabilă a unui anumit domeniu”, în acest caz domeniul vieţii lui Al. Paleologu, îmi propusesem să încep o suită de extracţii cât se poate de personale, din ceea ce consider „temele” cărţii, cu reflecţiile despre amintire, rememorare, memorie. Însă m-a frapat profunda înţelegere, oarecum altfel decât o ştim, a ideii de accedere la cultură, că nu se ajunge în nici un caz cantitativ ci prin dimensiunea cea mai umană a omului, inteligenţa, care e o stare la fel de congenitală ca şi incultura…

Oricât de uriaş de mult ai citi, tot eşti foarte departe de tot. Nici nu poţi avea habar de ce poate fi totul. Cunosc mulţi oameni care au citit biblioteci întregi, în mai multe limbi, au umblat cu tot felul de fişe şi sunt totuşi iremediabil nişte inculţi. Am impresia că incultura e o stare congenitală. Dacă ai o înclinaţie spre cultură, ajung zece cărţi bune, citite şi înţelese bine. Sigur că acelea zece pot şi trebuie să fie mult mai multe; dar, repet, înţelese cum trebuie. Nu am nici o metodă de lectură; metoda e folositoare doar pentru lucrurile frivole, pe care eu le stimez, de altfel, foarte mult. Sunt însă convins că pentru lucrurile profunde şi serioase nu e nevoie de aşa ceva. Ele se impun irezistibil, dacă eşti inteligent. Dacă nu, nici o metodă nu-ţi foloseşte, e degeaba. Ideea de cultură de performanţă e aberantă. Competiţia nu are ce căuta în cultură; ar însemna să aduci cronica sportivă în viaţa inteligenţei. Pe mine nu mă interesează decât cultura de substanţă. Nu fac mare caz de omul care a citit foarte mult, ci de cel care a citit foarte bine şi a înţeles. Mai cu seamă, cultura este o treabă de toate zilele, plăcută şi obişnuită. De altfel, numai proştii au boala performanţei. Omul deştept se mulţumeşte cu ce a reuşit şi gata. […] Toată viaţa, principala mea preocupare şi plăcere a fost să citesc. Vine însă o vreme când nu mai ai chef. Poate să apară o carte cât de pasionantă, nu mă interesează, fiindcă de acum încolo nu mai am ce face cu ea; nici în tinereţe nu citeam chiar ca să fac impresie, dar nu ignoram acest efect. Acum citesc numai ce-mi provoacă plăcere şi mai recitesc ce mi-a plăcut cândva; dar nici asta prea mult. (pp. 98 – 99)

(Alexandru Paleologu, Breviar pentru păstrarea clipelor: Alexandru Paleologu în dialog cu Filip-Lucian Iorga, Bucureşti, Humanitas, 2007)

(Fotografie luată de mine în sept. 2008, detaliu de sobă de salon, teracotă, Conacul P.P. Carp din Ţibăneşti, judeţul Iaşi)