„Prolog” – (la) câteva reflecţii plastice dintr-o expoziţie… (16.12.09)

Expoziţia nu e amplă, sunt câteva simeze în spaţiul generos şi elegant al salonului aflat la etajul Palatului Cuza din Iaşi, operă a arhitectului Bayardi, ridicat in timpul domniei lui Alexandru Sturza (1806). Când afară e o iarnă care, măcar pentru câteva zile şi măcar pe str. Lăpuşneanu (unde zăpada nu e maculată cu antiderapant), aminteşte de troienirile de altădată, un refugiu într-un timp pictural de august pare neverosimil, prea încărcat fiind de suculenţa verdelui… Tablourile au fost pictate în tabăra de creaţie de la Panaci, în judeţul Suceava, un loc de o pregnanţă vizuală specială. Sigur, tabăra (şi expoziţia) a (re)unit mai mulţi pictori care doar par foarte diferiţi în ideaţia artei lor, printre ei aflându-se şi 3 dintre cei 5 artişti care au format, în 1985, ceea ce s-a numit „Prolog”, o grupare artistică atât de prezentă la Tescani şi la Ipoteşti, spre a transpune plastic peisajele acelor locuri emblematice ale spiritualităţii româneşti. În tabăra de la Panaci de la mijlocul lui august, 2009, au participat Constantin Flondor, Mihai Sârbulescu şi Horia Paştina. Direcţiile estetice ale grupului „Prolog” ţin, s-a spus, de un postimpresionism cu reflectări expresioniste, mai pronunţate la Constantin Flondor şi poate în asta constă legătura mai greu de sesizat cu gestualismul exhibat al lui Corneliu Vasilescu. Accente tradiţionaliste apar pe suprafaţa picturală densă, ca o crustă, a pânzelor lui Mihai Sârbulescu sau în coloraţia stinsă, diafană, ceţoasă până la estomparea reliefului într-o contopire cu norii, la Horia Paştina. Filiaţia tradiţionalistă a „Prologului”, „poetica militant ortodoxistă”, „simbolismul religios”, au fost remarcate de Erwin Kessler (Bunica lui Monet, revista „22”, 6 apr. 2007): „Felul lor umil de a picta rămurele înflorite si grădini blagoslovite vine dintr-o celebrare aproape panteistă (şi niţel stătută, încă de la Bernea) a lumii în care ei presimt parcă surâsul molcom al Moşului văzut de Petrache Lupu. Nu exis­ta nici o anxietate, nici un dram de alienare faţă de exis­tenţă în broderiile florale ale lui Flondor, Paştina & co.” Solemnitatea de la Panaci, am întâlnit-o în fotografiile şi prezentarea de pe blog-ul merlinlx:

Mihai Sârbulescu

Horia Paştina

Constantin Flondor

Angela Tomaselli

Corneliu Vasilescu

Ion Sălişteanu

Val Gheorghiu

(Notă: fotografiile după picturi, D. Agachi)

Salba de piatră (15.12.09)

După ieri, constat că şi astăzi am o relaţie specială cu pietrele, văd lespezile în cele mai tainice locuri, răspund chemărilor simpatetice ale feţelor aspre şi năpădite de muşchi, de frunze, iar de astăzi de zăpada măruntă, deasă ca o pâclă… La Palatul Calimachi din Iaşi, palat domnesc în vremea lui Alexandru Calimachi (1795-1799) şi unde în a doua jumătate  a sec. al XIX-lea se ţineau, în două sesiuni pe an, examenele de bacalaureat pentru elevii şi elevele din toată Moldova (presupuneau o călătorie cu adevărat iniţiatică, pentru liceenii acelor vremuri), clădire astăzi strânsă între corpurile UMF Iaşi, am privit cununa de piatră a cornişei. Din gresia cu scoici de prin jurul Iaşului s-au cioplit acele podoabe, care să înnobileze eleganţa clasicistă a clădirii. Dosite într-o curte interioară, câteva din lespezile ce au stat pe ziduri, cu volutele roase de timp, dau seamă despre poezia vechii ciopliri în piatră.

Semne şi teatru (13.12.09)

Despre reprezentaţiile Drama Club cu spectacolul Frumoasa fără trup am relatat pe blog de fiecare dată când ele s-au petrecut. Acum reiau doar câteva imagini de calitate din spectacolul jucat ieri după amiază (12.12.), publicate într-o frumoasă galerie foto de Botosani Life. O fac pentru a evidenţia acurateţea semnelor de mişcare care construiesc spectacolul,  întrega lui atmosferă fiind susţinută tocmai de puritatea (şi inocenţa) jocului cu tensiunile grafice dintre “vid şi plin”…

Fotografiile preluate de pe BotosaniLife.ro sunt făcute de Bogdan Todireanu, iar celelalte de Răzvan Chirilă.

Imagine – teatru – simbol (12.12.09)

… că o imagine spune mai mult decât 1000 de cuvinte, e ceea ce ştiu deja foarte bine cei din mass-media. Unele reprezentaţii teatrale, mai ales cele create în cheie simbolică, pun accent tocmai pe imagine (despre conceptul de spectacol numit teatru-imagine, aici), într-o ritmică anume, care să amplifice efectul scenic şi să lase de neuitat, în mintea privitorului, tocmai câteva imagini pregnante, în stare să învingă implacabila uitare… Cu atât mai mult, în sufletul unor tineri rămâne deschiderea imaginativă pe care imaginea, ca vehicul scenic, o dezvoltă. Jocul cu imaginea nu e deloc simplu, dacă nu are originalitate, locurile comune sunt imediat observabile, iar dacă nu are acurateţe, nu convinge privitorul iniţiat dar, mai ales, nu emoţionează. Imaginea e mai mult decât o retorică actoricească de duzină, nu e ca o replică prea stridentă, e, pentru văz, un ţipăt dar şi o şoaptă. Cu pictogramele teatrale nu se poate trişa. Drama Club a jucat din nou spectacolul Frumoasa fără trup, adaptat după piesa lui Nicolae Iorga, la un interval de numai 4 zile după Iaşi. Spectacolul a fost prilejuit de Colocviul comemorativ N. Iorga 1940-2009 şi s-a desfăşurat pe scena Teatrului M. Eminescu din Botoşani. Numai pe scena din Botoşani, în spectacolul Frumoasa… s-au reuşit câteva remarcabile secvenţe de lumină pe jocul lăutarului. Poate că a fost ultima reprezentaţie cu Frumoasa… şi poate ultimul spectacol al Drama în actuala componenţă… Asta are special o trupă de liceu, e prea grăbită trecerea anilor! După spectacol am văzut la actorii liceeni chipuri triste, iar la unii chiar prea triste, însă motivul e bine să rămână secretul lor. Până la urmă contează doar faptul că spectacolul a transmis emoţie celor din sală. A coborât cortina şi o lacrimă şi-a lăsat sclipiri sidefii între gene…

Îngerii coboară pe o scară de argint… (11.12.09)

… e amintirea unui vers de colind care-mi revine în minte uneori… printre puţinele stihuri de colind, de altminteri. S-a întâmplat ca această temă a fiinţelor de interval, îngeri sau zâne, să-mi fie aproape de câteva zile. Am revăzut, cu multiplicată emoţie, la Casa de Cultură a Studenţilor din Iaşi, spectacolul cu Frumoasa fără trup, lumea iluziei fiind recreată de trupa Drama Club. Nu departe de sala de spectacole, pe str. Lăpuşneanu, la Galeria Dana, am descoperit o expoziţie de grafică-sculptură, Îngerii din jurul meu a artistei din Iaşi Gabriela Drinceanu. O să trec în grabă pe lângă ceea ce s-a spus (de omniprezentul prezentator de artă ieşean Valentin Ciucă), de altfel prea uşor de văzut: „spirit imaginativ”, „limbaj modern” – adaug eu,  mai ales prin sugestia inedită de imaterial, regăsită în lemn, materialitatea la-ndemână – „limbaj neconvenţional”, „simboluri sacre”, „metalimbaj” (?), „neastâmpăr”… remarcând că sculptoriţa a expus la Veneţia, Paris, Bruxelles… După grăbita înşiruire, fac un popas printre impresiile mele… Mai ales în singurătatea privitorului aflat în galerie, îngerii lasă o impresie cât se poate de familiară, ca o revelaţie, un fel de reflex eminescian, „Era pe când nu s-a zărit, / Azi o vedem, şi nu e”… Heruvimii sau îngerii alergători ai Gabrielei Drinceanu fac posibilă senzaţia de imaterialitate-materială, potenţată de imaginile lor bidimensionale, din grafica intercalată printre structurile sale de mişcare. Umbrele lăsate pe albul pereţilor, materialitate şi iluzie deopotrivă, adaugă dinamicii exacerbate pe care doar fiinţele de interval o pot exersa. Plecând de la atmosfera fantasmelor galeriei, am revăzut câteva notaţii ale lui Andrei Pleşu – Despre îngeri, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003 – care remarca la îngeri tocmai postura modelatorie în relaţie cu umanul, postură (în)materializată şi în arta Gabrielei Drinceanu: „Îngerii au această calitate puţin obişnuită de a fi simultan aproape de Dumnezeu şi aproape de om.” (p. 256, s.a.)  Mai mult, în imposibilitatea contemplării umane directe a divinului, prin înger se produce breşa revelatorie, fisura consistentă către celest: „… îngerii văd faţa lui Dumnezeu. Ei sînt, într-un anumit sens, «faţa» lui Dumnezeu, ecranul protector prin care Dumnezeu se arată creaturilor sale.” (p. 257 – 258) Fiind faţa-către-faţa dintre Dumnezeu şi om, oglinda care nu reflectă şi nu potenţează, ci transfigurează, „… îngerul e şi «imediata vecinătate» a omului. El e «prietenul său ceresc», pedagogul său neobosit, ghidul şi protectorul său” (p. 258). Îngerii din jurul meu sunt pentru artistă nu numai imediata ei vecinătate, într-o perpetuă mişcare a bucuriei şi revelaţiei, chiar şi în posturile lor coborâtoare, dar şi reprezentările care-i pot revela. Dacă duhurile au tocmai capacitatea stranie de a nu se reflecta în oglindă, artista le întinde capcane de mişcare din care sugestia angelică să evadeze în imaginarul privitorului…

Sumbru (5.12.09)

Nu cred să fi văzut, în viziunea mea vorbesc, o pictură mai sumbră decât cea a lui Egon Schiele (vezi wikipedia). Artistul a examinat trupul omului cu profunzimea disecţiei expresioniste şi cu forţa unei viziuni despre viitor. Trupul uman a fost văzut de Schiele prin mijloacele (simbolice ale) descarnaţiei, ca o realitate a hidosului, însă numai peste ceva mai mult de 20 de ani de la dispariţia pictorului (1918), mijloace sofisticate de exterminare aveau să fie puse în practică de nazişti. Doar fotografiile cu trupuri scheletice din lagăre întrec viziunea lui  Egon Schiele… Peisajele lui Schiele, poate chiar mai mult decât trupurile pictate de el, trimit la sentimentul sumbrului (paroxistic !).  Nu ştiu dacă s-a mai spus, însă Schiele îmi pare cel mai subtil ilustrator al lui Kafka. (sursa imaginilor cu prezentarea datelor “tehnice” ale picturilor, aici) (Alte impresii despre sumbrul cotidian, aici)

Teme cu variaţiuni – legături surprinzătoare (5.12.09)

A nu trece grăbit pe străzi, chiar şi atunci când ploaia măruntă a începutului de decembrie, să o numesc ploaie de Bruxelles, mă împiedica realmente să ridic privirea spre cerul plumburiu şi faţadele ude, pare condiţia suficientă pentru a găsi posibile legături surprinzătoare… Una dintre temele dragi mie, cu încărcătura ei stenică a seninătăţii celeste este cea a îngerului surâzător. E cunoscutul înger plasat într-un portal al Catedralei din Reims (impresii şi aici).

Cu totul surprinzător, am întâlnit expresia candidă al îngerului surâzător într-un basorelief plasat deasupra portalului simplu, al unei biserici deloc impozante, din apropiere de Grand Place, din Bruxelles. Îngerul melod cântă, surâzând, poate chiar un cântecel de înveselit copii, privirea îngerului fiind îndreptată spre pruncul Iisus care, din braţele Maicii Sale, îi binecuvântează bucuria…

O altă temă e cea a confruntării dincolo de timp. La Paris, nu departe de Catedrala Notre Dame, există un ansamblu statuar numit Fontaine Saint Michel (am făcut o prezentare aici).

E surprins chiar momentul premergător victoriei Arhanghelului, postura luciferică de învins înfricoşat fiind cât se poate de expresivă. La Bruxelles, plasată pe colţul unei clădiri impozante de pe strada Rue Saint-Michel, se află o compoziţie statuară pe aceeaşi temă.

Spre deosebire de reprezentarea pariziană în bronz şi parcă prea încărcată de monumentalitate, ansamblul din Bruxelles este din piatră în culori contrastante: Arhanghelul e, cum altfel !, alb, iar demonul e modelat în cunoscuta piatră albastră, care înnobilează mai toate faţadele oraşului… Arhanghelul de la Bruxelles este surprins în momentul asumării victoriei, iar demonul e deja prizonierul lumii sale închise, strâmte, marcată de groaza claustrării eterne. Însă sentimentul copleşitor l-am trăit în faţa tabloului lui Pieter Bruegel (sursa, aici) La chute des anges rebelles (1562) aflat la Musées royaux des Beaux-Arts de Belgique (Bruxelles), cu bestiarul universului său grotesc şi fantasticant, marcând filiaţia spirituală cu un alt flamand celebru Hieronymus Bosch…

Muzeul Magritte – un concept al integralitatii… (3.12.09)

Vizitind ieri seara (2.12) recentul inaugurat (2.06.2009) Museé Magritte din Bruxelles, mi-am intarit convingerea despre cit de actual a fost gindit si transpus simbolic in arhitectura interioara, programul tematic al Muzeului Eminescu de la Ipotesti (nu e vorba de casa memoriala, acolo mai e ceva, muzeul, pe care prea multi neinitiati in nimic s-au grabit sa-l comenteze vorbind prin ceatza ignorantei lor)… Muzeul Magritte e unul integrator al unei lumi: artist – timp (al ideilor, vietii si operei) – opera. Tehnic vorbind, e un spectacol de proiectii, lumina, ambient. Tematic e un tunel al timpului magrittian, spatiile interioare fiind in culori foarte inchise, negru, gri-negru, albastru-negru, tunel care pune in relatie opera cu felul de a fi exuberant al artistului (un suprarealist !) eshibat in frazele, fotografiile, filmele sale… La intrare se produce un prim contact emblematic: un panou intens luminat din interior, ca un felinar oriental, spre a potenta translucidul hirtiei, reproduce pagina lui Magritte Les Mots et les Images (1929, encre de Chine sur papier, 27,5 x 21,2 cm), pagina publicata in Révolution surréaliste, n° 12 din 15.12.1929). Muzeul tocmai asta faciliteaza,  dialogul cu opera prin dialogul ideilor, frazele lui Magritte find plasate pe pereti cu o scriitura de caligraf (e, poate, o legatura suprarealista, pina la postmoderna, peste timp, cu stiinta pictorilor medievali, la care scriitura avea deosebite valente picturale). Scriitura artistului face dovada unui ginditor profund al relatiei cu lumea prin cuvint-arta-imagine. Spre exemplu: Arta picturii e o arta a gindirii…, Toate operele mele sunt insuflate de sentimentul certitudinii ca noi apartinem unui univers enigmatic…

Luminile, trenurile si statuile feminine ale d-lui Delvaux (2.12.09)

La Muzées Royaux des Beaux-Arts din Bruxelles am avut sansa sa vad o expozitie tematica a pictorului belgian Paul Delvaux (1897 – 1994) si parca sa nu ma pot desprinde (macar citeva ore) de acel univers al suprarealismului fantast si al tragediei in sens antic. O foarte profesionista panotare, ca un labirint al operei artistului, punea in evidenta consistenta unei teme, Delvaux et le monde antique. De cum am pasit labirintic in expozitie (pe unul dintre posibile trasee) m-am aflat in fata uneia dintre operele cele mai incarcate de semnificatii tragice, Pygmalion, numai ca povestea e cu totul inversata, subiectul adoratiei gratioase, lipsite de lascivitate este efebul si nu femeia, capodopera-iubita a miticului sculptor-creator. Lasind la o parte maniera hiper-realista a tratarii siluetelor nude (e un indemn pentru pudibonzi), dincolo de suprarealismul sau nutrit de un expresionism subtil, cu totul rafinat si topit in sugestie dincolo de expresia plastica, Delvaux este pictorul luminii imputinate, al luminii lampilor calauzitoare, descriind un traaseu al pendularii parca intre un inainte si un inapoi care ofera iluzia deplasarii statice, am putea spune, al miscarii intepenite. Dar, mai ales, Delvaux este, cel putin asta mi-a ramas pierzindu-ma finalmente printre oameni si cladiri, dupa ce am parasit labirintul, pictorul melancoliei. Gratia siluetelor sale, usor de observat de oricine, prea frapanta poate, este tocmai camuflajul melancoliei in fata unei (aceleiasi) lumi a perfectelor corespondente antichitate-modernitate, in care femeile spatiului inchis, ca intr-un harem, isi petrec fara tinta singuratatea din ochii lor mari. Pe linga lumina lampadarului, simbolul spatial din opera lui Delvaux este oglinda: siluetele sale se oglindesc una catre celelalte, intre oglinzi multiple, fara a se privi, intr-o alienare generatoare a melancoliei profunde. Uneori tema oglinzii e devoalata pentru privitorul atent: undeva in tablou exista rama unei transparente, in care nu se oglideste ci se priveste mai in adinc, alteori  personajul se cauta, ca un veritabil detectiv privind urme invizibile printr-o lupa, intr-o minuscula oglinda…

Muzele d-lui Cauchie (30.11.09)

In Bruxelles, o privire cit de cit atenta de o parte si de alta a strazilor, are sansa de a descoperi mereu si mereu spectacolul art nouveau. Intre cladiri insiruite, perfect aliniate si de aceeasi inaltime, realizate dupa un bun gust local, se distinge cite o fatada cu totul aparte, ca o frumusete revoltata. Cite o astfel de cladire este expresia revoltei art nouveau impotriva conformismului, cum este si casa Cauchie, aflata la nr. 5, Rue des Francs. Casa a fost construita (1905) de un cuplu de artisti, fiind locuinta si atelierul acestora, arhitectul Paul Cauchie si artista decoratoare Carolina Voet, Lina… Cladirea e o buna exemplificare a conceptului total art, in fond e vorba de unitatea stilistica a art nouveau intre arhitectura (ferestre, balustrade, profilatura…), sgraffiti-uri, pictura murala, mobilier si feronerie… Ceea ce impresioneaza la casa Cauchie este fatada pictata cu siluete de femei longiline, delicate, de o “feminitate” cu totul expresiva si exuberanta ! Pictura fatadei pare a trimite la inedite legaturi, peste timp, cu renasterea florentina, cu Boticelli, dar exprima si rafinamentul liniilor pure, aerate, diafane, ale picturii japoneze. Cromatic insa, ansamblul pictural de pe fatada casei Cauchie trimite la Klimt, care, in fond, este el insusi pictorul in care s-au topit, in abundenta sa de aur, renasterea si orientul…