Soarele, prea îndepărtat pe cer, părea un minuscul glob de lumină palidă în fulguiala gri a amiezii. „E ziuă şi ce întuneric…” era şi într-un Decembre bacovian, iar eu nu pot uita lumina intensă, puritatea albă a satului şi tristeţea care mă cuprindea, când vedeam că suprafaţa „arctică” se întuneca şi era pustiită, în câteva zile, de viscolul ce dezvelea haşurile negre ale brazdelor de arătură sau crestele cu vrejuri uscate ale dealurilor…
Pe toţi ne frământă până la tragic să păstrăm clipa, memoria ei. Nu ne ajunge că o trăim, plină de carenţe dar formidabilă, e a noastă, e fragilitatea însăşi, mai precară decât efemerul, vrem să o păstrăm. „Nu e păcat / Ca să se lepede / Clipa cea repede / Ce ni s-a dat?” (M. Eminescu, Stelele-n cer) Şi clipa e doar a fiecăruia dintre noi, chiar dacă împărtăşită cu cineva ea nu va fi pe dea-ntregul comună, vor fi câteva lumi fragile paralele, ale fiecăruia unică, câteva ipostaze putem doar spune, câţi companioni ai clipei sunt… Iar soluţia este amintirea şi rememorarea în timpul care ni s-a dat. Durata lungă a fost traversată secole la rând de scribi şi pictori, mai nou s-a alăturat fotografia, acum şi filmul, dar cine îşi poate privi vreodată filmul vieţii. Pare frivol, regretabil, plin de prostii… numai bun să nu-l mai priveşti, se uită alţii cu aviditate. Uitarea, ea însă nu iartă, este coborârea lentă în umbre şi poate doar imaginea reinstaurează flama unei clipe: „Îmi pare rău că nu mai am nici o fotografie (de la conacul de la Blânzi, n. D.A.), pentru că imaginile au totuşi o altă putere de restaurare a amintirilor” (pag. 46) spunea Al. Paleologu în Breviarul său sentimental. Memoria, individuală şi cea a umanităţii poate că este soluţia suspendării de la cufundare (în neant, e una dintre premise). Uitarea este însă corozivă şi prin frânturile dense, încă neerodate, ca o împletitură de zale, memoria ajunge zona de proiecţie dintre imaginar şi ceea ce a fost realul „greu”, indestructibil.
… constat că enorm de multe lucruri le-am uitat: nume proprii, întâmplări, cărţi, chiar porţiuni din propria mea viaţă. Memoria mi-a rămas mai puţin ca o sursă de informaţie, şi mai ales ca o zonă a imaginarului. (pp. 13 – 14)
Cam tot ce am scris şi am publicat a fost gândit, gestat şi memorat în timpul puşcăriei; […] În închisoare mi-am compensat acel timp aşa-zis pierdut şi mort, prin rememorări […] Şi cam tot ce am scris, în afara celor de strictă critică literară, care sunt puţine, tot ceea ce ţine de portretistică şi de localizări concrete ale gândurilor, aparţin genului memorialistic. […] Multe cărţi ale mele sunt şi ele impregnate de amintiri. Sigur, poate părea unora un gen facil, dar în cărţile de memorii escrocheria se simte imediat. Nu poţi trişa. Mulţi prozatori au senzaţia că oamenii care scriu memorii sunt abuzivi. Îşi scriu amintirile lor şi cu asta se cred scriitori, fără să aibă habar de compoziţie şi construcţie. E fals. Marii memorialişti ştiu ce e construcţia epică. […] Memorialistica este şi operă de imaginaţie. Adică să poţi instaura pe lume o altă lume, imaginară, cu mai multă consistenţă şi pondere decât cea reală. Există o poliţie divină aici: dacă minţi, minte cu talent! Nici adevărul să nu-l spui fără talent. Adevărul spus fără talent e minciună. Pentru asta îţi trebuie imaginaţie şi cinism. Cine nu e un mare cinic nu poate fi un mare memorialist. […] De multe ori cinismul a fost salvator pentru mine. Cinism neînsemnând ticăloşie şi prostie, ci priză corectă la real. Trebuie să ai un spirit pesimist; cel optimist e lamentabil, grotesc şi stupid. (pp. 52 – 54)
Nu este lipsită de importanţă nici rememorarea aceloraşi lucruri, în stadii diferite ale existenţei; se nasc, astfel, ediţii noi ale clipelor trecute. (pag. 229)
(Alexandru Paleologu, Breviar pentru păstrarea clipelor: Alexandru Paleologu în dialog cu Filip-Lucian Iorga, Bucureşti, Humanitas, 2007)
(Ilustraţia: Ştefan Câlţia, Luna şi poetul, ulei/pânză, 150 x 150 cm, 2003)
E un sentiment foarte plăcut acela al reculegerii livreşti, în liniştea miezului nopţii, când iarna e pustie pe trotuare… Cartea pe care o citesc de câteva nopţi, obligatoriu numai noaptea mi-am zis, are un titlu uşor preţios şi căutat, Breviar pentru păstrarea clipelor. E un chestionar cu întrebări scurte, mai mult pentru a lăsa impresia dialogului şi că duc rememorarea pe un anumit traseu şi cu răspunsuri mai lungi, uneori ample, interlocutorii fiind Al. Paleologu şi Filip-Lucian Iorga, în rolul întrebătorului. Pentru o mai uşoară înţelegere a temei cărţii, expusă în titlu, adaug câteva sinonime ale termenului breviar, îndrumar sau, potenţând sensul metaforic, compendiu („prezentare concisă a unei concepţii sau teorii” sau „o expunere rezumativă”). Rezumatul în absolut e ceea ce poate oferi memoria unei vieţi în ceva mai mult de 200 de pagini de carte. Textul e rezultatul transcrierii conversaţiilor înregistrate, purtate de cei doi între 2000 şi 2004. Cum breviarul este „informaţia indispensabilă a unui anumit domeniu”, în acest caz domeniul vieţii lui Al. Paleologu, îmi propusesem să încep o suită de extracţii cât se poate de personale, din ceea ce consider „temele” cărţii, cu reflecţiile despre amintire, rememorare, memorie. Însă m-a frapat profunda înţelegere, oarecum altfel decât o ştim, a ideii de accedere la cultură, că nu se ajunge în nici un caz cantitativ ci prin dimensiunea cea mai umană a omului, inteligenţa, care e o stare la fel de congenitală ca şi incultura…
Oricât de uriaş de mult ai citi, tot eşti foarte departe de tot. Nici nu poţi avea habar de ce poate fi totul. Cunosc mulţi oameni care au citit biblioteci întregi, în mai multe limbi, au umblat cu tot felul de fişe şi sunt totuşi iremediabil nişte inculţi. Am impresia că incultura e o stare congenitală. Dacă ai o înclinaţie spre cultură, ajung zece cărţi bune, citite şi înţelese bine. Sigur că acelea zece pot şi trebuie să fie mult mai multe; dar, repet, înţelese cum trebuie. Nu am nici o metodă de lectură; metoda e folositoare doar pentru lucrurile frivole, pe care eu le stimez, de altfel, foarte mult. Sunt însă convins că pentru lucrurile profunde şi serioase nu e nevoie de aşa ceva. Ele se impun irezistibil, dacă eşti inteligent. Dacă nu, nici o metodă nu-ţi foloseşte, e degeaba. Ideea de cultură de performanţă e aberantă. Competiţia nu are ce căuta în cultură; ar însemna să aduci cronica sportivă în viaţa inteligenţei. Pe mine nu mă interesează decât cultura de substanţă. Nu fac mare caz de omul care a citit foarte mult, ci de cel care a citit foarte bine şi a înţeles. Mai cu seamă, cultura este o treabă de toate zilele, plăcută şi obişnuită. De altfel, numai proştii au boala performanţei. Omul deştept se mulţumeşte cu ce a reuşit şi gata. […] Toată viaţa, principala mea preocupare şi plăcere a fost să citesc. Vine însă o vreme când nu mai ai chef. Poate să apară o carte cât de pasionantă, nu mă interesează, fiindcă de acum încolo nu mai am ce face cu ea; nici în tinereţe nu citeam chiar ca să fac impresie, dar nu ignoram acest efect. Acum citesc numai ce-mi provoacă plăcere şi mai recitesc ce mi-a plăcut cândva; dar nici asta prea mult. (pp. 98 – 99)
(Alexandru Paleologu, Breviar pentru păstrarea clipelor: Alexandru Paleologu în dialog cu Filip-Lucian Iorga, Bucureşti, Humanitas, 2007)
(Fotografie luată de mine în sept. 2008, detaliu de sobă de salon, teracotă, Conacul P.P. Carp din Ţibăneşti, judeţul Iaşi)
Se întâmplă că după un timp revin amintirile ca un film mut. Doar imagini. Vocile, zumzetul locului, mirosul, în cazul amintirii mele primăvăratec şi totuşi încă de pământ îmbibat cu zăpadă, care se topise dar nu se trecuse, era chiar frig atunci seara, căldura strângerii mâinilor, a rumorii metroului, sunt amintiri pentru care e nevoie de o anume concentrare, mă reculeg şi le sfredelesc mai adânc în minte. Însă câteva imagini dintr-o viaţă se fixează într-un loc special. Ele revin fără nici un efort, sunt experienţe „totemice”. Aşa a fost şi într-o seară târzie de sfârşit de aprilie 2008, când am ajuns la Viena. Cu 2 zile mai înainte am privit Dunărea de pe terasele palatelor, de la Budavar şi eu îi spuneam Andreei că-mi place Budapesta şi ea îmi răspundea visător, „o să vezi Viena…”. Timpul este uneori un bun regizor, are calitatea asta de a pune claritate, de a adăuga o anume lumină nopţii, o proiecţie destinului, un accent la ceea ce ar părea comun. În unele puţine filme, cu o cameră se filmează tocmai camera care filmează scena… Atunci vezi aparatul de filmat mişcându-se constant pe şine. E o deplasare stranie. Aşa urca atunci, seara, la Viena, scara rulantă spre gura metroului la Stephansdom (Catedrala Sf. Ştefan) . Puteam să privesc oriunde, dar s-a întâmplat să am ochii îndreptaţi în direcţia potrivită şi am văzut acel turn înălţându-se încet în noapte.
L-am mai contemplat de câteva ori în timpul acelei călătorii, dar niciodată ca atunci… În catedrala care, surprinzător faţă de altele, nu pare neapărat impozantă din exterior, dar este exemplificarea grandorii parcurgând-o spre altar, întreaga Vienă se poate reculege printre coloane, am ascultat şi noi într-o seară şi nu ne puteam desprinde de puritatea acelor clipe, un concert de o sonoritatea specială, care făcea aerul mai vibrant.
http://www.youtube.com/watch?v=9OZ9YusSvds
E amiază. Ascult concertul Filarmonicii din Viena. De mulţi ani, poate de prin anii 80, concertul este transmis pe 1 ian. la TVR 1. Mereu repetabile aceste sonorităţi de polcă, mazurcă, marş şi vals, marele vals, toate vieneze. De parcă, pentru vreo 2 ore, Viena imperială e imuabilă, timpul nu a trecut deloc, par şi figurile aceleaşi. Costumele vieneze cu siguranţă sunt aceleaşi. Este singurul mod practic pe care îl ştiu de a aboli timpul . Doar florile din sală se schimbă, uneori sunt crini, alteori trandafiri, în timpul reluat acum, măsură cu măsură pe melodiile ritmate, perfecte pentru că ascund un timp propriu, nu lipsit de nuanţe, cu fiecare baghetă dirijorală trecută prin faţa orchestrei… Ce vrajă e să te afli în aceeaşi sală, poate coincidenţa perfectă te-ar aduce în acelaşi fotoliu la un concert eternizat.
Dacă ştiam ceva despre Viena astă vară, când i-am văzut câteva străzi şi palate, erau tocmai sonorităţile Concertului de Anul Nou…
http://www.youtube.com/watch?v=VTqlLKBKFhg&feature=related
Nu ştiu din ce an este înregistrarea, dar, desigur, nu are nici o importanţă, e Viena !
(Fotografia a fost luată la 1 mai 08, în călătoria noastră la Viena, e un detaliu de la Fântâna lui Neptun, din grădina Palatului Schönbrunn)
Aşa se întâmplă, pe neaşteptate. Răpirea nu se petrece des. Dar uneori claxoanele nu se mai aud iar şoseaua se lăţeşte neverosimil. Doar pentru că toate maşinile treceau peste calea ferată mi-am dat seama că semaforul nu clipeşte roşu… La radio era un colind, mai auzisem strofele bătrâne, ca şi cum anul s-ar fi oprit în locul în care am abandonat pomul de Crăciun ce se uscase. Dar o duioşie anume m-a cuprins şi i-am spus, se auzea parcă prea tare vocea mea în singurătatea maşinii, „uite mamă, au început sărbătorile” şi chiar mă gândeam că mâine e Sf. Nicolae şi în noaptea asta Moşul Nicolae e omniprezent… Da mamă şi eu aşa mă bucur să vă mai văd !, mi-a răspuns şi vocea ei era aceeaşi ca atunci când ne îmbrăţişa, nu s-a pierdut nimic din catifelarea iubirii sale…
 | dumitruagachi on Meteorologie sentimentală – so… |
 | Gigi on Meteorologie sentimentală – so… |
 | Elena on Meteorologie sentimentală – so… |
| Elena on „Prolog” – (la) câteva reflecţ… |
| Elena on Cioca-Boca există… |
dumitruagachi