Printre realizările remarcabile ale Art Nouveau la Bruxelles este şi Hôtel Solvay, creaţia arhitectului Victor Horta. Cu simetria şi acurateţea faţadei sale, cu echilibrul suprafeţelor, jocul golurilor şi al amprentelor, solemnitatea de piatră a plinului, stilul clădirii (strânsă între alte clădiri mai înalte) nu epatează. E un Art Nouveau a cărui subtilitate nu vine, cum e de aşteptat, din prea mult decorativ, ci dintr-un prea căutat echilibru. Orice stil, oricât de turbulent, de revoltat, are şi vârfuri ale echilibrului, uneori foarte căutat, alteori pur şi simplu reuşit pe cale naturală… Am impresia că în cazul Hôtel Solvay echilibrul a reieşit dintr-o atentă căutare. Nu are sens să copiez aici informaţii bine structurate în enciclopedii (aici, wikipédia), unde remarcile elogioase despre realizarea arhitectului nu lipsesc, doar să amintesc faptul că edificiul a fost construit între 1894 -1903. Accentele cromatice subtile sunt date de contrastul, nu uşor de observat, dintre brâurile de piatră albastră şi câmpurile de piatră d´ Euville. Metalul arborescent, utilizat inclusiv pentru stâlpii foarte zvelţi, lemnul, sticla, sunt materiale predilecte Art Nouveau în genere. Victor Horta le-a închegat însă într-un stil personal, în acest caz foarte bine temperat, ce dă edificiului valoarea care l-a consacrat ca un vârf al artei şi a făcut necesară înscrierea sa, în anul 2000, în lista patrimoniului mondial UNESCO.

(Foto D. Agachi, 30.11.2009)

O să mai zăbovesc în plăcerea amintirii, printre imaginile pe care le-am surprins în călătoria de la începutul lunii decembrie (2009) la Bruxelles. Mai tot timpul a plouat, aşa că datorită luminii gri, aproape opacă, lipseşte fotografiilor tocmai expresivitatea care să redea impresia jucăuşă, oarecum veselă, pe care o lasă acele case. În aparenta lor uniformitate, casele construite la Bruxelles într-o perioadă destul de restrânsă, de pe la 1895 la 1910, privite cu oarecare atenţie emană o neobişnuită diversitate. Uniformul este consecinţa, am impresia, unui regulament urbanistic de la care în epocă nu s-a făcut rabat. Regulament destul de restrictiv, care a impus realizarea de construcţii doar înşiruite, lipite unele de altele şi perfect aliniate la stradă, cu acelaşi regim de înălţime şi cu un front (în sens urbanistic şi arhitectural) de numai 6 m (foarte rar, unele clădiri au deschiderea la stradă de 9 m). Astea au fost restricţiile, dar cât de variate soluţiile… Cu doar puţine elemente, arhitecţii acelei perioade au reuşit ca nici o casă să nu-i semene alteia… Puţine fiind, elementele din care au izbutit jocul faţadelor nu sunt greu de enumerat: cromatica intensă a cărămizii (de cele mai multe ori numai roşie sau, cu un termen propriu spus, cărămizie, uneori şi cu accente de brâie din cărămizi smălţuite în diverse culori), cromatica neutră, cenuşie, a pietrei pusă în naşteri de arcaturi, chei de arce şi verticale la goluri, sau cromatica unei celebre pietre locale, albastră, destul de mult folosită. S-au mai adăugat accentele de vitralii la mai toate casele şi, în puţine cazuri, cele de pictură murală în panouri sau frize (de obicei plasată sub cornişă). La individualizarea caselor a contribuit aproape nelipsitul fronton, de amintire gotică – triunghiular şi în trepte – sau barocă. Talentul arhitecţilor acelei perioade a fost dublat de atenţia dată detaliului, în condiţiile unor foarte restrânse posibilităţi de exprimare prin materiale: cărămidă, piatră, lemnul ferestrelor, sticla vitraliilor, ardezia sau tabla învelitorii. Din aceste exerciţii pe teme (urbanistice) impuse, s-a născut dorinţa (revoltată) de explozie în vegetal, decorativ, exuberant a Art Nouveau, iar mai târziu, ca o restauraţie, rigiditatea figurativă Art Deco.

(Fotografii, D. Agachi)

Nu mai e mult, doar câteva zile până când „tihna bradului” va fi înlocuită de energiile descătuşate ale purificării, cu toată agitaţia lor colorată, candid carnavalescă, ludic grotescă, dar salvată de lumina chipurilor cu sau fără măşti… „Tihna bradului” m-a întors cu gândul la o expoziţie văzută în recenta mea călătorie în Belgia de la începutul lui decembrie (2009). Am ţinut să văd o expoziţie a unui artist actual. Muzeele oricum „deformează” şi ceea ce se păstrează în ele nu mai are „gustul” reavăn al artei care se naşte, ele fosilizează. Însă expoziţia nu am găsit-o într-o galerie ci într-un spaţiu „neconvenţional”, impregnat de sacru. Am văzut la Gent, în catedrala Sântul Bavo (Sint-Baafskathedraal), în care se păstrează capodopera fraţilor van Eyck, Adoraţia Mielului Mistic sau Altarul Mielului Mistic (impresii aici*), expoziţia unui (aveam să aflu după documentare) renumit artist al locului, Ignace De Graeve, cel care îşi semnează simplu lucrările graba’. Pentru biografie o să trimit la sit-ul GrabaArt. Expoziţia celebrează 450 de ani de la înfiinţarea Episcopiei de Gent şi cuprinde un ciclu tematic de 44 tablouri, intitulat “a Man of answers…?” / Un Om al răspunsurilor…? Ceea ce l-a frapat pe Graba´ ţine de intrebarea cheie: “Cum poate un Iisus evreu din istorie, vorbind într-un context din Galileea, să aibă aceste întrebări contemporane ? Sunt întrebările la care e necesar  să dea răspunsurile creştinii moderni ?” Întrebările picturale ale lui Graba´ îşi au originea în temele eterne ale Omului, inclusiv anxietatea, suferinţa, îndoiala, femeia, biserica, moartea, puterea şi alienarea şi câte altele… Vizual vorbind, picturile lui Graba’ trimit la Naşterea omului istoric Iisus, la patimile sale, la privirea sa pătrunzătoare prin toată istoria umanităţii până la dimensiunea escatologică, dar şi la “posteritatea” prin relicve, cum sunt transparenţele imprimate pe Giulgiul din Torino.

Expoziţia se desfăşoară ca un parcurs iniţiatic, mai întâi paşii privitorului fiind opriţi, din loc în loc, de câteva grupuri de tablouri ce au rolul de a crea starea, ele lasă impresia de transparenţă dar şi de sumbru, dar şi de lumină palidă, estompată. Apoi se intră intr-un locaş de altar, unde lucrările sunt aşezate grupat, sub forma unui iconostas.

Dialogul tablourilor cu lumina filtrată a vitraliilor monumentale este înălţător, copleşitor, meditativ, întrebător, rămâi cu întrebările să cauţi mereu răspunsurile… Picturile sunt lucrate în tehnica glecer-ului (glaceertechniek), o veche tehnică de pictură în ulei, în care aşternerea migăloasă şi foarte bine controlată a culorii, strat după strat, dă tabloului profunzime şi transparenţă. Şi prin tehnica folosită se vede de unde îşi extrage Graba´ esenţele, ştiut fiind că acest fel de a picta a fost utilizat pe scară largă în pictura flamandă şi olandeză din secolul al XVII-lea.

Expoziţia e pusă “sub patronajul” Mgr. Luc Van Looy, episcop de Gent, curator fiind “rectorul catedralei” Canon Ludo Collin.

(foto D. Agachi, 29.11.09)

Seara Ajunului de Crăciun e, pentru noi, starea de spirit a libertăţii. E un sentiment deloc uşor de aflat, uneori de recuperat, de cele mai multe ori de admis. Vizitatorilor acestui blog, cu precădere celor care, după cele aflate pe aici au găsit de cuviinţă să-şi exprime opiniile, le împărtăşesc impresiile mele de libertate şi tihnă. La mulţi ani !

Am mai făcut observaţia că restauratorii, ca şi „pictorii de murală”, reîntorşi la şevalet au un fel special de a picta. Vorba vine la şevalet, unii dintre ei, obişnuiţi cu suprafeţele ce pot fi greu cuprinse (de aproape) cu privirea, au nevoie de adevărate schele pentru a picta, atât de mari le sunt pânzele. E şi cazul lui Sabin Drînceanu, pictor iconar în frescă, pictor de iconostasuri dar şi restaurator (printre alte lucrări a restaurat şi iconostasul bisericuţei de lemn Vîrgolici de la Dorohoi). Expoziţia recent vernisată (21.12.09) la Galeria Cupola din Iaşi transpune, în finita suprafaţă albă a pânzei, semnul vertical, verticala în genere, explorată în stadiul vizual cel mai recurent la arhetipal, prin sugestia – metafora – simbolica templului. Aşa şi-a constituit artistul tematica expoziţie, „Temple”, iar denumirile lucrărilor şi dialogul creat prin aşezarea lor trimit la universul înconjurător, prin toate componentele sale care pot răscoli revelaţia (poate pe căile divinaţiei). Mijloacele vizuale nu sunt sofisticate, cele picturale (în sensul tehnicii) însă da, artistul lucrând în tehnică mixtă şi colaj pe pânză sau carton. Vizual, predomină suprafeţele monocrome, ordonate geometric asemenea unor planuri şi secţiuni de edificii clasiciste, ca într-o schiţă de arhitectură simplificată la esenţă. Prin denumirile date lucrărilor artistul îşi asumă rolul de iniţiator în parcurgerea expoziţiei. Însă tocmai dincolo de titulaturi şi trimiteri la imagistica simbolică, adânc ascunsă în conştientul vizual al fiecăruia, rămâne libertatea privitorului de a intui şi reprezenta propriile sale teme şi himere. Sabin Drînceanu este un singular prin arta sa, cu toate că neoortodoxismul a reprezentat o direcţie intens abordată cel puţin tematic şi cel puţin în ultimele 3 decenii. Legături subtile se pot găsi, bunăoară cu pictura lui Marin Gherasim, care a explorat templul prin „memoria absidei” (pentru a folosi o sintagmă care-i aparţine). De fapt legătura e cu tema largă şi permanentă a „memoriei şi rememorării”, ea se regăseşte în templele lui Sabin Drînceanu, iar prin colajele cu file vechi adaugă şi sugestia vizuală a temei pomelnicelor din pictura lui Gherasim. Nu ştiu cum pictează Sabin Drînceanu însă nu pot să nu remarc o superbă confesiune despre starea de creaţie a lui Marin Gherasim:  „Mai întâi, mă pregătesc pentru lucru: prin interiorizare, prin reflecţie, prin lecturi; mă impregnez – prin muzică, poezie, filosofie. Toate mă formează într-un chip adânc, dar în clipa creaţiei, a lucrului, bogăţia asta de informaţii trece într-un plan secund; nu sunt prezente atunci când pictez. Ele fac parte dintr-o latenţă. Dar simt că fără această latenţă, eu n-aş putea să trag nici o linie. Şi când încep sa pictez, îmi apare nevoia pură de a plăsmui. Să construiesc prin imagine. Asta mă trimite, mă împinge spre şevalet. Este un pictor francez, Roger Bissire, care a spus odată ceva foarte frumos. Spune el: «Să-ţi construieşti tabloul ca pe o catedrală». Un lucru extraordinar.” (interviu cu Marin Gherasim în Formula AS, ediţia electronică, nr. 776/2007).

Lucrarea din stânga tripticului se numeşte Templul focului, cea din dreapta Templul apei, tehnică mixtă, colaj / pânză

Templul marelui arhitect, ansamblu şi detaliu, tehnică mixtă, colaj / pânză.

… mi-am spus că mai toate câte se petrec acum, aici pe la noi, în lumea care se vieţuieşte, cu zgomotul ei de fond televizat şi mereu televizat, e regăsibil în poemul eminescian Glossă, prea cunoscut şi mereu uitat, din care citez, pentru intrarea în starea de distragere, de rămânere „la toate rece”, la îndemnul „Tu aşează-te deoparte, / regăsindu-te pe tine”… De fapt am ajuns la Glossă căutând altceva, poemele eminesciene scrise în decembrie. Ce se mai poate adăuga decât starea pe loc în istorie, cu toate maşinuţele noaste mai mult sau mai puţin zburătoare.

„Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.

Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ţine toate minte
Şi ar sta să le asculte?…
Tu aşează-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deşarte
Vreme trece, vreme vine.”

(1883, decembrie)

O altfel de stare pe loc, în revelaţia omului despre sine însuşi, se regăseşte în icoană. Icoana, spun teologii, are aceeaşi forţă revelatorie indiferent de vechime, dimensiune sau darul picturii celui care a zugrăvit-o. Aşa o fi, însă cu atât mai mult este mai pătrunzătoare vederea – şi nu oglindirea – dincolo de ceea ce ea înfăţişează, către energiile transcendentului, dacă arta pictorului este mai izbutită şi talentul său unul de excepţie… Din lumea care se vieţuieşte m-am aşezat pentru câteva clipe „deoparte”, în sălile Muzeului Unirii din Iaşi. Muzeul acesta a devenit viu şi sunt de felicitat cei de acolo, prin expoziţiile temporare pe care le găzduieşte, pe teme foarte diferite însă cu atât mai remarcabile. Până pe 15 ianuarie, anul viitor, în salonul mare şi în alte 2 săli e deschisă expoziţia (cu o denumire cam încărcată) „Mărturii de artă şi cultură ortodoxă din ctitoriile monahale rurale, reprezentative ale Arhiepiscopiei Iaşilor, sfintele Mănăstiri Bistriţa, Pângăraţi, Secu, Văratic şi Vorona – sec. XVI – XIX”.

Maica Domnului cu Pruncul – Hodighitria numită „Cipriota”, 1541 – 1546 (?), Dăruită de Domnitorul Vasile Lupu, în 1647, Mitropolitului Varlaam, Mănăstirea Secu (?), icoana se află la Mănăstirea Secu, Muzeu, jud. Neamţ, inv. 135.

Sfântul Nicolae „Repede ajutător”, circa 1554 (?), zugrav Stamatelos Kotronas (?), din insula grecească Zachintos, Mănăstirea Râşca, icoana se află la Mănăstirea Văratec, Muzeu, jud. Neamţ, inv. 2688/MZ126.

Notă D. A.: de remarcat că Stamatelos Kotronas este autorul picturii exterioare de la Mănăstirea Râşca, numele zugravului fiind descoperit de C. Bobulescu (care a publicat în 1915 o scurtă notare despre descoperirea sa în Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice), datarea picturii aparţinându-i istoricului artei medievale Sorin Ulea, articolul Autorul ansamblului de pictură de la Rîşca, în Studii şi Cercetări de Istoria Artei (SCIA) nr. 2/1968, p. 165 – 173.

Arhanghelul Mihail, ¾ sec. XVI (?), Atelier Ţara Românească, zugrav Dobromir cel Tânăr din Târgovişte (?), acela care în anul 1504 a pictat pronaosul bisericii Mănăstirii Tismana (jud. Gorj). Icoana provine de la Mănăstirea Topolniţa (jud. Mehedinţi) şi se află la Mănăstirea Bistriţa, Muzeu, jud. Neamţ, inv. 362.

În expoziţie se află o icoană a Sf. Gheorghe, din a doua jumătate a sec. al XIX-lea, pictată sub înrâurirea vădită a modelului icoanei pe sticlă, cu elemente de pictură naivă şi în spiritul acesteia. M-a fascinat mereu imaginaţia iconarilor, vizibilă în modul de redare a balaurului învins. În icoana expusă am întâlnit una dintre cele mai ludice şi „detaşate” reprezentări ale monstrului.

Sfântul Mucenic Gheorghe, 1875, zugrav MK, Adjud, jud. Vrancea, icoana se află la Mănăstirea Pângăraţi, Muzeu, jud. Neamţ, inv. 31.

Notă D.A.: semnele de întrebare dintre paranteze sunt notaţii ale  organizatorilor expoziţiei.

(foto, D. Agachi)

În albul zăpezii păsările oraşului devin subit puncte prea negre. Strălucirea îngheţată le transformă în ghemuri sau ghemotoace tăcute, adormite. Doar ciorile defilează prin oraş ca o oaste tumănită. Priveam prin perdeaua zăpezii păsările… nu singur, privea dincolo de aceleaşi ascuţite şi zuruitoare spectacole de vorbe, de care nu mai vrei să ai habar, pe care nu mai poţi decât să le ignori, personajul din povestirea Andreei (aici)… Există momente în care, concomitent, cei mai mulţi dintre noi, chiar şi cei din lumile ficţionale, repetăm aceleaşi gesturi. Nici măcar impresiile, gândurile, nu diferă. Am deschis fereastra, pasărea s-a dezmorţit brusc, poate la imperceptibilul sunet al mişcării, poate doar la firul de aer cald, slobozit în acel afară îngheţat, printre crengile câtorva copaci… Pasărea nu a ezitat nici o clipă, cu doar câteva bătăi de aripi s-a aşezat pe pervaz şi se agita spre stânga şi spre dreapta, încât pe zăpada pufoasă se imprima o curioasă scriere cuneiformă sau doar un desen abstract din umbre de cristale… Nu e un mesager mi-am spus, e doar un balet al foamei, sub impulsul ei dispar inhibiţiile şi temerile de alt regn.

(foto D. Agachi)

E seară, e iarnă, e Decembre şi urmez îndemnul bacovian, „Te uită cum ninge decembre… / Nu râde… (îmi spun) citeşte nainte” şi răsfoiesc prin textele lui Cristian Bădiliţă, câteva poezii, câteva notaţii de jurnal… Rămân cu gândurile într-o zare interioară înserată. Scrisul, el poate fi terapeutic… „Chiar dacă te-ai risipi în zeci de lucruri peste zi (sau tocmai de aceea), o pagină scrisă la sfîrşitul ei adună totul într-un sens, într-o împlinire, oricît de provizorie. Să scrii pur şi simplu. Să te eliberezi de o tensiune psihică, de un dor sau, mai terestru, de un simplu of.
Tot ce-ai făptuit sau n-ai făptuit peste zi se încheagă nu în idei clare, perfect conturate, ci mai degrabă în stări confuze, necristalizate. Scrisul, un act pe jumătate inconştient.” (Manual de cultură interioară pentru barbari exteriori [1989-1993], în Nodul Gordian, ediţia a III-a, Ed. Curtea Veche)… Ce mai e de spus, poate un simplu (şi abisal) of. O altă secvenţă, de fapt consistenţa afirmaţiei, m-a făcut să-mi ridic privirea din textul lui Bădiliţă şi să mă las purtat de amintirea tot mai rarefiată, tot mai alburie.  „Norii lui Petru Creţia — în care Dumnezeu nu este numit, cred, niciodată — mi se pare o carte de o sută de ori mai religioasă decît orice manual de dogmatică, în care Dumnezeu este pomenit, invocat, “citat” la tot pasul.” (C.B., Id.) Am citit surprinzătoarea carte a lui Creţia la câţiva ani după ce apăruse (1979), la vârsta la care îmi pare că a fost chiar nimerită o astfel de lectură poem – jurnal – reverie – revelaţie – eseu. A fost oglinda – „Oglinzile vor oglindi atâtea lucruri după moartea noastră, mereu credincioase şi limpezi, şi mereu uitând” spunea însuşi Creţia (Oglinzile, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1993) – în care am privit nu pentru a (mă) reflecta ci pentru a imagina cu propriul spirit… Cine e mai romantic, distras şi însingurat cu putinţă, decât privitorul la nouri, privind nu (numai) spre cer ci în paginile unei cărţi… Mi s-a întâmplat ca în una din zilele în care citeam să fie un cer albastru cu nouri, nu mulţi, care se adunau, se îndepărtau unii de alţii, în alcătuiri mitologice albe, strălucitoare, cum în puţine zile se văd astfel de nouri într-o vară  şi tocmai atunci pagina cărţii întreba, pe ipoteticul cititor, dacă şi-a luat un astfel de răgaz pentru sine… pentru nouri, pentru contemplaţie şi pace… Am ridicat atunci privirea şi am continuat că citesc norii în alcătuirile lor repede schimbătoare… Alex. Ştefănescu a văzut în Norii, cum i se întâmplă să fie mai mereu cu privirea (analizei) rătăcită, ceea ce ea nu este, „o carte greu de clasificat”, însă câteva dintre observaţiile sale sunt sugestive: „În agitatul sfârşit al secolului douăzeci, împins şi înghiontit din toate părţile de oameni grăbiţi, Petru Creţia s-a ocupat cu observarea visătoare şi descrierea norilor. Dacă mai adăugăm că aceasta se petrecea într-o ţară comunistă, în care înălţarea privirii spre cer putea fi considerată o activitate suspectă, avem reprezentarea completă a îndrăznelii lui, nu doar artistice.” (Alex. Ştefănescu, La o nouă lectură, Petru Creţia, România Literară, nr. 47/2003) Reîntâlnirea mea cu gândul la paginile acelei cărţi s-a făcut dincolo de nori. Revelaţia reliefului de aburi al norilor se întregeşte, după ce le-ai contemplat adâncimea cu privirea ridicată, în şansa de ai privi aşa cum priveşti de pe un pisc singuratic o câmpie întinsă. Dincolo de nori e uneori o întindere arctică, uşor ondulată de vânturile fără obstacole, alteori relieful norilor e traversat de văi abisale, alteori priveşti la un superb apus…

„Cerul pare un mare râu care curge domol spre asfinţit ducând cu el spume şi flori, lumini învălmăşie şi plavii de beznă.

*

Nu se vedea nimica viu decât, târându-se pe pietre, umbra albastră a unei lente desfăşurări de nori.

*

Norii trec încet şi lânced peste fundul unei mări care-a secat, peste nisipuri încă nu de tot zvântate, peste alge moarte.

*

Cum fumegă munţii, ca nişte cai de olac osteniţi, şi umplu de ceaţă pragul serii.”

„Fără de nori lumina n-ar avea nici taine, nici şovăieli, nici biruinţe.”

(Norii, eseuri şi însemnări, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1979, ed. def., Bucureşti, Univers enciclopedic, 1996)

(Notă: fotografii aeriene, D. Agachi)

(Imagini foarte frumoase, dincolo de nori, am găsit aici)

Soarele, prea îndepărtat pe cer, părea un minuscul glob de lumină palidă în fulguiala gri a amiezii.  „E ziuă şi ce întuneric…” era şi într-un Decembre bacovian, iar eu nu pot uita lumina intensă, puritatea albă a satului şi tristeţea care mă cuprindea, când vedeam că suprafaţa „arctică” se întuneca şi era pustiită, în câteva zile, de viscolul ce dezvelea haşurile negre ale brazdelor de arătură sau crestele cu vrejuri uscate ale dealurilor…

Expoziţia nu e amplă, sunt câteva simeze în spaţiul generos şi elegant al salonului aflat la etajul Palatului Cuza din Iaşi, operă a arhitectului Bayardi, ridicat in timpul domniei lui Alexandru Sturza (1806). Când afară e o iarnă care, măcar pentru câteva zile şi măcar pe str. Lăpuşneanu (unde zăpada nu e maculată cu antiderapant), aminteşte de troienirile de altădată, un refugiu într-un timp pictural de august pare neverosimil, prea încărcat fiind de suculenţa verdelui… Tablourile au fost pictate în tabăra de creaţie de la Panaci, în judeţul Suceava, un loc de o pregnanţă vizuală specială. Sigur, tabăra (şi expoziţia) a (re)unit mai mulţi pictori care doar par foarte diferiţi în ideaţia artei lor, printre ei aflându-se şi 3 dintre cei 5 artişti care au format, în 1985, ceea ce s-a numit „Prolog”, o grupare artistică atât de prezentă la Tescani şi la Ipoteşti, spre a transpune plastic peisajele acelor locuri emblematice ale spiritualităţii româneşti. În tabăra de la Panaci de la mijlocul lui august, 2009, au participat Constantin Flondor, Mihai Sârbulescu şi Horia Paştina. Direcţiile estetice ale grupului „Prolog” ţin, s-a spus, de un postimpresionism cu reflectări expresioniste, mai pronunţate la Constantin Flondor şi poate în asta constă legătura mai greu de sesizat cu gestualismul exhibat al lui Corneliu Vasilescu. Accente tradiţionaliste apar pe suprafaţa picturală densă, ca o crustă, a pânzelor lui Mihai Sârbulescu sau în coloraţia stinsă, diafană, ceţoasă până la estomparea reliefului într-o contopire cu norii, la Horia Paştina. Filiaţia tradiţionalistă a „Prologului”, „poetica militant ortodoxistă”, „simbolismul religios”, au fost remarcate de Erwin Kessler (Bunica lui Monet, revista „22”, 6 apr. 2007): „Felul lor umil de a picta rămurele înflorite si grădini blagoslovite vine dintr-o celebrare aproape panteistă (şi niţel stătută, încă de la Bernea) a lumii în care ei presimt parcă surâsul molcom al Moşului văzut de Petrache Lupu. Nu exis­ta nici o anxietate, nici un dram de alienare faţă de exis­tenţă în broderiile florale ale lui Flondor, Paştina & co.” Solemnitatea de la Panaci, am întâlnit-o în fotografiile şi prezentarea de pe blog-ul merlinlx:

Mihai Sârbulescu

Horia Paştina

Constantin Flondor

Angela Tomaselli

Corneliu Vasilescu

Ion Sălişteanu

Val Gheorghiu

(Notă: fotografiile după picturi, D. Agachi)