E incitant să vezi cu sufletul, adunate ca într-un amplu mozaic sau text dadaist, mulţime de lucrări de pictură şi sculptură mică, într-o expoziţie care-şi propune a da seamă despre arta contemporană, adică despre ce vor artiştii şi cine sunt ei… Expoziţia e organizată de breasla artei plastice din România, Uniunea Artiştilor Plastici, e a doua ediţie a manifestării şi se desfăşoară simultan în două galerii din Iaşi, Tonitza şi Cupola. În fapt expoziţia dă o imagine, insolită desigur şi cu totul lacunară, dar veridică măcar statistic pe eşantion sui-generis, a momentului actual al evoluţie artei din România. Expoziţia e rezultatul Salonului Naţional Concurs de Arta Plastică „Atitudini contemporane”. Titlul e potrivit, marchează cumva esenţialul, nu vreo tematică anume sau direcţiile şi tendinţele, ci doar ceea ce este important în condiţia artei, atitudinea creatoare / creatorului… Din 300 de lucrări ale celor mai bine de 200 de artişti participanţi au fost expuse, desigur, puţine. Nu ştiu dacă lucrările sunt schimbate pe simeze la câteva zile… Nu e locul aici pentru a decela tendinţe, direcţii, grupări de artişti sau nuclee tematice. O să redau ceva din atmosfera expoziţiei prin câteva imagini, cu precizarea că selecţia este rezultatul unei duble subiectivităţi, una de prim grad a curatorului Dan Tudor Truică (pe sit-ul lui Truică, sub pozele nud, sunt imagini ale vernisajului expoziţiei din Iaşi) şi de cea de grad secund, a mea… Aş mai spune doar că înaintea atitudinii e aptitudinea, ea e condiţia de căpătâi a artei şi am impresia că se poate vorbi de împlinirea ei măcar la unii dintre artişti, măcar pe ici pe colo…

Ioan Sulea – Sf. Mahramă XXI

Elena Dăscălescu – Intrare

Aurel Marian – Peştii

Florin Ferendino – Sfârşit de toamnă

Loredana Chis – Compoziţie I

Alexandra Andronache – Compoziţie

Valentin Sava – Paznicul dimineţii la Salamanca

Florin Mocanu – Semne citadine

Lisandru Neamţu – Colecţie

… zi de zi la TV se propagă, cu o exaltare scăpată de sub autocontrol, psihoza gripei (porcină, gripa A, gripa nouă, sau cum o mai fi numită de reporterii isterizaţi). “Focarul Sinaia” a fost foarte expus mediatic. Andra a scris incitant despre jocul cu suferinţa, despre starea de bolnavi programaţi care ne paşte… Am o reţinere relativ la scenariile apocaliptice, dar nu pot să nu observ posibila paralelă cu piaţa computerelor: sunt creaţi viruşi pentru că, nu-i aşa, trebuie să existe cumpărători pentru antidot. Cu o cheltuială minimă pentru un virus şi câteva victime inocente, nu multe, doar să sucombe câteva computere sau câţiva oameni… panica şi manipularea de piaţă şi politică devin cu totul profitabile, iar cu sumele uriaşe încasate, câţiva nababi îşi vor mai cumpăra câte o insulă paradisiacă… Asta e tot, lumea e mică, fericirea puţină şi doar pentru foarte puţini, restul suntem victime! Nu mai spun că, după o campanie de vaccinare, medicaţia pentru boli degenerative se va vinde foarte bine pe terme extra-lung. În fond, după industria de arme, nu e cea mai profitabilă cea farmaceutică ? Astăzi a apărut şi ştirea că o pisică s-a îmbolnăvit de gripa A, desigur în SUA, e cam în vârstă motanul, dar a fost tratat şi e bine, însă riscul de a fi contaminat alţi oameni… Fantezia îmi dă ghes macabru să-mi imaginez viitoare gripe feline, canine, bovine sau transmise de la ce o mai avea omul pe lângă el… Nu vi se pare că porumbeii din Piaţa Unirii, în depresia asta cenuşie de noiembrie, sunt destul de gripaţi ?

Ori de câte ori văd cum sunt desprinse schele măcar de pe o turlă, spre exemplu, dacă nu de pe clădirea în întregime, uneori după mulţi ani de consolidare şi restaurare lente, oprite, stagnate, momentul îmi pare o izbândă asupra a ceea ce pare inevitabil. Cu atât mai mult cu cât clădirea salvată este un monument, iar restaurarea cât de cât izbutită. Chiar şi atunci când nu e vorba de o clădire cu notorietate, cum e această biserică de la începutul sec. al XIX-lea (1802) din Holboca, lângă Iaşi, dar având un şarm al ei şi o anume rezonanţă în istoria arhitecturii prin clasicismul ei manifest. Eliberarea de schele are ceva din sacralitatea dezvelirii unei statui… Din păcate se petrece atât de greu şi după o mulţime de ani, uneori cu zecile şi asta nu e de ieri de azi, e boală veche, uneori schele au căzut pur şi simplu de vechime.

Vraja scenei stă în forţa expresivă a grupului, a celor care dau unitate spectacolului tocmai prin micile diferenţe. Dinamica mulţimii de pe scenă este cea care face ca senzaţia de viaţă să încălzească întregul spaţiu, scenă, sală, scaune, uneori şi holuri… Altfel spus, transmutând în teatru o vorbă cunoscută, dacă grupul nu e (la înălţime), nimic nu e… Personajul colectiv poate fi uneori simplu element de decor, dar cât de expresiv, alteori element scenografic, alteori abajur pentru lumină, alteori pădure, alteori mare, câte nu poate fi în iluzia reprezentării… Şi toate depind de suprarealul pe care regizorul, cu forţa creaţiei sale, îl reuşeşte sau îl ratează… Nu am vorbit până acum despre cât de mult am văzut că înseamnă pentru fiica mea, Andra, vraja teatrului, contopită în vraja Drama Club… Acel miraj face să radieze întreaga ei fiinţă, atunci când e contopită în grupul-ecran. Iată jocul expresivităţii de pe chipuri, surprins într-o succesiune de imagini, diferenţiate şi prin lumini: verde, roşu, galben, albastru,  în musicalul Laurian, Laurian… jucat pe scena Teatrului Eminescu pe 30 octombrie. Ecran pentru că, am impresia, menirea grupului este să asigure proiecţia gesticii, mişcării, cromaticii, mimicii fiecăruia dintre actori în lumea de contraste a spectacolului, de la momentele stop-cadru la cele dinamice… Nu am mărturisit-o, însă surpriza mea a fost să văd pe scenă, integrată personajului colectiv, o cu totul altă Andra. Şi pentru asta mulţumesc teatrului…

Priveam în linişte, în starea aceea sonoră potenţată de un fel anume de a şuiera al vântului, nici tare, nici încet, liziera pădurii la Bârnova, ca la un amfiteatru cromatic… Într-un astfel de moment am uitat că ieri am văzut primii fulgi, actorii de aer îngheţat într-un prolog prea sentimental şi prea discret şi-mi venea să-mi adâncesc mâinile în buzunare şi să mă pierd pe drumul dintre râpe… În suita meteorologiilor personale, mi s-a părut că nu e lipsit de interes să consemnez că pe 1 noiembrie fulguia cât se poate de concret şi că toamna rece glisează. Mai e de consemnat că de vreo 2 zile televiziunile transmit în priză directă venirea noii gripe A, cum e denumită mai nou şi căreia i se spunea porcină, mai acu câteva zile… Pe chipurile şi în vocile reporterilor e aşa o panică, de parcă ar vorbi despre invazia marţienilor…

Nu există iubire de creaţie fără suferinţă. Iubirea pe care o trăieşte personajul interpretat, dar şi iubirea pură pentru teatru, determină suferinţa adâncă a actorului-creator, aşa cum am văzut-o iradiind pe faţa Emei Done. Ea are vocaţia de a pune pe chipul de tragediană, ca pe acela al unei statui modelată de un sculptor de geniu, o furtună de sentimente…

(Decupaj dintr-o fotografie publicată de ziarista Carmen Moraru pe blog)

De cum am văzut pantomima Drama Club, Statuile, mi-a revenit în minte o melodie a lui Alifantis, Dacă tu ai dispărea. M-au fascinat întotdeauna versurile cântecului, îmi era cât se poate de clar că sunt ale unui poet mare, însă tocmai de aceea eram încredinţat că nu sunt scrise de… Adrian Păunescu… Am vrut să fac o trimitere cât se poate de firească, în articolele anterioare referitoare de pantomima Drama Club şi astfel, căutând versurile într-o bibliotecă virtuală am dat, de necrezut pentru mine, peste:    

Adrian Păunescu – Dacă tu ai dispărea

Dacă tu ai dispărea
Într-o noapte oarecare
Dulcea mea, amara mea
Aş pleca nebun pe mare.

Cu un sac întreg de lut
Şi-o spinare de nuiele
Să te fac de la-nceput
Cu puterea mîinii mele.

Lucru lung şi monoton
Să te înviez, femeie,
Eu, bolnav Hyperion
Hai şi umblă, Galatee !

Dacă tu ai dispărea
Fi-ţi-ar moartea numai viaţă
Dulcea mea, amara mea
Aş pleca în ţări de gheaţă.

Să te fac din ţurţuri reci
Să te-mbrac în promoroacă
Şi apoi să poţi să pleci
Orişiunde o să-ţi placă…

De-ai cădea într-adevăr
În momentul marii frîngeri
Aş veni la tine-n cer
Să te recompun din îngeri.

Şi pe urmă aş pleca
Umilit şi iluzoriu
Unde este casa mea
O mansardă-n purgatoriu.

Dacă tu ai dispărea
Şi din rîsu-mi şi din plînsu-mi
Te-aş găsi în sinea mea
Te-aş zidi din mine însumi !

În versiunea cântată de Nicu Alifantis, poate şi din raţiuni de ritm muzical, creatorul este sculptorul mitic Pygmalion. Dar şi trimiterea poetică la Hyperion, în a treia strofă a poeziei, e cât se poate de motivată… Pentru poezia asta şi alte câteva, omului (cu toate demnităţile sale) Adrian Păunescu i se pot ierta toate, pus în ordinea creaţiei şi nu a mundanului. Cu doar câteva versuri şi nu cu excesiva Cartea cărţilor de poezie (1999), autorul şi-a dăltuit – spre a rămâne în termeni sculpturali – locul în literatura română. Poezia are această calitate subtilă de a fi perceptibilă în dozaje fine, e energie fără masă, nu are nimic de a face cu densitatea brută a cărămizii, fie ea şi de hârtie…

Reflectând la rumoarea frumoasă de la vernisajele prilejuite de Laurian 150, din holul de granit al corpului nou al liceului (30 oct. 2009), mi-am spus, de ce nu ? E cât se poate de verosimil, ca spaţiul dintre coloane, cu lumina înălţimii lui neobişnuite, să devină unul al unei permanente galerii de artă, Galeria Laurian, cu atât mai mult cu cât intrarea, oarecum separată, din Bulevardul Eminescu direct pe aleea din „inima verde a Laurianului”, face din acea sală una cât se poate de abordabilă vizitatorilor. Condiţia expunerii: artistul expozant să doneze o lucrare pentru Pinacoteca Laurian. Poate că e o idee care va fi găsită atractivă… E, dacă vreţi, proiectul care să facă legătura între momentele jubiliare… e şansa unei posibile expoziţii retrospective şi colective Laurian – 200. Unde ar fi găzduită colecţia? În sălile de clasă, lângă inimile tinere. Fiecare clasă ar putea căpăta un nume, Horia Paştina, Liviu Suhar, Corneliu Dumitriu, Liliana Grecu, sunt câteva proiecţii la întâmplare…

De fapt e mai degrabă firesc să nu-ţi pară că o aniversare are ceva cu totul special în ea. Însă privind mai cu luare aminte, constaţi cât de special e jubileul… E, pentru cei mai mulţi dintre noi, unic. E ca trecerea unei comete, spre exemplu, ţi se întâmplă o dată în viaţă să o vezi. Am căutat printre cometele care revin, spre a „luci vederii noastre”, una caracterizată de o cifră care se împarte la 5, cum s-a încetăţenit printre muritori să împartă viaţa în praguri de 5 şi 10 ani, iat-o, e Swift Tuttle care se apropie de pământ la câte 125 de ani… Aşa că într-o seară de vineri, 30 oct. 2009, în sala Teatrului Eminescu mi-am dat seama că e până la urmă  o mare şansă să-l fi sărbătorit împreună pe el, Laurianul – o stare de spirit! La 150 de ani au sărbătorit cei care îi sunt elevi, absolvenţii de la tineri la vârsta senectuţii, profesorii şi, din fotografii, chipurile luminoase ale unei venerabile istorii…

Spectacolul de final al manifestării, parodic, a fost gândit şi regizat de elevul Alex Sârbu (http://www.live.botosani.ro/#top, selectare transmisii înregistrate în meniu coloană stânga, LAURIAN ANIVERSAR – 150 de ani de învăţământ, de la 2:05:40 la 2:47:20)

Trupa de teatru Drama Club îşi asumă temele grele, ce lovesc în suflet ca într-un gong. Şi nu e uşor să încerci a te juca în marginile profunzimii lui a fi, se poate rata, pentru că, nu-i aşa, de la sublim la ridicol… e doar o piruetă a lui Ianus. Însă până acum Drama a privit mereu către faţa sublimului! Iar multe dintre încercările Drama, mai ales cele scurte, deşi complexe, sunt happening-uri şi astfel au şansa de a fi jucate ca o temă de jazz, ocupând orice spaţiu. Am văzut spectacolul Statuile de trei ori în 2 zile, mai întâi în Aula Magna a Laurianului vechi (29 oct.), apoi în Holul de granit al celui nou (30 oct., la amiază)…

Fiecare reprezentaţie e unică şi prin spaţialitatea ei. Însă când a fost jucat la Teatrul Eminescu (30 oct., seara), spectacolul a primit toată frumuseţea specială a scenei, locului inventat pentru a da şansă iluziei să salveze iluzoriul, trecerea noastră prin lume…

Căutând să văd modul cum a fost reflectată în media întâlnirea aniversară Laurian 150, am dat de înregistrarea de bună calitate, de pe situl live.botosani.ro. Pantomima Statuile a deschis manifestarea (http://www.live.botosani.ro/#top, selectare transmisii înregistrate în meniu coloană stânga, LAURIAN ANIVERSAR – 150 de ani de învăţământ, min. 0:00 – 12:25)

Aşa cum fiecare dintre noi purtăm, mai mult sau mai puţin vizibil pe chip, bagajul însângerat al existenţei noastre, în viziunea Drama Club şi statuile ascund, în posturile lor împietrite, sensibilităţi pe care le putem imagina, dar pe care nu vom şti niciodată să le percepem… Forţa iubirii umane nu e capabilă să depăşească în măreţie iubirea pe care o poate aduna, în cămaşa de piatră a sufletului ei, o statuie. Spectacolul Drama Club reuşeşte să facă transparentă, pentru câteva clipe, cortina rece dintre statui şi oameni.  Aşa s-a întâmplat la Balul Sarmis (29 oct. 09, seara) în cadrul manifestărilor Laurian – 150. Bravo celor care dau viaţă statuilor, bravo Drama Club!