Despre „misterul” picturii exterioare la cele câteva biserici din nordul Moldovei, la care pictura s-a păstrat şi despre exegeza semnificaţiilor acesteia s-a scris, cu lăudabilă acribie, într-un efort ce ţine deja de durata lungă a istoriei. Începuturile fructuoase ale focalizărilor axiologice asupra picturii exterioare coboară spre deceniul IV din secolul trecut… Nu e aici locul unei dezvoltări a temei, poate că îmi va dărui cândva divinitatea leaca de răgaz ce-mi este necesară.
Duminica trecută (14 septembrie) abia am perceput sunetul aproape stins al frescelor Mănăstirii Humorului. Era un cer plumburiu, poate el să fi estompat percepţia modulaţiilor fine, armonia imnică dintre brazi şi trandafiri: frescele cu iradieri de vitraliu.
Cuvintele mele de acum ţin de o necesară trimitere recuperatoare: propun o carte care, la vremea sa şi mai târziu, pare a fi trecut prea discret. Este o lucrare pe care o recomandă însăşi personalitatea de excepţie a traducătorului, părintele Dumitru Stăniloaie. Poate că titlul lucrării lui Wilhelm Nyssen e mult prea poematic, însă el exprimă căldura şi emoţia autorului: Pămînt cîntînd în imagini, cu subtitlul Frescele exterioare ale mînăstirilor din Moldova şi a apărut în 1978 (Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române). Preiau din prefaţa cărţii câteva note lămuritoare despre personalitatea autorului: s-a născut la Köln şi a studiat teologia, filosofia şi istoria artei la universităţi din Germania şi Franţa. A obţinut titlul de doctor în teologie iar în perioada apariţiei cărţii era duhovnicul studenţilor catolici de la Universitatea din Köln, unde era şi profesor de istoria artei. Despre acest prelat al bisericii catolice părintele Stăniloaie nota că manifestă „o preţuire plină de afecţiune faţă de pictura exterioară a mănăstirilor…El vizitează mînăstirile din Bucovina aproape în fiecare vară” (prin urmare, numai o repetată observare poate releva copleşitoarea diversitate de teme şi motive).
Un alt titlu, dat de Wilhelm Nyssen unei colecţii de reproduceri după unele scene murale, îmi pare cu mult mai inspirat, de o copleşitoare sinteză şi precizie teologice: Lumini ale mântuirii în mijlocul pământului. Frescele exterioare ale mănăstirilor din Moldova.
Wilhelm Nyssen a avut şansa, oferită de lumea occidentală unde s-a format, de a fi cunoscut marile realizări ale artei eclesiale din apus. Încât cele spuse de el despre pictura bisericilor moldoveneşti capătă girul unui subtil iniţiat la privirii: „ori de cîte ori vizitează cineva mînăstirile din Moldova, privind strălucirea intensă, de un cromatism neobişnuit al picturilor exterioare, înţelege tot mai clar că […] ele trebuie să-şi aibă originea în stihurile imnelor străvechi, dar cu înţelesuri înnoite, în timpurile mai apropiate”. Dotat cu un rafinat ochi muzical, autorul a înţeles profunzimea imnică şi înalta teologie a marilor scene zugrăvite cu o forţă de narare epopeică, iar timpurile mai apropiate la care face referire sunt cele ale „voievodului iconograf” Petru Rareş.
Având şansa contemplării directe, Wilhelm Nyssen observă aceeaşi rădăcină imnică în transparenţele spaţiului sacru în tradiţia occidentală: „Cine a privit de mai multe ori cu atenţie lumina interiorului Catedralei din Chartres, ştie că strălucirea tematică a ferestrelor acesteia nu are o cauză întâmplătoare, ci una spirituală şi anume … însăşi tradiţia imnelor de laudă…”
Dacă a privi în genere o operă de artă presupune abstragerea din spaţiul înconjurător, fundalul neutru, Nyssen observă că, „dimpotrivă, la privirea frescelor exterioare ale mînăstirilor din Moldova […] observatorul […] e mai întîi scos din sine însuşi, deoarece ceea ce vede nu este despărţit de mediul înconjurător, ci se găseşte în mijlocul unui peisaj colorat cu verdele ca fond fundamental”, iar pelerinul, „la prima privire a acestor fresce se odihneşte în contemplarea lor, ca într-un fel de saturare şi de linişte.”
Cromatica şi densitatea tematică i-au sugerat autorului paralele de o mare forţă imagistică: „arta acestei picturi, întocmai ca la ferestrele catedralelor gotice timpurii din Franţa, nu e realizată pe spaţii şi figuri mari, ci într-o figuraţie măruntă, celulară, astfel încît se condensează în impresia picturală a unui opal de mare strălucire multicoloră.”
Pe lângă cele spuse, lectura cărţii degajă esenţiale observaţii, inedite punţi revelatorii prin care „mînăstirile spaţial mici ale Moldovei sunt puse în legătură cu cele mai cutezătoare creaţii ale goticului francez.”
Trimit la un alt text postat pe blog, cu meditaţii în urma călătoriilor mele din vara asta şi a contactului de copleşitoare revelaţie pe care l-am avut cu monumentalitatea catedralei gotice: http://elenaagachi.wordpress.com/2008/07/24/e-vremea-catedralelor-dumitru-agachi/
dumitruagachi
