Jazz în 3 zile și pe 4 scene împrăștiate prin Bruxelles, de altfel în cîteva minute se poate ajunge de la una la alta pe jos… Mă rog, dacă între timp mersul se păstrează printre abilitățile normale… Ascultatul e gratis, însă tocmai de aia rămîne de plătit prețul echilibrului: ești mereu ispitit de fetele cu berea, care umblă printre scaune și cum văd că nu mai e nimic în pahar sau că ești prea visător te și aduc la realitatea euforizantă: ceva de băut? Răspuns de la care mai toți nu au tupeul să se sustragă! Blondă, brună, roșcată…. tot felul de tentații într-o atmosferă foarte plăcută și pe o vremea însorită, cum în Belgia nu e de multe ori într-un an, aș zice că sînt mai multe zile cu jazz decît cu soare! Din cîte am ascultat, cei care vin pe scene sînt talentați și profesioniști. Ei cîntă jazz!
(Foto D. Agachi, Jazz în Grand Place, Bruxelles, 26.05.2012)
Sub o aparentă dominantă abstractă, nonfigurativă, pictorul danez Per Kirkeby este un peisagist. Cel puțin asta a fost impresia de profunzime, dincolo de detalii și nuanțe, pe care mi-a lăsat-o retrospectiva văzută la BOZAR (Palais des Beaux-Arts Bruxelles) în noaptea neastîmpărată a muzeelor, 3.03.2012. Un peisagist somptuos, a cărui forță de expresie, dacă nu rădăcină expresionistă, vine din tensiunea, și insolită și dinamică, a culorii, de cele mai multe ori intensă pe fonduri întunecate. Kirkeby nu e un portretist al naturii ci un compozitor al ei, orchestrînd tonuri și ritmuri ale căror jocuri alcătuiesc mai degrabă o muzică veche, în sonorități care se ascultă cu intelectul urechii și se văd cu intelectul ochiului. Arborele și geologicul sînt instrumentele vedetă ale acestor ritmuri ample.
Am aflat din notele biografiei artistului că e și sculptor (de altfel, sculptura sa – de un negru strălucitor – e prezentă în expoziție), scriitor, cineast și că ”a collaboré avec Lars von Trier à l’identité visuelle de Breaking the Waves, Dancer in the Dark et Antichrist.”
Ori de cîte ori merg dintr-un loc în altul,
mai ales în trenul arămiu
călătoria pare fără sfîrșit
visez, privind pe geam copacul care se rotește în zare. Un țipăt!
nu mă pot cufunda în reviste. Mă odihnesc amintindu-mi prin aripa nopții dealurile
sterpe, roșii, oarecum selenare
oare unde coboară cărarea?
pășesc prin pajiști de nouri; toate sînt cu putință și toate sînt mai presus de mine însumi.
În călătorii privesc mereu reluatele brazde și mereu aceleași hățișuri…
Dacă sărbătorile Anului Nou au în lumea rurală vigoare, după cum văzusem la Coșula, Vorona, cele citadine au o stilistică mai aparte! Vorbesc aici de orășele, probabil puține ca niște ”oaze”, în care obiceiurile nu s-au pervertit încă și nu s-au vulgarizat pînă la deturnarea sensului. Mă rog, e o supoziție, m-aș bucura să mă înșel.
Alaiul cu adevărat ceremonial pe care l-am întîlnit în prima zi a anului pe străzile Dorohoiului întrece în bogăție și rafinament tot ce am văzut încă din copilărie în jocul căiuților, oricum unul dintre cele mai complexe obiceiuri ale renașterii (evit să spun obiceiuri de iarnă, pentru că ele nu serbează moartea ci reîntoarcerea la viață, în fapt ele prevestesc primăvara). Alaiul citadin ”reflecta”, cu nostalgia ”eternei reîntoarceri”, lumea satului din care orășeanul s-a desprins, una absolută pe care a pierdut-o, cu preot, horă, mire și mireasă, flăcăi și turci, ursari și ”moartea” ca personaj purtător de coasă și umblător prin lume. În satele din Moldova, costumul pentru jocul căiuților transmite imaginea călărețului încălecat pe cal. Cal și călăreț sînt împodobiți pentru a sublinia forța de a ieși biruitori din orice confruntare, dansatorii căiuților fiind îmbrăcați cu tunici roșii și chipie cît se poate de cazone. Călăreții poartă săbii pe care le mînuiesc într-un războinic dans al armelor, cu atacuri repetate și piruiete surprinzătoare. Așa e cam peste tot pe unde jocul calului este cunoscut, bogăția temei izvorînd din perenitatea ei și mai puțin din micile variații de ritmică a mișcării, poate de melodie, poate de acribie în redarea alurii calului, în unele locuri mai stilizată, în altele cu o coamă multicoloră splendid împodobită.
Însă la Dorohoi am întîlnit superlativul acestei costumații. Calul a fost stilizat într-o formulă maximalistă, fiind redus la un frumos accesoriu care se poartă în mînă. Călărețul joacă ridicînd spre înalt calul ca o podoabă, aș spune himera lui, calul năzdrăvan care se înalță în zbor cu o forță dezlănțuită. Calul mînuit de prinț/ofițer este o broderie de mărgele, păstrînd coama, alura curbă și subțirimea zveltă a gîtului și, uneori, ochii mișcători din oglinzi.
Costumul călărețului este și el de un rafinament ridicat la rang de artă a broderiei din perle și mărgele. Cascheta e hiperdezvoltată pe verticală ca o mitră, ca o coroană princiară. Mantia, uneori brodată, alteori nu, este croită savant, însă atunci cînd e brodată rivalizează cu veșmintele preoțești, aș spune de patriarh, din care pare să se fi inspirat, ca un reflex al mantiei țarului sau bazileului. Atenția specială dată costumului cere croitori și broderi cu adevărat talentați și cine știe cîte ore de muncă atentă! Fantezia care face unic fiecare costum e a ”artistului” care îl lucrează. Numai o comunitate cu adevărat împătimită de eleganță, de ”stil”, de nemaivăzut, e capabilă să se dedice unor astfel de momente care să o transpună în vremea mereu retrăită a întemeierii… (Dorohoi e un orășel din nord, cîndva capitala județului cu același nume, astăzi aflat în județul Botoșani.)
(Foto D. Agachi, Căiuții de la Dorohoi, 1.01.2012; fotografiile nu pot fi reproduse sau publicate fără citarea sursei și acordul autorului)
dumitruagachi
