Arhitectura îmi ridică privirea spre cer

Gările sînt pentru mine o fascinație, poate legată de trecere într-un sens mai larg… Spațialitatea lor uriașă, sonoritatea dramatică, fac din marile gări un spectacol cu final continuu. Cu atît mai mult, atunci cînd un astfel de spațiu prin excelență modern este imaginat de unul dintre marii arhitecți ai lumii, spaniolul Santiago Calatrava. În complexitatea geometrică și mecanică a alcătuirii sale, noua gară din Liège, arhitectura lui Calatrava în genere, este o emblemă a spațiului dilatat. Este o arhitectură a betonului alb, aparent, modelat  în volume complicate și zvelte totodată, a metalului și transparențelor. Frumusețea arhitecturii lui Calatrava nu mai ține de accentul pus pe decorativ, este conținută în însăși ingineria, ingeniozitatea alcătuirii ”scheletului” și în funcționalitatea ireproșabile. Nu neapărat grandoarea ci suplețea îți ridică privirea spre cer. Gara Liège-Guillemins este o operă recentă, a fost inaugurată în 2009. Se spune că arhitectul însuși și-a văzut opera ca o ”catedrală modernă”.

Am fotografiat arhitectura acestui splendid joc de arce în diferite stări de lumină. Cînd e o zi senină însă, umbrele schimbă complet ”compoziția” ca într-un imens caleidoscop.

(Foto D. Agachi, 9, 11 și 14 mai 2012, Detalii din gara Liège-Guillemins)

Conducte

Cu realism privind, prin conductele metropolei curge o materie neagră, vîscoasă, fetidă, în care se găsește orice, metaforic vorbind, însăși lumea! Ca și cum pămîntul nu le-ar mai suporta, țevile sînt aruncate din subterane și rupte de forțele isteriei telurice. Spărturile nesfîrșitelor conducte ar putea elibera șirul de trupuri care curg împinse în neant, dar care delicată victimă părăsește colivia perfectă, chiar și atunci cînd breșa se produce?… Tema centrală a sculpturii lui Félix Roulin e trupul captiv în impersonalitatea metropolei (conductă, coloană, perete, pavaj).

Félix Roulin, Sculptures, l’acier corten et le bronze oxydé, station Thieffry, Bruxelles

(Foto D. Agachi, 2012)

Reîntîlnire…

În contextul culturii vizuale amestecate de la Bruxelles, Ioan Măric ar putea fi înțeles… dacă s-ar organiza o expoziție reprezentativă măcar prin numărul lucrărilor și într-un spațiu adecvat de expunere…. Doar cîteva tablouri pe care le-am văzut astăzi la ARTHIS nu au cum să le spună mare lucru nici românilor, cu atît mai puțin altora (rămîne doar senzația neplăcută de improvizație).  Legat de pictura lui Ioan Măric am scris aici. La reîntîlnire, pictura lui arăta la fel de viguroasă și caustică, semn că pictorul se ține bine….

(Foto D. Agachi,  29.04.2012, Bruxelles)

OFF

La Bruxelles e un sfîrșit de săptămînă (20 – 22.04.2012) cu două spații aglomerate dedicate artei contemporane (trimit aici și aici)… Cum e prea mult, le-am vizitat ”virtual” pe ambele și m-am decis pentru a-l ”cerceta” cu privirea pe cel care, mi-am zis, se păstrează mai relaxat în limitele estetice ale artelor vizuale, mă rog, așa cum le văd eu! (admit, mai ales tehnicile și mesajul pot fi duse la extrem, adică pînă la negare și reîntoarcere). Oricît de extinse sînt acele limite, ”artă” înseamnă demers creator, idei, conținut artistic și estetic (paradoxal, chiar și atunci cînd ambele sînt abandonate) și nu în ultimul rînd o formă, chiar evanescentă, de efort creator, admițînd că în formula estetică și tehnica adoptate nu se mai regăsesc pensonul sau dalta. Am vizitat, prin urmare, OFF-Art Fair Brussels 2012, simezele negre aflîndu-se în vechea Bursă din Bruxelles, în care se mai păstrează și cîteva bănci masive din lemn de stejar… Organizatorii afirmă pe site-ul oficial că tîrgul are girul criticii, că au funcționat criterii de selecție și că manifestarea și-ar găsi un loc în istoria artei (dacă nu cumva cuvintele s-au golit de sens, rămînînd doar publicitatea!) După ce am văzut expoziția, pot vorbi de oarecare dezamăgire… Cîteva remarci: printurile reprezintă cam jumătate din producția care se poate agăța de perete și e căutat subiectul insolit, spre exemplu imaginea unei femei goale culcată pe un vîrf de stîncă, nici naiba nu-și poate imagina de ce e acolo, a fost ”abandonată” cu elicopterul din care artistul o fotografiază, altă explicație nu poate fi…  Un astfel de peisaj e întotdeuna însorit! Nu lipsesc imaginile suprapuse, se joacă artistul cu cîteva reflexii sau cu imaginea trucată ”suprarealist”… Sculptura: e de plastic! Pictura: e mereu pe cele două căi, figurativ – nonfigurativ. Excelează desenatorii în creion, pare o artă redescoperită cu oarecare mirare, ”iată ce pot ei”, la ce nivel de precizie în redarea (meta)realității au ajuns… Nonfigurativii se rezumă la teme suave, un fluture pe lampă e redat într-un tablou enorm, teribil colorat. Lucrările au dimensiuni rubensiene, însă spațiul de expunere vizat nu va mai fi catedrala ci unul al arhitecturii goale, în care tabloul e privit de la distanțe kilometrice!

(Foto D. Agachi, 21.04.2012., Bruxelles)

O dorință…

Difuză, nici măcar mărturisită, pitită în spate ca umbra tot mai ștearsă de timp, o dorință de care te-ai prins cîndva, se va împlini oarecînd… Nu știu ce anume face dintr-o dorință oarecare, apărută într-un miez de noapte, de exemplu, una care se împlinește, nu știu ce energii, pe care nici măcar nu le pui în mișcare cu efort, o fac perceptibilă pentru destin, ba chiar îl modifică fundamental, în sensul împlinirii ei… E cumva la fel în cazul întîlnirilor esențiale, nu știu ce sau cine anume produce întîmplarea întîlnirii neîntîmplătoare, care uneori se și petrece la momentul oportun… Dacă nu aș avea la îndemînă aceste pagini de ”jurnal” public, nici nu m-aș lua în serios în legătură cu o anume observație, facilitată doar de ”mărturia” scrisă… Altfel, aș spune că doar mi s-a părut! În 2008 am descoperit o pînză, căutînd în lumea virtuală o ”ilustrație” la un gînd. Așa l-am găsit pe William Degouve de Nuncques, cu a lui The Pink House (The Shuttered House sau The House Of Mystery), 1892. Atunci m-am întrebat, oare cum o fi ”în realitate” acel tablou, știind ab initio că orice reproducere e departe de ceea ce e închis în ramă, de ”haloul” pe care opera îl degajă. Iată că pe 15 aprilie 2012 am avut șansa să văd acel tablou (ulei pe pînză) într-o expoziție la Musée provincial Félicien Rops din Namur, Belgia. Expoziția pune accentele cuvenite pe reușitele întregii opere a pictorului. Tehnic vorbind, fascinează albastrul nocturn, albastrul luminii care abia scapă de întuneric într-un interior de pădure noptatic, halucinat în (ne)liniștea lui. E un albastru al liniștii nefirești, al cărui secret ”pictural” (privitor la modul de realizare) încă nu a fost elucidat. Dacă albastrului nocturn al lui de Nuncques i s-ar asocia o anume sonoritate, aceea ar fi, paradoxal, a liniștii depline…  Tematic vorbind, pictorul simbolist de viță nobilă și cultură (decadentă) pe măsură e un ”maître du mistère” și așa se și numește expoziția!