Note

Despre răspunsurile pe care le-a încercat Gabriel Liiceanu la întrebarea filosofului De ce? – regi, unii au remarcat că ar fi culmea spuselor la adresa ideii de regalitate, e vorba de regalitatea din România și de momentul dramatic al abdicării. Cîndva am citit acel text cu fiorii tinereții, considerîndu-l exemplar… Sorin Ilieșiu l-a introdus în filmul vizitei regelui din 1992. Textul a apărut și în variantă audio, citit de Liiceanu cu prea multă elocvență și exces de intonație. Acum scriitura îmi pare patetică în cele mai multe dintre frazele sale și nu cred că, subiectiv fiind, schimbarea impresiilor ține de momentele distorsionate din biografia scriitorului. De fapt, în cele mai multe dintre fraze textul e gol.  Rămîn valabile cele cîteva observații despre ceea ce am ajuns! Nu am mai avut nici un chef sa-l aud recitîndu-și ”omagiul”, așa că mulțumesc unui forum oarecare de unde am spicuit (și corectat) un fragment…

”De ce regi?
Cea mai grea vorbă care se poate spune despre un om este: “Nu are nimic sfînt”. Un om care nu mai are nimic sfînt poate face orice și, mai ales, cu el se poate face orice. Asemeni oricărui om, un popor, pentru a nu se destrăma și pentru a nu fi amenințat să dispară din istorie, trebuie sa aibă mereu ceva sfînt.
Un domn, un rege, un monarh există pentru a garanta că un popor poartă în el ceva sfînt. Cînd un popor își pierde suveranul, el întrerupe legătura cu Dumnezeu și pierde ceea ce în chip esențial îl ținea laolaltă. Oamenii care îl alcătuiesc rămăn împreună în virtutea inerției doar, a unui loc geografic și a limbii pe care o vorbesc. Dar legătura dintre ei, care se întemeia pe legătura lor cu divinul, a dispărut. Un asemenea popor își pierde punctul cardinal și el poate fi lesne dezbinat. Un popor căruia i s-a luat regele își pierde fereastra spre cer și posibilitatea de a privi în sus.
“Maiestate” înseamnă “măreție”. În rege, un popor își recunoaște mareția și ultimul om, cel mai umil, privindu-și regele, se transfigurează și primește de el el chipul lui de sărbătoare. Oamenii au nevoie de regi pentru a se recunoaște și în altceva, mai înalt decît ei. Ei au nevoie să comunice și cu altceva decît cu lucrurile de pe pămînt. Regele, ca simbol, este posibilitatea acestei comunicări. Monarhul nu este un stapîn, nu este nici măcar conducător; el este doar garanția înălțării noastre și a legăturii noastre de oameni cu ceva care este mai presus decît noi. Regele este capul întors spre cer al unui popor întreg, ființa noastră adunată laolaltă într-un punct înalt.
Cînd unui popor i se ia suveranul, lui i se ia capul întors către cer. El este decapitat. Poporul român a fost decapitat astfel la 30 decembrie 1947.
Începînd din acea clipă cu noi s-a putut întampla orice. Vorbele noastre și-au pierdut valoarea, cuvîntul dat nu a mai fost ținut. Ne-am pierdut încrederea în noi și ne-am pierdut-o în ceilalți. Ne-am pierdut demnitatea, curajul și speranța. Am putut fi călcați în picioare. Am intrat în imperiul fricii și am uitat ce înseamnă libertatea. Am devenit lași, grosolani și răi. Nu am mai avut în noi nimic sfînt. (…)”

Gabriel Liiceanu, în vol. Apel către lichele, Ed. Humanitas, 1992

Reîntîlnire…

În contextul culturii vizuale amestecate de la Bruxelles, Ioan Măric ar putea fi înțeles… dacă s-ar organiza o expoziție reprezentativă măcar prin numărul lucrărilor și într-un spațiu adecvat de expunere…. Doar cîteva tablouri pe care le-am văzut astăzi la ARTHIS nu au cum să le spună mare lucru nici românilor, cu atît mai puțin altora (rămîne doar senzația neplăcută de improvizație).  Legat de pictura lui Ioan Măric am scris aici. La reîntîlnire, pictura lui arăta la fel de viguroasă și caustică, semn că pictorul se ține bine….

(Foto D. Agachi,  29.04.2012, Bruxelles)

Fără cîteva fotografii era să uit….

Cum tot înghițeam a lehamite murătura de guvern de pe Dîmbovița și-mi părea că nu se mai termină, era să uit de o stare oarecum specială legată de înflorirea cireșilor japonezi… (Iată ce mă poate preocupa și cît de frivol pot să fiu, cînd în țară e atîta dramatism!) Era să(-mi) treacă neobservată serenitatea lor, mereu altfel în fiecare an, dacă nu mă uitam la fotografiile acelei zile de început de aprilie petrecută la Paris. În una dintre ele, Andra a prins un moment de răgaz sub ”ceremonia” florală a unui cireș, după ce l-a ”strunint” pe Lapi… Cînd revin la impresiile din anii trecuți îmi dau seama că mănunchiurile de flori bătute, rozii ca și epiderma unei suferințe, abia s-au deschis, se scutură, deja!

(8.04.2012, Paris, pe undeva pe lîngă Place de la Concorde)

(24.04.2012, cireși înfloriți mai peste tot prin Bruxelles)

O dorință…

Difuză, nici măcar mărturisită, pitită în spate ca umbra tot mai ștearsă de timp, o dorință de care te-ai prins cîndva, se va împlini oarecînd… Nu știu ce anume face dintr-o dorință oarecare, apărută într-un miez de noapte, de exemplu, una care se împlinește, nu știu ce energii, pe care nici măcar nu le pui în mișcare cu efort, o fac perceptibilă pentru destin, ba chiar îl modifică fundamental, în sensul împlinirii ei… E cumva la fel în cazul întîlnirilor esențiale, nu știu ce sau cine anume produce întîmplarea întîlnirii neîntîmplătoare, care uneori se și petrece la momentul oportun… Dacă nu aș avea la îndemînă aceste pagini de ”jurnal” public, nici nu m-aș lua în serios în legătură cu o anume observație, facilitată doar de ”mărturia” scrisă… Altfel, aș spune că doar mi s-a părut! În 2008 am descoperit o pînză, căutînd în lumea virtuală o ”ilustrație” la un gînd. Așa l-am găsit pe William Degouve de Nuncques, cu a lui The Pink House (The Shuttered House sau The House Of Mystery), 1892. Atunci m-am întrebat, oare cum o fi ”în realitate” acel tablou, știind ab initio că orice reproducere e departe de ceea ce e închis în ramă, de ”haloul” pe care opera îl degajă. Iată că pe 15 aprilie 2012 am avut șansa să văd acel tablou (ulei pe pînză) într-o expoziție la Musée provincial Félicien Rops din Namur, Belgia. Expoziția pune accentele cuvenite pe reușitele întregii opere a pictorului. Tehnic vorbind, fascinează albastrul nocturn, albastrul luminii care abia scapă de întuneric într-un interior de pădure noptatic, halucinat în (ne)liniștea lui. E un albastru al liniștii nefirești, al cărui secret ”pictural” (privitor la modul de realizare) încă nu a fost elucidat. Dacă albastrului nocturn al lui de Nuncques i s-ar asocia o anume sonoritate, aceea ar fi, paradoxal, a liniștii depline…  Tematic vorbind, pictorul simbolist de viță nobilă și cultură (decadentă) pe măsură e un ”maître du mistère” și așa se și numește expoziția!

Răgaz de sărbători

Sărbători cu bine de Paști! Superbele bolți din ”ilustrate”, cu îngeri jucăuși, sînt ale bisericii Saint-Jacques din Liège. Într-o altă stare, mai ”analitică”, o să revin la ele. Adaug un ”like” special pentru un răgaz meditativ, o povestioară de Cehov, ”republicată” de Ioan Usca.