dumitruagachiPe masă nu mai e ceai, nimic altceva
În mansardă nu mai e loc, nimic altceva
Pe scară nu coboară nimeni, nimeni altcineva
Prin mesteceni nu mai trece vîntul, nimic altceva
În stradă nu mai e nimic, nimic altceva
La metrou nu așteaptă nimeni, nimeni altcineva
Vagonul e gol, nimic altceva
Tunelul e lung, nimic altceva
Scara pare mereu pustie, nimeni altcineva
Prin gura ei hîdă nu zbura nimic, nimic altceva
Un măr cade metalic, nimic altceva
În mănuși nu mai sînt mîini, nimeni altcineva
Prin turnuri stau păseri, nimic altceva
Vuiet se aude din clopot, nimic altceva
Mă întorc la mine însumi, niciunde altundeva
Închid pătratul negru… Nimic! Nimic altceva…
tu si Bacovia.
Te-ai lasat in voia condeiului, Dumi…Si a nostos algos-ului. O poezie perfecta, ca un cub. Cu drag,
Dar absolut nimic!
Mulțumesc, Andra!
E o boală ”poetică” grea asta, nostos-algos, ce nume frumos i-a dat medicul Hofer in secolul XVII… Simptomul e melancolia,de nu o fi însăși esența ei. Nu știu dacă nu cumva e un diagnostic mai complicat, poate e și un început de acedie… Parcă mă apasă și un soi de stenahorie…. Din amestecul ăsta m-am mai înseninat la citirea cuvinetlor tale, Ștefana. Mulțumesc!
Elena, se prea poate absolut! Am preferat însă un final ”deschis”! (Ha!)