Pentru cei interesați, însă, mă rog, nu cred să fie prea mulți, Les Magritte du Cinéma e ceremonia decernării premiilor Academiei André Delvaux, după cum e deja în rutină: cel mai bun film, cea mai bună actriță, cel mai bun… tot tacîmul… fard monden și reflectoare pentru televiziune. Înaintea surprizelor regizate din sală și a stărilor de fericire contrafăcută și ușor isterizată, care fac parte din ritual, momentul a avut și un pic de suflet trist. Treptele cu mochetă albastră pe care călcau divele au fost flancate de tineri suprarealiști, veniți cu mărul magrittean să protesteze împoptriva lipsei de șansă, a inechității și sălbăticiei lumei artei cinematografice în special și a artei spectacolului în general. Așa mi-au spus, cu tristețe, cîțiva dintre ei. Tăcuți ca extrași dintr-o pictură, tinerii artiști ridicau mărul în speranța că gestul lor va sensibiliza. Au oferit pe gratis celor mai norocoși decît ei, cei care pășeu pe culoarul delimitat de cordoane de catifea albastră, o secvență de spectacol mut și trist. Unele dintre personalități se mai opreu și, parcă pentru a nu tulbura tăcerea înghețată la minus multe grade, îi salutau pe șoptite pe cei aflați dincolo de cordon. Între lumea șansei și cea a neșansei, poate una a celor mai talentați iar cealaltă a celor mai puțin dăruiți, stătea un simplu cordon de catifea albastră…

(Foto D. Agachi, Bruxelles, 4.02.2012)