Lăsînd grădina în urmă, răstălmăcind în joacă hașura brazdei peste cîmpuri, îmi spuneam că norii, încărcați de luminile ambigue ale suprapunerii lor din înalt, capătă identitatea locului în care se oglindesc. În așezarea lor rotitoare, norii au mereu ceva tainic, chiar și atunci cînd pictorul îi abandonează într-o atemporală pînză supradimensionată. Norii orizontului meu sînt unice brazde pe cer, perechi asimetrice ale celor de pe pămînt.

”Astăzi cerul era între dealuri atît de frumos cît nu se poate spune și-atît de fără timp că te-ai gîndit la ziua cînd multe nu vor fi cum sînt acum și cu ce ochi vei privi în imperialul albastru celest plutirea scînteietoare a norilor ce par zăpezi ușoare, reci, curate, nemișcate sau purtate de vînt, în focul verii, ca într-o altă lume, văzută printr-un zid de cristal și din care nu vine nici un sunet, nici un parfum, nici un semn.” (P. 132 – 133)

”Lumina unor nori trece ușoară prin cununa arborilor grei și muți, și lină trece prin cununa arborilor grei și muți cînd amintirea, cînd uitarea. Neiertătoare este doar durerea veche, grea  și mută adunată în atîția morți, pe care dulcile cuvinte poate îi rănesc ca o trădare și care poate tot mai așteaptă ceva sub colerica regiune a stelelor.” (p. 138)

”Nori vor mai fi mereu, dar aceia despre care scrie aici au trecut pentru totdeauna, nu vor mai fi niciodată, cuvintele acestea sînt legate de eternul efemer, spulberate în trecutul irecuperabil, rătăcite într-o țară fără întoarcere și fără urme, în lumea trecutului deplin.” (p. 131)

(Petru Creția, Norii, Cartea Românească, 1979)

(Foto D. Agachi, dealuri la Smîrdan, jud. Botoșani, 18.12.2011)