dumitruagachiDacă nu aș fi cunoscut-o cîndva, dacă nu aș fi respirat aerul de la înălțimi al României, prin sălbăticia de la Ditrău la Tulgheș pe drumuri rar umblate, pe la Densuș și Ribița, pe la Sinaia și în dulcea Bucovină, pe la Argeș și Sibiel, prin pasul Prislopului și pe aiurea, aș avea toate motivele să cred că locurile care se văd în filmul făcut de britanici au murit demult, că doar ce se spune despre Sarmizegetusa e de actualitate și că vocea episodică a lui Leșe pare a reaminti de o ancestralitate răpusă acum… Dincolo de cîteva clișee care țin de viziunea sărăcită a occidentalului despre spațiul carpatic, redus doar la cel transilvan, ca și în film de altfel, privirea realizatorului se dovedește pătrunzătoare. El vede cu acuitate cum dispărem: tăind rapace codrii munților, însuși sufletul acestui loc se destramă în nimicul ”globalizant”. Iar noi mai știm și altele: rîurile de pet-uri, ramurile de sclipici, agitația sărbătorească și zgomotoasă a iubitorilor de mici, neîntrecuta plăcere duhovnicească a hotelurilor mănăstirești… Mai are sens să înșir ? La finalul filmului, ca un respiro utopic, este reamintit esențialul: ”sentimentul veșniciei”!
Archive for noiembrie, 2011
arteziana,
patinoar
de frunze moarte
noiembrie,
stropii galbeni
dormeau adînc
liniștea
zîmbetul statuii
rodea
(Foto D. Agachi, 26.11.2001, Parc de Bruxelles)
Natura nu a trădat niciodată pe nimeni, fie căutători cu privirea, pictori sau fotografi, inși nostalgici sau indiferenți, visători sau firi oțelite pentru viața care se viețuiește, fie căutători cu mușchii și plămînii, alergători, trecători cu pași grăbiți, trecători cu pași înceți sau cei care-și caută ”aducerile-aminte”, ”Ce-nchid cenusa clipei murite pe vecie” … Cețoasă, rece sau solară, ea redă fiecăruia, cu generozitate, ceea ce caută și mai cu seamă ceea ce e pregătit să primească. Așa trec toate. Am ieșit “la peisaj” la amiază pentru lumina unui neobișnuit noiembrie la Bruxelles…
Tramvaiele aliniate au ceva straniu; vehicule prin execelenţă ale trecerii, lasă impresia unei aşteptări. Cu cît sînt mai statice, garate cuminţi în vitrină, cu atît îmi par mai ameninţătoare…
(Foto D. Agachi, Frunze în Parc de Woluwé, Bruxelles; versul citat e din Octavian Goga)
Nu știu dacă Alifantis pictează, dar cu siguranță muzician este și eu îl consider un subtil poet. Citez acum un refern care-i aparține:
”E frumos, e prea frumos la tine-n suflet
E tîrziu, e prea tîrziu la mine-n gînd
Împărtășim, împărtășim aceeași soartă
Dar nu se știe, nu se știe, pînă cînd…?”
(Nicu Alifantis, Balada blondelor iubiri)
Privirea mea cade, toamnă după toamnă, peste blondele iubiri vegetale și le spun că sufletul lor e prea frumos… și ele mă îmbată cu surîsul ”roșu-stins al zadei”…
(Foto D. Agachi, noiembrie 2011 în parcul Léopold, Bruxelles)
După doar cîțiva pași de la gura de metrou, străduțele întortocheate stau cufundate într-o tăcere fără viață și nu-mi dau seama unde anume pot disparea, cu iuțeală de șoareci suri, cei cîțiva trecători… O disipare claustrofilă face pustii sub luna plină a începutului de noiembrie, aleile difuz luminate, ca în picturile lui Léon Spilliaert. Luna rotundă, rece, albă, prea albă, alături de care strălucea luceafărul, îmi amintise că nu era la fel pe dealul negru al copilăriei mele, cînd pe la lăsatul serii începutul de noiembrie era căldicel, spre zori se asprea și lăsa o brumă groasă, strălucitoare, sub luna cu albeață de os lustruit. Luceafărul și stelele toate, pînă în profunzimile cerului, cîntau în tăcerea lor și eu îmi umpleam mîinile cu pănuși moi ca o piele vegetală…
(Foto D. Agachi, 11.11.2011 în parcul Léopold, Bruxelles)
