…evanescente ca însuși satul românesc transfigurat la care, pînă la urmă, chiar și sătenii nu mai au acces, așa îmi închipuiam plecarea ”pe deal” a unui cortegiu răsfirat… Rămîn doar locurile, golite de ființă încă din viață.
(Foto Smaranda Agachi, 29 sept . 2011, Smîrdan, Botoșani)
starea mea de sîmbătă
… e ca a unui soldat într-o permisie.
Îmi pare că orele și-au pierdut sensul,
că am o după amiază ca un miracol de încăpătoare, ca un banchet
la care în vis mă trezesc
pe neașteptate gustări pe care nu le-ai întîlnit niciodată…
e ca o zi însorită la Bruxelles, după săptămîni înnegurate
în care ploaia măruntă mă găsește oriunde, chiar și în metrou părea că ploua ca un voal…
Am uitat de toate
în starea mea
de sîmbătă lumina toamnei e un tril de flaut gălbui.
(Foto D. Agachi, 24.09.2011, ”galben” în Parc Léopold, Bruxelles)
În seara asta, e 19 septembrie 2011, m-am întristat. Am înțeles că doar muzica lui Johnny Răducanu, din inima care îi ascultă pianul înregistrat pe discuri, multe de vinil, a rămas cu noi, cu Andra, cu Elena, cu mine, cu alții mulți-puțini… Nu știu cum s-a făcut că nu am reușit să-l ascult niciodată într-un concert. Mereu s-a întîmplat să pierd cîte un recital, am ratat destule veniri ale sale la festivalul de jazz de la Iași, tot gîndindu-mă că se va întîmpla într-o zi, că mai e timp, că mai sînt destule toamne… În seara asta am început să înțeleg, că unul dintre visele sufletului pe care l-am visat cîndva, nu se va împlini…. Nu mai e timp!
Pînă la urmă nimic nu e mai definitoriu pentru un loc, dincolo de, să zicem, ”natura” sa, ca memoria pe care o evocă străzile, casele, obiectele simpatice și discrete, într-un cuvînt ”patrimoniul” său. Nu mai înșir aici lucruri cunoscute celor care au o sensibilitate aparte și oricum neinteresante pentru cei cu o vedere ”minimalistă”… Amintesc doar că 17 si 18 septembrie 2011 sînt ”Zilele Patrimoniului” la Bruxelles.
Persoane cu vîrste foarte diferite se află pe străzi sau așteptînd la intrarea clădirilor de patrimoniu, multe dintre ele case particulare, pentru a le vizita. Organizarea e impecabilă, vizitele se fac numai în prezența ghizilor și sînt gratuite, chiar și transportul cu autocare de la un loc la altul e gratuit. Și sînt zeci de monumente înscrise în program, veritabile opere de artă în genere și de arhitectură în particular. A te dedica patrimoniului măcar informîndu-te, măcar vizitîndu-l, este indubitabil un fapt de normalitate.
Casa pictorului Georges Léonard de Saint-Cyr (Maison Saint-Cyr) situată la nr 11 în Square Ambiorix, Bruxelles, este o creație din 1903 a arhitectului Gustave Strauven, poate cea mai imaginativă figură a arhietcturii art nouveau. În descrierile unora sau altora e recunoscută originalitatea tratării arhitecturale, dar ceea ce e doar exces de imaginație e văzut ca ”derutant”, în ce privește creația art nouveau (să-i spunem, cu anume ironie, consacrată, dacă nu chiar ortodoxă…). Se vorbește de echilibrul rupt dintre arhitectură și decorație în beneficiul celei din urmă, pînă la a căpăta un aspect ”delirant”. De acord cu o viziune flamboiantă a art nouveau la Strauven, de acord că totul e sinuos, melanj de gotic și baroc într-o poetică personală, nereproductibilă, însă, privite în dantelăria lor, stăpînindu-ți senzația de amețeală, privite în ingeniozitatea lor care precede op-art, detaliile lui Strauven sînt exemplar stăpînite, nimic nu e scăpat de sub controlul minții chiar și atunci cînd șarjează golul (de existență?). O astfel de viziune e una a fricii de gol, de nimic, e o dorință ”neolitică” de umplere a golului în expresia lui temporală, trecerea… În 2 ani am tot văzut acea casa în restaurare, una exemplară ținea să ne asigure arhitecta care explica. Am întrebat-o, mai mult din amuzament, dacă acea culoare verde, poate prea deschisă, e o imprudență a restauratorului și mi-a răspuns, cum mă așteptam, că nu, culoarea a fost reconstituită prin cercetare de laborator, singura deosebire fiind că vopseaua epocii lui Strauven era pe bază de plumb, iar acum plumbul e interzis din considerente știute de mediu, prin urmare s-a folosit o altă vopsea… Acel verde virulent a fost doar o altă fantezie a lui Strauven…
(Foto D. Agachi, 17.09.2011, Maison Saint-Cyr, Bruxelles; text și fotografii purtătoare de drepturi de autor)
Pentru Andra
Ca o ploaie fără încetare, ropotitoare,
lăsîndu-și voaluri de aburi prea alburii pe creste
te vedeam rîzind
O vrajă diluviană cobora
cabina telefericului la Sinaia
Peste vîrfuri rîsetele copilărești, de care uitasem
trezeau luna
nu te-ai oprit, nu aveai de ce, era o taină în toate
priveam la floarea unui pisc
udată de nouri
Ca o jertfă îmi era privirea
dumitruagachi
