Undeva în Bruxelles, în zona Schuman e un careu pavat cu piatra cubică, nimic sofisticat, înconjurat de bănci și verdeață, traversat de alei pe care te poți plimba ascultînd siluetele de apă. La fel ca statuile volatile ale lui Giacometti, artezienele capătă volum, sonoritate, culoare, reflexii, dublînd siluetele trecatorilor grabiți sau relaxați, meditativi sau extroverți…
(Foto D. Agachi, 31.08.2011)
30 august 2008, era într-o sîmbătă, e începutul unui fel de obligație față de mine însumi, aceea de a publica pe acest blog. ”Debutasem” pe blog-ul Elenei (îmi permit să rămîn cu spusele mele într-o anume prețiozitate explicită și, poate, pentru unii enervantă) și de la un timp, pare-se, tot ea a decis că e vremea sa mă exprim într-o ”operetă” proprie, ca o voce ”singulară” care va să zică una, alta, după simțirea și impresia de o clipă… În 3 ani s-au adunat vreo 460 de ”spuse” vrute și nevrute și, adaug acum cu sinceritate, pe cele mai multe le-am uitat. Nu aș fi știut niciodată cîte și mai cîte am spus ”seara tîrziu” sau ”dimineața devreme” (nu-mi amintesc să fi scris pe la prînz), dacă ”platforma”, o contabilă fidelă, nu-mi număra textele. Tocmai astea sînt comode în uitarea de sine, (și) blog-ul, ca și jurnalul, ca și fotografia și mai nou filmulețul. Pentru a uita de mine, uneori scriu. Felul meu de a (mă) uita și a vedea îl transfer cîtorva. Și chestiunea asta cred ca e în mișcare accelerată (nu știu dacă e o evoluție sau mai degrabă contrariul): prin 2008 blog-uiala părea fascinantă. Astăzi e mai la îndemînă face-book-ul. E mai sintetic, te folosești mai puțin și în conținut și în formă. Prietenii nu mai vor cuvinte, timpul scrisorilor lungi și poetice al retoricii fabuloase a trecut, amicii își spun pe scurt 2… 3 vorbe și un like sentimental e transmis! Credeam, pe la începuturi – naiv nemîntuit – că blog-ul e scriitură, e adevărat, într-o formulă mai facilă, mai degrabă interiorizată și cumva intelectualizată. Însă de la un timp mă recunosc în textele de atitudine ale Elenei, calofilia mea e oarecum dizgrațioasă, ca un balet într-o băltoacă. Ea scrie despre mîrlănia cotidiană în care românul dovedește ”expertiză” fără opreliști…
Foto: Andra Agachi, captură din scurta vacanță 2011.
Clădirea gării din Schaerbeek, Bruxelles (aripa ei mai nouă, în care e marea sală a ghişeelor) a fost construită în plină fervoare art nouveau, în 1913. Am înţeles că acelaşi arhitect, Franz Seulen, a proiectat ambele aripi construite în două etape, în 1890, cea din stânga şi 1913, cealaltă. Între cele două etape ale lucrării, “viziunea” arhitectului (aparent) nu a evoluat. Totuşi el a reuşit să “evadeze” dincolo de unitatea cromatică, dată de excesul de cărămiziu şi de jocurile acoperişului, care sunt cât se poate de în stilul locului (direcția neorenascentistă flamandă impunându-se, mai ales la edificiile publice după 1860, până la primul război mondial). Metalul ce ţine de art nouveaul explicit mă duce cu gândul la lumea de oţel de „sub mări” a căpitanului Nemo! Forma şi, mai ales, ferestrele (hublourile!) fleşei centrale trimit la sfera unui costum de scafandru, sau la însăşi camera de observaţie şi contemplare marină (singuratică) a căpitanului. Arcele metalice şi masiva osatură interioară din oţel, abundenţa niturilor groase, perfect bătute, sunt parcă decupaje din corpul imensului său submersibil…
(Foto D. Agachi, 12.11.2010)
Încă un răsărit se răsfiră
printre nouri
ochiul albastru mă privește îmi spun
a rămas puțin, o sclipire de ozon
pe trotuar toate diminețile
sînt la fel pînă apare alergătorul
cu mirosul lui proaspăt de alergare
din alt ascensor coboară luna
strig la mașinist să oprească
nu aude, astăzi nu va auzi
e mereu închis
într-un costum
de protecție, securitate peste tot,
e sigur, nu o să mă strivesc în urcare,
îmi dau seama că încă nu pot intra nicăieri
mi-aș fi luat cornul cu unt îmbietor în toate reclamele
apetisantul unt fierbinte
mă înviorează cu fiecare tăcere matinală
astăzi o să plouă iarăși
un fîlfîit îmi amintește de rîsetele
copilărești
am să-i scriu toate într-un mail
o părticică de cub e perfect rotundă,
în ea îndes tricourile mele colorate
în oricare se mai simte încă mirosul unei zile
tocmai m-am oprit visător la cămașa
în care urcasem în turnul macaralei
mirosurile sînt ca lumina în depărtare par altcumva,
o ceață de parfumuri la 360 de grade, îmi aduc aminte…
o arunc totuși în vortex se pierd toate
într-un detergent bun
citesc din pateric în fața
ochiului rotitor în care se dizolvă pieile mele
iarăși se trîntise ușa în urma unui parfum violet
și ochiul rotitor pare să fi tresărit…
(Foto: detaliu, sgrafit de Privat Livemont, Institut Diderot, rue des Capucins 58, Bruxelles, ancienne école normale Emile André, 1902, arhitect Henri Jacobs; sursa)
Pe latura de sud a Catedralei Sfîntul Mihail și Sfînta Gudula din Bruxelles (Cathédrale des Saints Michel et Gudule) se află o statuie plasată pe un frontispiciu, prin urmare foarte vizibilă. Cu toată buna ei plasare, statuia nu pare a mai fi observată de trecători, poate și datorită deteriorării chipului, sau mai degrabă a uitării semnificațiilor ei simbolice. Dimensiunile statuii, silueta zveltă a sfintei și hotărîrea pasului, parcă oarecum grăbit și, în orice caz, neezitant, ar trebui să atragă însă atenția. Cu atît mai mult cu cît lîngă piciorul siluetei feminine s-a insinuat, poate fără știrea ei, din moment ce nu pare a-i păsa, o făptură caricaturală, să-i spunem himerică făptură a nopții, a întunericului în genere, care nu are altă treabă decît să încurce lumea, să-i pună o piedică oarecare. De data asta încornoratul ubicuu suflă în lampa pe care sfînta o poartă luminîndu-și calea… Asta e, simbolic vorbind, vocația pe care făptura malefică și-o asumă cu satisfacție, aceea de a lipsi de lumină, de cea a înțelepciunii, de cea a revelației, de cea a dimineții, a iubirii, a umanului în genere și a sfințeniei la limită… În lipsa luminii e doar rătăcire perpetuă. Efortul lui stinge-lumina e cît se poate de important și tenace, din moment ce obrajii îi sînt umflați și ochii îi ies din orbite. În interiorul catedralei, o altă statuie a Sfintei Gudula sugerează originea celestă a luminii care nu se stinge, îngerul fiind cel care o împrospătează în felinarul precar al umanului… În fond umanul își duce lumina, de multe ori fără știrea lui, pendulînd în jocul lumesc de-a clar-obscur.
(Sfînta Gudula, celebrată și de biserica ortodoxă, este ocrotitoarea orașului Bruxelles)
(Foto D. Agachi, 7.08.2011)
dumitruagachi
