dumitruagachiDespre precaritatea şi promiscuitatea bordeielor ne-au fost livrate doar clişee, alimentate de literatura interbelică dar nu numai, care privise printr-un ochean patetic realitatea, dealtminteri firească, a satelor de demult răsfirate pe costişe… Pînă acum cîteva zile aşa crezusem, că bordeiul a fost cea mai de „jos” condiţie de locuire a omului. În fond, dacă locuirea marchează însăşi „starea” omului în sens filosofic, impresia mea literară despre „bordeieni” a fost cea a troglodiţilor irecuperabili, cea a destinului pecetluit al condiţiei înjositoare. De fapt, la vremea copilăriei mele bordeiul dispăruse din satele pe care le-am cunoscut. Locuinţa se ridicase la suprafaţă, pe prispe înalte. Tîrziu, iată, o vizită la Muzeul Satului din Bucureşti (11.07.2011) m-a făcut să văd altcumva şi altceva. Printre exemplarele pe care le-aş considera vedete ale acelui muzeu, fie şi numai pentru că restaurează imaginea unei realităţi istorice profund deformate, sunt două bordeie. Coborîte pe mai bine de jumătate din înălţimea lor sub pămînt, ceea ce surprinde este „monumentalitatea” decorării lemnăriei masive, din alcătuirea părţii suprapămîntene a bordeielor. Cosoroabele, căpriorii, stîlpii masivii din lemn de stejar poartă „crestaturi” cu modele ancestrale. Sînt semnele care se regăsesc în toată lumea rurală arhaică. De o parte şi de alta a cadrului uşii largi de intrare, cosoroabele masive se termină cu imaginea stilizată a capului de cal, în postura de păzitor al trecerii. Spaţiul colocvial, al întîlnirilor, nu e cel al cerdacului ci al unei tinde (tinzi) generoase. Privit pînă şi în contextul actual al regăsirii legăturii cu teluricul şi cu ritmurile naturii, bordeiul oferă un model de monumentalitate, măcar al cadrului masiv din lemn de la uşi şi al căciulii de paie care îl acoperă. (Pînă la urmă, consider, în ce priveşte „locuinţa semingropată” – mai frust spus bordeiul – că merită o reconsiderare măcar în sens etnografic şi filosofic, dacă nu şi ca model de locuire cel mai apropiat de ritmurile şi „energia” pămîntului…)
Bordeiul din Castranova, Dolj, sec. XIX
Bordeiul din Drăghiceni, Olt, sec. XIX, detalii; intrarea
(foto D. Agachi, 11.07.2011; fișe: http://www.muzeul-satului.ro/oltenia_53_draghiceni.php ; http://www.muzeul-satului.ro/oltenia_54_castranova.php)
Sanziana cred ca le-a asimilat casutei papusilor…
Bordeiul e un exemplu de arhitectura incadrata naturii, compatibila cu conditiile climatice.
Sunt curioasa cum arata in interior.
Avea vatra de foc, cuptor, etc?
Doamna X,
Am restrins eseul meu la impresiile prilejuite de contactul direct, nu numai vizual, cu acest tip cu totul special de locuinta, in opinia mea. Ulterior am gasit pe site-ul foarte bine facut si “prietenos” al Muzeului, fise de date ale celor doua bordeie (de altfel, pe site sint astfel de fise pentru fiecare locuinta, biserica etc.) Sigur ca, in parte, scurtele mele observatii si interpretari “impresioniste” se regasesc si in fise. Preiau de pe site descrierea bordeiului. E lesne de observat complexitatea unei astfel de case, raspunzind tuturor nevoilor de locuire!
“Acest tip arhaic de locuinta perpetueaza stravechi tehnici constructive: groapa sapata in pamant si izolata hidrotehnic prin arderea lemnelor, este captusita apoi cu blani masive de stejar, ce alcatuiesc peretii. Uneori, peretii de pe laturile inguste – si cei ce despart incaperile – sunt realizati din caramida. Pe axul longitudinal al constructiei sunt fixate furci puternice pe care se sprijina, prin intermediul amnarilor, grinda principala. Pe grinda sunt fixate jumatati de trunchiuri de copac, care formeaza sarpanta acoperisului. Aceasta ramane aparenta la interiorul incaperilor. Invelitoarea este realizata din straturi succesive de trestie, paie si pamant.
Bordeiul Draghiceni cuprinde in plan trei spatii diferentiate functional : “garliciul” în panta, echivaland cu tinda caselor de la suprafata, “oceagul” sau încaperea “la foc”, unde este amplasata vatra libera cu horn, si camera de locuit, cu soba oarba. Pe vatra, ca si în jurul ei, sunt amplasate obiectele necesare pregatirii si servirii mesei: testul pentru copt painea, frigarile, caucele, masa joasa rotunda cu scaunele, lada pentru faina. Camera de locuit are doua paturi dispuse in unghi drept, realizate din scanduri, cu picioarele batute in podeaua de pamant.
Sobrietatea mobilierului si decorul geometric al tesaturilor din lana (covoare) caracterizeaza acest spatiu de locuit. O nota aparte confera acestei locuinte, ancadramentul de la intrarea garliciului: un portal monumental, ornamentat cu stravechi motive precum franghia, cercul solar, rozetele. Capete de cai, suprapuse de exprersive siluete umane, flancheaza intrarea garliciului, amintind de stravechiul motiv al Cavalerilor danubieni.”
Sursa: http://www.muzeul-satului.ro/oltenia_53_draghiceni.php
Intr.adevar, formidabile imaginile! Dincolo de asta, aproape ca uitasem ca exista in limba romana cuvinte precum “cosoroaba”, “capriori” si m-am bucurat regasindu-le.
Am avut, o singura data, ocazia sa intru intr-un bordei. In mod cert mai putin aranjat decat cele din imagine, dar care pastra, cu toate acestea, aerul unei lumi care s-a pierdut cu totul, ca si cand ar fi coborat sub pamant. Am avut atunci, ca si acum, privind pozele, sentimentul unei inradacinari profunde, a unei stabilitati de neclintit, ca si cand bordeiul ar fi fost ancorat direct de acel proverbial axis mundi. Am inteles atunci ca bordeiul are un fel de spiritualitate intrinseca pe care cladirile plutitoare de astazi au pierdut-o cu totul. Citisem la un moment dat ca, in marile orase americane, jumatate din populatie traieste la inaltimi de peste 15 metri de sol. Cred ca sintomatic pentru societatea de astazi este disparitia, pe scara larga, a raului de inaltime. Cand am iesit din bordei am avut cumva senzatia certa ca la cei 1,75 m ai mei sunt prea inalt.
Paul Sandu, multumesc pentru interesantele observatii!