Țara în secvențe

România mereu surprinzătoare și seducătoare este una a reliefului, în sens subiectiv a peisajului! Oricum am numi spațiul profunzimii interioare a spiritului românesc, ”mioritic” sau ”ondulat”, pajiște sau crâng, deal sau munte (am în vedere ușurința de prin alte locuri de a numi munte orice, sa-i spunem cu îngăduință, colină) surprinzătoare e unicitatea lui. Verdele din miez de vară, sau albul din amintirile în care ”ca fantasme albe plopii înșirați se perd în zare”, surprind mereu, nimic nu e la fel, de la o secvență de peisaj la alta… Scriu (26.07.2011) după ce am experimentat privitul de la fereastra vagonului, între două repere prozaice (fie și în sens sadovenian sau, mai recent, brumarian), între Dolhasca și Pașcani; relieful, chiar și al norilor, e mereu altcumva. Nu cer nimănui să-și imagineze ceea ce e de văzut…

Am revăzut (24.11.2011) Văratecul și am primit în dar acolo o ploaie liniștită și intensă, purificatoare, cu un ropot molcom, fără nici o rupere de ritm… O ploaie tarkovskiană, de frumusețea unui gînd, a unei amintiri, chiar și însorită, în care coloanele cerdacurilor de la vechile căsuțe albastre mi-l evocau peste tot pe Horia Bernea, cel care le-a transfigurat în lumina florală a picturii sale… Pare-se, mai nou Văratecul se transformă și el, prins în acest timp de pvc și termopan! (Fotografiile sînt din 2005).

(Horia Bernea, Coloana, 57 x 39 cm, acuarelă și cărbune pe hîrtie, 1988, sursa)

La Mănăstirea Neamț, în ”tunelul” de intrare al marelui turn, am văzut că nimeni nu privea pictura care s-a mai păstrat pe boltă. Semnificațiile acelei picturi și cine anume i-a fost ctitorul (comanditarul), nu și autorul, rămas necunoscut, au fost ”descifrate” de savantul medievalist Sorin Ulea. În esență, scenele redau cateheza ortodoxă despre timp și eternitate și, oarecum surprinzător, scenele unui roman popular al inițierii, Varlaam și Ioasaf. Deși nu mai sînt privite, însăși candoarea reprezentării purifică acel spațiu al trecerii grăbile. Nu timpul nu mai are răbdare, doar toți cei care trec îmi par puși pe fugă…

(alte imagini luate cu sensibilitate aici)

Îngerii slăbesc…

… aparent fără o cauză explicabilă. M-au preocupat, de cîteva generaţi, tot felul de lucruri lipsite, în fond, de importanţă şi nu am avut ochii deschişi să înţeleg asta. Îmi pare însă că şi îngerii se apropie, cu oarecare lehamite, de post-istorie…

(Botosani, 21.07.2011)

Monumentalitatea bordeiului…

Despre precaritatea şi promiscuitatea bordeielor ne-au fost livrate doar clişee, alimentate de literatura interbelică dar nu numai, care privise printr-un ochean patetic realitatea, dealtminteri firească, a satelor de demult răsfirate pe costişe… Pînă acum cîteva zile aşa crezusem, că bordeiul a fost cea mai de „jos” condiţie de locuire a omului. În fond, dacă locuirea marchează însăşi „starea” omului în sens filosofic, impresia mea literară despre „bordeieni” a fost cea a troglodiţilor irecuperabili, cea a destinului pecetluit al condiţiei înjositoare. De fapt, la vremea copilăriei mele bordeiul dispăruse din satele pe care le-am cunoscut. Locuinţa se ridicase la suprafaţă, pe prispe înalte. Tîrziu, iată, o vizită la Muzeul Satului din Bucureşti (11.07.2011) m-a făcut să văd altcumva şi altceva. Printre exemplarele pe care le-aş considera vedete ale acelui muzeu, fie şi numai pentru că restaurează imaginea unei realităţi istorice profund deformate, sunt două bordeie. Coborîte pe mai bine de jumătate din înălţimea lor sub pămînt, ceea ce surprinde este „monumentalitatea” decorării lemnăriei masive, din alcătuirea părţii suprapămîntene a bordeielor. Cosoroabele, căpriorii, stîlpii masivii din lemn de stejar poartă „crestaturi” cu modele ancestrale. Sînt semnele care se regăsesc în toată lumea rurală arhaică. De o parte şi de alta a cadrului uşii largi de intrare, cosoroabele masive se termină cu imaginea stilizată a capului de cal, în postura de păzitor al trecerii. Spaţiul colocvial, al întîlnirilor, nu e cel al cerdacului ci al unei tinde (tinzi) generoase. Privit pînă şi în contextul actual al regăsirii legăturii cu teluricul şi cu ritmurile naturii, bordeiul oferă un model de monumentalitate, măcar al cadrului masiv din lemn de la uşi şi al căciulii de paie care îl acoperă. (Pînă la urmă, consider, în ce priveşte „locuinţa semingropată” – mai frust spus bordeiul – că merită o reconsiderare măcar în sens etnografic şi filosofic, dacă nu şi ca model de locuire cel mai apropiat de ritmurile şi „energia” pămîntului…)

Bordeiul din Castranova, Dolj, sec. XIX

Bordeiul din Drăghiceni, Olt, sec. XIX, detalii; intrarea

(foto D. Agachi, 11.07.2011; fișe: http://www.muzeul-satului.ro/oltenia_53_draghiceni.php ; http://www.muzeul-satului.ro/oltenia_54_castranova.php)

Bucureştiul (din ţara) contrastelor…

Să spunem că şocul coborîrii (10 iulie 2011) pe solul ţării în care se vorbeşte româneşte (patria o restrîng la una interioara, în care relieful încape întreg, însă ceea ce o populează nicidecum) nu a fost neaprat termic, deşi pe trotuare erau vreo 38 de grade… Mai degrabă şi în mod previzibil pentru cineva obişnuit cu noi înşine şi care nu se mai lasă uşor traversat de mirări, şocul a fost vizual: cromatic şi arhitectural periferia Bucureştilor e o mizerie cu accente „grandioase” într-un peisaj pocit şi peticit…
Am lăsat deoparte peisajul actual arid al periferiei, în sensul arhitecturii ei, lipsită în genere de gust. Am căutat un refugiu, unde altundeva, doar într-un spaţiu care sa-l prelungească pe cel interior… Pe malul Herăstrăului în Bucureşti, Muzeul Satului e o epură arhaică a României întregi, în felul ei o patrie miniaturală, cu peisajul unei mici Românii rurale, conservată ca o relicvă. În fapt, dispariţia istorică a acelei lumi s-a produs deja, ireversibil, mai ales în spiritul ei… Privind-o acum, arhitectura rurală, locuinţă, industrie, biserică, mi-a părut „coborîtă” în verticalitate, nu pentru că i-ar fi lipsit tentaţia înălţimii, ci, mai degrabă, întemeindu-se pe frumuseţe şi semne, spiritul rural a stat „cuminte” în smerenia lumii sale… De oriunde ar fi, de la cîmpie sau munte, dintre apele Dunării sau din Maramureş, de pe delurile bistriţene sau din Mărginimea Sibiului, arhitecturii rurale i-a fost proprie aplecarea smerită a omului sub cerdacuri şi pridvoare de case sau biserici, sub grinzile grele de lemn îmbătrînit. Privind mi-am amintit mirosul de cuişoare care scălda chipul luminos al bunicii mele (în linie paternă) în dimineţile de duminică, pregătinduşi faţa şi mînile pentru biserică. În mîinile ei se afla mereu un bucheţel al celor mai frumoase flori de la fîntînă sau din faţa casei, amestec de culori aşa cum doar pe la mănăstiri se mai găseşte… Paşii pe alei mi-au readus sonoritatea acelor dimineţi care coborau peste livada copilăriei.

Gospodărie, Jurilovca, Tulcea, 1898

Gospodărie, Curteni, zona Vaslui, 1844

Biserica Răpciuni, Neamţ, 1773

Gospodărie, zona Neamţului

Biserica Dragomireşti, Maramureş, 1722

(Foto D. Agachi, 11.07.2011)

Ţara

Nu se auzea nimic în ţara aceea
Nu auzise nimeni
Nici atunci,
Ascultînd actualitatea românească
Pe unde scurte vorbeau mereu
Departe
Într-o altă istorie între paranteze
Ascultînd nu auzeau vîlvătaia rugului aprins
În care un tînăr
Cobora într-un fel de zbor alb…
Cu toţii aşteptam să ne închipuim că am auzit

„Eu nu mai cred în nimic, sau aproape în nimic”
Celălalt nu auzea
Eu nu auzeam
Nu se auzea nimic în ţara aceea…

(Citatul din text: confesiunea lui Octavian Paler într-o emisiune de televiziune; Foto: pictură de Mihai Sârbulescu, Clopot, 2007, ulei şi bitum pe pînză, 60 x 50 cm)