…priveam din lungul patului prin fereastra mansardei, aceeaşi ploaie cu şiroaie pe care o ascultam în copilărie în podul tăbluit al casei, urcam acolo chemat de ropotul ploii, știind că acel cuptor se transforma dintr-o dată în răcoare mirosind a fin răscopt şi a nuci toropite…
(Foto D. Agachi, Nocturne de iunie, Auderghem, Bruxelles, 28.06.2011)
(Himera ploii!)
Într-o seară de iunie
Îmi spuneai că verdele abia ieşit
Din primăvară va sîngera
Sub vîntul secerişului
Luna se cufunda în autostradă, prin întunericul curgînd din asfalt
« Luna umbrei, umbra lunei
Se amestec, se-nfășoară. »
Vorbeai
Să ne vedem sufletele era ultima dorinţă
În acea spaimă de noi înşine
« Înfășat în întuneric,
Eu nu văd, nu aud șoapte. »
Atunci am căutat spre tine întrebîndu-te
Cum se mai pot încălzi mîinile unele în altele ?
Florile lunii aşteptau reci să le găsim astrul….
(Citate: M. Eminescu, Luna iese dintre codri, text aici. Imaginea: reproducere după Léon Spilliaert, Clair de lune et lumières, vers. 1909, sursa)
Trebuie că un anume rafinament mai uşor vizibil în unele locuri, mai greu perceptibil în altele, vorbeşte despre faptul că exista spaţii europene, oraşe, ţări întregi, care sînt în mod natural “centrul”, după cum multe celelalte sînt periferice… Ştaiful de “centru”, eleganţa lui nesupărătoare chiar şi într-o cafenea, nu e de ieri de azi, deşi poate părea uşor decadent… Priveam în cîteva fotografii pe care mi le-a trimis Andreea superbii cai ai imperialei şcoli de echitaţie din Viena. Ei sunt spiritul baroc la superlativ! Îmi pare că esenţialul din baroc a rămas în graţia unor cai balerini. Mi-am amintit impresii mai vechi…
48 îmi spun, zidul strînge
Rău şi printre clapele albe
Şi negre, fără nici o fereastră curge
Must sălciu, îl beau
La naşterea încă unui regat iluzoriu
Dar nu e niciodată la fel
Poemul are intimitatea lui
Inaccesibilă
Cînd mă dezbracă de manta
Rămîn oasele albite, nu te mai aud…
Nu acum
E „clipa cea repede”
În care aştept cîntecul privighetorii…
(Foto D. Agachi, 9.06.2011, Liège, detaliu de pictura murală pe o casă veche)
După stările abisale prin care sufletul mi-a fost purtat şi gîndul cutremurat în seara de 28 mai 2011, e rău să mai adaug cuvinte propriei mele fiinţe (în încercarea de a le spune altora). În montarea lui Roger Waters, The Wall nu e un concert, e un spectacol total, e spectacol-imagine (!), e un musical negru! Greu de griuri, de negru şi sînge e zidul care prea repede, ca orice stare nefastă, se clădeşte cu fiecare dintre noi pe lumea asta! Am selectat cîteva secvenţe filmate, însă spectacolul nu s-a văzut aşa, imaginile luate de aproape îl trădează. Dacă e ceva colateral care m-a impresionat, a fost tocmai discreţia protagonistului. Ecranul pe care se proiectează chipul artistului, ca la mai toate concertele, a lipsit. Sub presiunea teribilă, obsesivă, a imaginilor-mesaj prin care zidul ne strivea cu obişnuita lui înălţime, Roger Waters era un pitic balerin. Doar cu un binoclu de mare putere i-am văzut, din cînd în cînd, durerea autentică, trăirea exteriorizată ca a unui mare actor. Însă nici asta nu conta. Rămîne doar zădărnicia lovirii zidului, tragica strivire a pumnilor lui Waters pe un sarcofag gol.
(Înclin să cred că spectacolul e mereu recreat, pe acelaşi suport al muzicii.)
(Foto Andra, 28.05.2011, The Wall)
dumitruagachi
