O metaforă la care nici măcar nu eşti atent… Urci zilnic, cu o neliniştitoare impresie suprarealista, în timp ce luntrii mici sau mari îşi păstrează cu greu echilibrul prin vîltori…
(Foto D. Agachi, 19.03.2011, În vîltoare, Mont des Arts, Bruxelles)
Se dedică: Elenei, pe un alt fond suprarealist, deloc dominat de vertij şi de mecanica spre abis, Ştefanei şi lui Mihai, lui Ioan Usca, Gabrielei.
Se dedică Andrei, la ani 20!
Se dedică steluţelor albastre de sub genele memoriei, steluţelor care, cine ştie de unde, o veghează.
Se dedică Elenei.
(Foto, 26 şi 6 martie 2011)
Actualitate: 15.000… 20.000 de manifestanţi vor bloca astăzi zona centrală din Bruxelles, pe acolo pe unde e marele divan sau taifas sau sommet européen…
(Foto D. Agachi, 23.03.2011)
Un comentariu al lui Paul Sandu mă îndeamnă să birui cumva lipsa de timp şi să mai arăt cîteva fotografii. Acel „trebuie să fie grozav… acolo” e mai degrabă o percepţie a turistului. Eu, „trăind” acum „acolo”, sigur că admir ceea ce are încărcătură de frumos, însă tristeţile înstrăinării, care sunt ale sufletului, lasă destule umbre pe acel “grozav”. În Belgia, prin partea asta de lume prin urmare, primăvara vine după calendar, ca un tren al cărui rutină e şuieratul, intrînd în gară la ora exactă. E primăvară îmi spun! E ca şi cum aş locui în apropierea unei halte şi mi-aş aminti, mai mult pentru exactitatea situării, e nouă şi zece… Numai rapidul de la şi zece şuieră aşa, trece şi nu opreşte, gara ar exista doar pentru acel zilnic moment important! La echinocţiu, primăvara era deja în trecere prin Belgia…
(Foto D. Agachi, Străduţe din Auderghem, Bruxelles, 20.o3.2011)
Cînd am ajuns la Bruxelles anul trecut, am fost sedus de o mai veche fascinaţie, alimentată pînă atunci doar din lecturi şi fotografii… Am avut şi eu etapa mea orientală, japonismele mele ţinînd poate de fascinaţia unui cult pentru omul ca destin împlinit, pe care Europa îmi părea că îl pierduse, destin auster, ţinînd de onoare, eroism, spirit justiţiar, spirit de sacrificiu, seninătate, linişte şi, de ce nu (la vremea tinereţii), de „artele marţiale”… După un timp mi-a trecut. Sentimentul florii de cireş mi-a revenit văzînd splendoarea ei vegetală, „carnaţia” prea diferită, ca orice e exterm „oriental”, aş spune. Pe 1 martie anul acesta scriam un gînd, privind din nou la mugurii unui cireş japonez. Îmi vorbea despre linişte, tocmai în „tensiunea” aşteptării noului (efemer) început. Liniştea tensionată le trece pe toate, amintiri, destine. Nu ştiu ce o fi cu numerele, ce tainică reprezentare e în combinatoria lor, însă pe 11.03.2011 lumea vedea „în direct” cataclismul inimaginabil pe care mulţi-puţini oameni chiar îl trăiau. În zilele următoare, Japonia, Fukushima, erau asociate unui dezastru nuclear… Poate că, în acele ore, o bună parte din omenire s-a gîndit măcar o clipă, sperînd în bine, dacă nu la japonezul concret, suferind, măcar la două entităţi abstracte: Japonia, Fukushima şi poate că şi asta a contat! În acele ore s-a întîmplat să privesc, sub un cer apăsător, într-un peisaj banal, industrial, lîngă o şosea circulată către mari centre comerciale, un grup de trei deja bătrîni cireşi japonezi, cu crengile lor multe şi zvelte ca o lozie, parcă grele de florile abia deschise. Părea himerică pe cerul plumburiu, pulsaţia de lumină a trei copaci înfloriţi…
(Foto D. Agachi, 03.2011, Bruxelles)
dumitruagachi
