De cîteva zile “faţa” blog-ului meu e în schimbare! Iniţiativa si efortul, pentru care îi mulţumesc, sînt ale Elenei. Noua privelişte îmi dă posibilitatea să mă citesc, pe ici pe colo, să-mi amintesc texte sau simple comentarii care mi-au “scăpat”. E acelaşi sentiment de recuperare (a memoriei) pe care îl am, amintindu-mi o întîlnire cu un prieten care s-a întîmplat cîndva, într-un timp indefinit.

Georges de Feure, La Voix de Mal, 1895
… accentele de focalizare, cărora pictorul le-a dat toată atenţia conştientului său, sunt 2, mâna de sprijin şi brăţările pe care, dintr-o lehamite parcă, personajul nu şi le-a mai pus… Însă e surprinzător mai ales gândul artistului de dincolo de conştient, poate, pe care a reuşit să-l redea. Cotul se sprijină pe o pernă, catifelată, moale, de bună condiţie, dar asta înseamnă că femeia e de mult în starea ei imobilă… Ar vrea să înceapă o lungă scrisoare către cineva, o scrisoare care ar fi trebuit trimisă poate demult, de jurnal o fi uitat, aşa cum şi aurul bijuteriilor nu mai înseamnă mare lucru, se gândeşte poate să-şi scrie memoriile, însă nu mai ştie care e începutul (vieţii sale)… Culorile sunt toate ale toamnei, vestimentaţia e intens brună, griurile funeste, înceţoşate, se văd doar la vrejul vegetal, vertical, de lângă tâmplă. Dincolo de tehnică, Voix de Mal e un tablou al condiţiei umane… Vocea profund baudelairiană e a răului interior, a stării de rea întâlnire şi nepotrivită cu tine însuţi. Odată şi odată, întâlnirea asta chiar se produce. Fericiţi cei care nu-i dau atenţia cuvenită şi o ratează.
Mulţumesc Elena!











Intalnirile astea au rol purificator, oricat de neplacute ar fi! De aceea, nu sunt de acord cu ultima ta afirmatie!
Elena, admit!
Georges Joseph van Sluyters pe numele lui adevărat, autorul a fost un artist fascinat întreaga lui viaţă de misterul feminin, de modul de a gândi al unei femei şi a încercat, în zadar, să le descifreze. În mod special a fost atras de tipul de femeie boemă, vicioasă dar de origine aristocratică, cu trăsături nobile – în acest sens avea un cult pentru pariziene!
Mi se pare că verdele oarecum sumbru al frunzelor înmugurite în zona tâmplelor, prin contrast cu palitra tomnatecă a tabloului şi, mai ales cu mâna, care trădează şi ea vârsta la care culegi roadele existenţei e un simbol al discordanţei dintre dorinţe, uneori nebuneşti… şi posibilităţi, care intervin la o anumită vâsrtă….. una, la care începi să conştientizezi, că nu orice poate fi măsurat în aur, că nu aurul, în general este valoarea supremă, ci tinereţea, timpul pierdut, ce nu se mai întoarce şi această deznădejde, ce o cuprinde la conştientizarea acestui adevăr, o lipseşte de puterea de a mai aşterne ceva pe hârtie… Mă rog, aşa văd eu subiectul!
))
Da… la “discordanţe”, care sînt mai degrabă interioare, trimite şi planul 2 al tabloului, cu acele siluete feminine…