Am luat-o pe o alee perfect rectilinie şi aveam să aflu că era vechiul traseu al căii ferate Bruxelles – Tervueren. Rambleul înalt, cu laterale abrupte, lasă o impresie stranie, că păşeşti pe acoperişurile caselor, că te afli pe o lungă punte suspendată.
Aleea coboară lin, cu o pantă inginerească, nimic nu e accidental, în Parc de Woluwé.
(Foto D. Agachi, 29.01.2011)
Dimineaţă am ieşit să muşc dintr-o felie de ger. Îl găsesc mai proaspăt, cu gust de croasant la Rouge-Cloître. Era un senin belgian difuz, care se artă rar. Andra e plecată în vacanţă şi bruma scîrţîie sub pașii mei singuri… Lumina răsfirată de arbori joacă zglobiu, călduţ, ca muzica lui Monteverdi, pe care mi-o amintise Sorin Usca. Cu Orfeu al lui Monteverdi, dar şi plutind pe zefirul său, gerul e doar o blîndă aşteptare a primăverii.
(Foto D. Agachi, 29.01.2011; O dimineaţă la Rouge-Cloître, Bruxelles)
Am tot încercat încă din zori şi iată s-a făcut noapte
Să scriu poemul 48
Nu a încăput în nici un zodiac, pînă nu m-am oprit
Sub streaşina largă a Voroneţului
Să-mi amintesc de toate filele pictate
De la poemul baroc 21, cît o vară în care am sorbit prima dată
Din apa limpede a fîntînii lui Manole,
Am început să le împart cu timpul la 2, uneori le visam împreună cu poeții
Cînd ne aprindeam ţigările cerîndu-i foc Monicăi Lovinescu
În cîte o pauză de noi înşine şi de actualitate româneacă
Atunci au bătut şi au intrat, prin deschizătura perdelei care ne separa de lumea lor
Am văzut cizmele negre
Atunci am crezut că poezia se poate sfîrşi cu o bătaie
Cu bastonul de cauciuc în uşă, prea tînăr Ovidiu
Scăpase pe jos poemul, pe care îl recita emfatic,
Încercînd să acopere cu fum vocea inconfundabilă,
Aşa cum un altul suspinase cîndva pe ţărmul Pontului
Poemul 27 a avut un singur cuvînt cuprinzător, revoluţie
Credeam că poezia se scrie într-o caligramă simplă, trecut şi libertate
Ce vers iluzoriu, ce stemă calpă ce tricolor găurit
După 28, toate poemele se împart perfect la 3!
(Foto D. Agachi, o statuie din Bruxelles, zona Schuman)
Pare-se, civismul dă pe dinafară din laptopuri. Pasul de la “virtualitate la realitate”, unul mare, a fost făcut de ”mișcarea Shame”. Un pas făcut nu pe lună ci la Bruxelles, în după amiaza zilei de 23 ianuarie 2011. Poate fi o zi istorică. Dacă mămăliga e răbdătoare, scoicile și celebrii ”frites” se dedau la manifestaţiuni. Cu totul special în cele întâmplate, e faptul că marșul a fost pus în mișcare prin rețele sociale de pe internet, mai concret se vorbeşte de face book. Inițiatorii sunt 5 studenți la VUB, iar mișcarea lor a scos pe bulevarde 35000 de plimbăreți. Nu motivele importă, țin de patria lor, de îngrijorările lor, de secăturile lor, pe care au dreptul să le sancționeze! Important e că spiritul civic în act repune lumea în ordine (și în “mişcare”) şi că el se folosește de orice mediu care îi poate facilita exprimarea și ieșirea în stradă… Sociologii au o problemă cînd tiparele nu se mai potrivesc, nu se disting tabere, politicieni și sindicate. Si, poate cel mai intersant de observat e faptul că plimbăreții erau de toate vîrstele!
Notă: semnalul meu încearcă să compenseze prea puțin din opacitatea presei din România!
Îi admir pe „instalatorii” autentici. În felul lor, învîrt pe degete o lume de amulete, de pene, cuie, sîrme, oglinzi şi mărgele, umile zeităţi foşnitoare, şuierătoare, creînd fascinul unei taumaturgii. Instalatorii sunt ingenioşii adepţi ai experimentului, ca nişte fizicieni îmbătrâniţi sub lentile groase, contemplînd universul într-un „model experimental”. Se poate vorbi, în meta-fizica unei instalaţii, de un „spectacol” de artă plastică, de teatralitate, în sensul unei scene a lumii în care artistul – deus otiosus – lasă reprezentările (vizuale), creaturile, în contemplarea altora, îngeri visători! În concretul ei, mecanica instalaţiei (poate) fascinează ea însăşi. E ludic, e infantil să rămîi sedus de ceea ce mişcă piesele dominoului, de ordinea precisă în mişcarea bilelor declanşatoare, şi să nu urmăreşti, să nu-ţi pese de „tabloul” la crearea căruia de fapt participi. E interesant acest fel de a încerca să vezi, însă e prea puţin. La BOZAR, Bruxelles am văzut spectacolul unei trupe de „instalatori” norvegieni din Oslo, Verdensteatret (théâtre du monde), cu reprezentaţia maşinăriei lor, Fortellerorkesteret (L’orchestre narratif). Spectacolul e o poveste fără de sfîrşit despre lumină, umbre, mişcare şi sunete. Realitatea sonoră a obiectelor e reflectarea lumii tăcute a umbrelor. Povestea e realitea interioară a fiecăruia, în jocul de umbre, „părelnic”, al ideilor. Planuri distincte de mişcare, suprapuse, trimit la pămînt şi la cer. Pendul lui Foucault survolează imperturbabil peste cîteva cruci. Într-o altă secvenţă, îngerii urcă între cele două planuri de nivel, de la pămînt la cer, pe o scară ridicată din tîmpla unei siluete adormite. Spectacolul e o meditaţie în care mrejele de imagini şi reprezentări sunt aruncate promiţător spre miturile şi cultura lumii (nu are sens să le mai numim sau să le re-povestim)…
(Foto D. Agachi, “…În faptă, lumea-i visul sufletului nostru”)
dumitruagachi
