Tour Bruxelles, 2010 (plasat pe acoperisul Palais des Beaux-Arts, BOZAR)
Daphne & Chloe (Counterclockwise), 2010
Într-un previzibil pandant temporal cu bogata şi, surprinzător, deloc stereotipa „lume” a lui Cranach, este expoziţia de la BOZAR a sculptorului flamand Wim Delvoye. Dacă diacronia le separă, spaţiul ocupat de expoziţii creează semnificative intersecţii, cel puţin de trasee vizuale. Vizitatorul, oricât de dedicat ar fi picturalităţii „bătrânului” neamţ, e parcă obligat să nu poată ignora pe cea a sculpturalităţii flamandului. E o istoricitate inversată, se ajunge la (operele lui) Cranach, trecând prin Delvoye. Ea însăşi într-un dialog, tema expoziţiei lui Delvoye e, poate, eterna încercare a (Fiului) omului şi a artei, Knockin’ on heaven’s door. Ca la mai toţi artiştii actuali, temele lui Delvoye sunt controversate, şocante, provocatoare de dezbateri etice si atitudini contestatare (apărătorii „demnităţii” porcilor, spre exemplu, s-au sesizat, e vorba de cea a simpaticelor animale, nu a altora). Actuala expoziţie pare opera unui artist (i)spăşit, a fiului risipitor regăsit, dar e numai aparenţă. Sculpturile sale sunt opere ale unui artist îndrăzneţ, care încearcă poarta raiului mai degrabă cu tupeu decât cu reţinere.
Daphne & Chloe (Counterclockwise), 2010, detaliu. „Lichefierea” prin mişcare, prin vortex, a fiinţelor umane sau celeste e, după mine, cea mai reuşită parte a expoziţiei.
Double Helix CCI 180° 00°, 2008
Helix DHAACO 90 52 cm x 9 L, 2009, ansamblu şi detaliu
Tour Bruxelles, 2010, detalii
Când am făcut referire, în articolul precedent, la tematica gotică, la goticul stilizat şi resemantizat de o manieră postmodernă, l-am avut în vedere pe Wim Delvoye… Alte fotografii ale unor “restilizări” gotice, aici.
(Foto D. Agachi; reproducerea fotografiilor şi a textului nu este permisă fără citarea blogului şi link către acest articol!)
Expoziţiile tocmai deschise la Bruxelles sunt, după mine, cu totul impresionante şi aflate în relaţii subtile între ele şi între epoci, de la renaştere la modern, de la fantastic şi grotesc la caricatural, de la tematica gotică la goticul stilizat şi resemantizat de o manieră postmodernă… Despre unele am vorbit (aici, aici). În sălile BOZAR, două expoziţii se întrepătrund. Una e dedicată lui Cranach cel Bătrân şi adună destule capodopere din muzee şi colecţii particulare, organizatorii vorbesc de peste 50. E surprinzătoare arta nudurilor lui Cranach, evoluţia ei, în jocul variantelor. E o nuditate pe care aş numi-o angelică, tratată, în unele dintre variante, într-o manieră mai degrabă meta-realistă. Filiforme şi cu o carnaţie hieratică, trupurile de un erotism vag, ca un halou (dacă o fi existând şi un erotism celest), sunt redate în contrast cu figurile (şi mai ales privirile) feminine împlinite. Dincolo de galeria de portrete psihologice, din a căror tehnică de redare şi ştiinţă a accentelor s-a nutrit pictura occidentală până la postmoderni, Cranach a fost un excepţional pictor. Picturalitatea sa, rămasă în convenţiile formale ale epocii (prin compoziţii, teme, idei), e marcată de rafinament la superlativ. O remarcă: nudurile sale feminine sunt „acoperite” de transparenţe… Incredibil de fine şi delicate drapaje, tuşe la limita percepţiei vizuale, îmbracă trupurile. Nudurile lui Cranach aruncă expresive priviri mature, uneori melancolice, niciodată goale (de feminitate).
Lucas Cranach the Elder, A Female Personification of Justice, 1537, Private collection
În transa mea, ca un nevrotic revoltat, sigur că nu dorm când trec, spre exemplu, pe lângă sediul Comisiei Europene din Bruxelles, unde e cât se poate de observabil un banner agăţat de clădire. Dacă unii “europeni” înţeleg că stoparea sărăciei e un deziderat care trebuie asumat, mă tot întreb de ce guvernanţii de pe Dâmboviţa fac tot ce e politic, administrativ, economic şi neomeneşte posibil pentru a o adânci. Iată şi câteva spuse de prin presa de aici, comentarii la radio nu teze sofisticate (într-o tălmăcire liberă): criza e pe sfârşite, cu excepţia a trei ţări, Grecia, România şi Venezuela, însă, dintre ele, România are şanse de redresare reduse cu actuala guvernare (ca sa nu spună, „vasăzică că nu le are”!)… Sau: România şi-a impus cel mai sever program de austeritate, peste Grecia! Are careva o explicaţie raţională pentru asta ?
Oricum, mi-am propus să închid nevrozele pe tema asta. Nu pot uita replica finală a unui film de Pintilie, „lasă-i să moară proşti!” şi vreau sa o pun în practică; poate cunoscutul regizor avea în vedere o lume încăpătoare, eu mă rezum la politicieni!
(Foto D. Agachi, 17.10.2010; lucrare nesemnată, probabil a unui student; detaliu; expunerea e oarecum inedită, pe 2 ferestre ale unei clădiri pe Rue du Collège, zona Universităţii din Namur, Belgia)
Comentariul unui simpatic blogger mă readuce pe traiectul unor observaţii amare (pe care, mărturisesc, încercam să le uit). Nu ştiu dacă presa din ţară informează despre ce se întâmplă în Franţa sau dacă tace, în complicitatea ei, ca nu cumva să aducă în discuţie un posibil model. Acolo e vorba de o lege a pensiilor, la care societatea reacţionează cu vehemenţă, considerând-o inacceptabilă… În criză, orice guvernare încearcă să transfere povara deficitelor în cârca plătitorilor de impozite ! „Masele” din Franţa, direct vizate, reacţionează însă, sunt greve la rafinării, iar penuria de combustibil înseamnă presiune reală pe guvernanţi. Studenţii şi liceenii sunt pe străzi, iar protestul lor înseamnă foarte mult! Prin contrast, mă tot întreb, ce anume face să tacă şi să îndure fără reacţie, la nesfârşit, pe funcţionărimea din România, pe profesori şi învăţători, pe cei din spitale, pe cei care merg la piaţă după ce au luat salariul sărăciei pe jumătate, pe cei care realmente nu mai au din ce trăi, pe victimele creditelor neplătite, pe toţi cei care abia îşi iau un salariu de la patronii amestecaţi şi încuscriţi cu politicienii! De ce nu a reacţionat populaţia împotriva silniciei noii legi a pensiilor din România ? Sunt drepturi pierdute de fiecare român ! Cum pot fi, cei mai mulţi, atât de naivi încât să-i creadă pe guvernanţi când spun că numai unii, puţini, pierd. Deficitele nu se rezolvă de la câţiva, pentru ele se taie de la toţi. Şi ajung să îmi răspund: minunat popor, ca un generos tort cu frişcă pentru guvernanţi ! Ana Blandiana versifica sub comunism, prin primăvara lui 89, „suntem un popor vegetal. / De unde liniştea / În care aşteptăm desfrunzirea ?”. Până la urmă, eşuăm în metafore, chiar şi în cea despre mămăliga care nu face bum…
dumitruagachi
