Proteste ?

(Foto D. Agachi – Întunecată, Bruxelles)

Cam tot ce mişcă astăzi în Bruxelles e deviat sau practic blocat. Sunt create toate condiţiile pentru cei care au forţa de a spune NU ! „Grande”  euro-maniestaţia e doar o formulă de protest, întărită însă de impactul concret al grevelor. Spania e în vârf ! Se vorbeşte  de măsuri de austeritate în Germania, Marea Britanie, Franţa, Italia şi de faptul că Grecia nu stă deloc pe roze… Dar nicăieri altundeva nu s-au înjumătăţit veniturile! Şi, cu toate că în ţară situaţia e atât de dramatică, România nu e nici măcar amintită în presa internaţională … Neîntâmplându-se nimic în ţară, nu ne regăsim deloc pe harta protestelor, iar românii suferă… în tăcere. Complicitatea sindicatelor la umilirea românilor e şi ea cât se poate de vizibilă. Despre ce se întâmplă în Europa, canalele de ştiri din România TAC ! Prin studiouri, niscareva analişti şi deontologi ai presei au alte preocupări…  Dacă într-o zi nu a spus ceva Băsescu, ştiriştii aţipesc şi apoi sar, ca la zornăitul ceasului deşteptător, când acelaşi comite o altă năzbâtie! De fapt presa şi politicianul sunt într-o coabitare dulce. Preşedintele, spre exemplu, ştie că trebuie să livreze, iar ştiriştii (şi nu numai) aşteaptă să primească…

Lehamitea

De ceva vreme nu am mai scris „politice”! Mai tare decât lipsa de timp e lehamitea şi impresia că blocajul, gaura neagră, manelismul, cercul (politic) vicios în care e societatea românească fac din lipsa de perspectivă (sub toate aspectele, sociale, civice, economice şi a vieţii de zi cu zi) singura perspectivă! De fapt, umbra „păianjenului” actual, oricâtă acoperire ar avea metafora, a devenit cu totul insuportabilă.

(Foto D. Agachi)

Cum s-a ajuns aici e perfect explicabil. Până şi poliţiştii, destul de adaptaţi şi adaptabili, nu se mai „descurcă”, ceea ce ar trebui să dea destule frisoane şi lui Băsescu dar şi celor care-i copie gesturile… Faptul că face pe supăratul şi renunţă la escorta cu girofar a celor pe care, de fapt, nu-i mai poate controla în totalitate nu înseamnă mare lucru. Cu adevărat gravă e dorinţa exodului pe care o simt nu numai tinerii, ba chiar mai abitir cei care au un rost, case, familii, destui ani peste ei… În cazul lor, nebunia de a-şi lua lumea-n cap e o încercare de a nu înnebuni la propriu, exodul e de fapt terapeutic. Dacă oricum banii sunt puţini, oriunde încercă să-i câştige, mai importantă pentru români este dorinţa de a scăpa de o întreagă structură ilegitimă de îmbogăţiţi din politică, alături de amantele lor, îmbogăţiţi aroganţi, sfidători şi lipsiţi de scrupule şi credibilitate, ca popii care vorbesc despre virtuţile postului şi ale castităţii. Singura şansă e de a-i lăsa dracului… Din păcate, cei mai mulţi pleacă şi cu maneaua adânc înfiptă în… să-i zicem suflet…

Notă: de o bucată de vreme mega-afacerea în care tot unii îmbogăţiţi (şi securişti) sunt implicaţi e recrutarea şi plasarea în străinătate a celor cu o oarecare calificare. Sumele antrenate în afacere sunt uriaşe. Securiştii au simţit “trendul”.

Defilarea zilnică

Experimentez înşiruirea lentă pe panglicile de asfalt, printre paralele albe. Prin kilometrii de ambuteiaje mă strecor cu muzica acoperind orice percepţie a exteriorului. Unde se duc toate câte se duc, îmi spuneam… Poate că nicăieri, rămân înţepenite în noi ca nişte cioburi în inimă… Rămâne pe artere scrisul îngerului, ascuţit, cu o pană sfredelitoare, „îngerul notar”, căruia nimic nu-i scapă, aşa l-a întâlnit într-o poezie Cristi Bădiliţă. Scrisele îngerului nu sunt pentru a fi citite, doar trăite şi uitate, e sublima (lui) eliberare… E ca în universul oniric al lui Paul Delvaux, domină solitudinea chiar şi atunci când o pleiadă de personaje sunt înţepenite în peisaj. E un univers hipersimbolic, în care impresia realistă a e trădată de suspendare. Personajele merg spre nicăieri, tramvaiele şi trenurile sale străbat imaginaţia suspendate pe un capăt de linie sau pe un viaduct. Lumina nocturnă, a suprarealiştilor, ea însăşi statuară, colorează pânza în albastrul unui coşmar în care silueta feminină, chipul uman în genere e doar pretextul stranietăţii…

Mari capete din alte vremi…

Senzualitatea hipertrofiată a chipurilor sculptate de Javier Marín trimite, ca la mai toţi suprarealiştii, la alte vremi. Muzele adormite şi răsturnate încearcă un dialog peste timp cu o umanitate goală de sensibilitate. Parcă pentru a o resensibiliza, în viziunea sculptorului e nevoie de supradimensional, de travaliu pe schele ca la amplasarea bannerelor comerciale sau a plasmelor gigantice, de la marile concerte, până şi de la cele simfonice. Artele par a-şi striga cu disperare vizuală condiţia înstrăinării, într-o lume grăbită, palidă, ajunsă fără de chip şi fără de timp pentru ea însăşi…

Bruxelles, sculpturi de Javier Marín, amplasate pe Monts des Arts.

Glisare prin gangul îngust între Old England (drepta) şi Muzeul Magritte (stânga), de la art nouveau la suprarealism prin unghi postmodern.

(Foto D. Agachi)

Noduri: E, I, F, G, G, O, O, P, V, X…

Andra

„aşa începe, ca într-un vis”, sunt câteva cuvinte dintr-o nuvelă a lui Eliade, care nu încetează să mă învăluie în mrejele lor transparente… Mereu le redescopăr, când începuturi ne trec prin vis. Andra e acum studentă la ULB – Université Libre de Bruxelles, iar astăzi s-a deschis anul universitar 2010 – 2011. Emoţia a fost aceeaşi, de la prima zi de şcoală, la prima zi de studenţie, aceeaşi copleşitoatre.

Părea că abia se ridica o geană roşiatică de toamnă…