dumitruagachiUn vechi peisaj cu amintiri. Un vechi peisaj în care se aude bucuria alergării unui bun prieten…
(Foto D. Agachi, 27 iunie 2010)
Archive for iunie, 2010
24.06. Te obişnuieşti cu toate, cu propriul loc în lume poate că eşti cel mai obişnuit… Te obişnuieşti cu verdele, cu diluviul, canicula, cu râul, dintr-o dată neprieten, cu propriul orizont, din ce în ce mai degradat. Tocmai asta mi-aş fi dorit să evit, obsevaţiile după o ieşire din obişnuinţă, care vor fi părând snoabe, aşa cum şi mie îmi par… Proaspăt aterizat, sunt într-un tren care merge prin Câmpia Română şi apoi printre dealurile Moldovei, iar eu închid ochii uneori. Nu o fac spre a vedea cu ochii minţii altceva, eventual locuri de aiurea, pur şi simplu sunt momente în care nu mai vreau să văd; e un refuz voluntar. Când, totuşi, privesc de o parte şi de alta a căii ferate am impresia, uneori de o covârşitoare forţă, că locurile sunt părăsite, că ţara e pustie de ea însăşi: un lan de grâu în pârg e copleşit de stufăriş, şi pare o mlaştină; pe marginea unui drum au rămas scheletele uscate ale plopilor, foarte înalţi, înfipte în prea verdele din jur. Un impozant panou portocaliu trimite în lumea reală: ocazii.ro. Scheletele vegetale nu au nici pe departe lugubrul înegritelor schelete de fabrici şi uzine… Sunt multe, sunt peste tot, Mărăşeşti, Adjud… Poate că deja acele locuri au intrat în folclorul local, iar pe „la fabrică” nu e bine să mai calci, dacă nu vrei să fii absorbit într-o altă dimensiune! Prin gări, printre pietrele colţuroase dintre şine umblă câini cu priviri foarte abătute…
25.06. În buimăceala generală se adaugă zilnic o prizare de realitate ca de auroloc. Aburii îi cuprind pe toţi, toţi însemnând o bună parte a poporului român! La ora asta cred că fiecare român e foarte informat! Nu cred că sunt mulţi care ignoră ştirile psihotice. Şi câţi mai pot suporta: pensii, salarii, inundaţii, coduri, FMI, bani…
M-am aflat în piaţă, cu suculenţa parfumurilor de legume proaspete, de cireşe de Cotnari şi de flori de tei…
26.06. Deja e o stare de lehamete la gândul că orice este posibil. Spre exemplu, dacă s-ar anunţa că tocmai, în urma nu ştiu cărui experiment sau datorită unei „forţe majore”, o gaură s-a căscat sub ţară, gândul care s-ar naşte a lehamete în minţile buimăcite ale românilor ar fi ceva de genul „era de aşteptat… nu e de mirare!”
E o stare de năduşeală, o ploaie abundentă, o pâclă deasă, viituri de ştiri şi întrebări pertinente puse ca un strat gros de aluviuni. Una dintre întrebări e cine plateşte ? Care coaliţie de guvernare? Care guvernare? Doar un orb ar putea să nu vadă, măcar cu ochii minţii, că guvernarea e personală a preşedintelui şi că e, pe zi ce trece, tot mai autoritară. De plătit… sunt 22 de milioane de plătitori (pentru cei care au lipsit de la vot şi pentru cei care au votat turmentaţi)… Pe nota de plată scrie deja, pe Vieţile Acestea, TVA 24 % (printre cele mai mari din Europa!). Mulţi dintre români au văzut că mâncarea în România avea, de ani buni, acelaşi preţ ca în Europa (deşi în această ţărişoară se află cea mai săracă regiune din uniune!) Acum mâncarea din ţară va fi cu destule procente mai scumpă! Şi plăteşte românul neaoş, nu turcul!
Am descoperit casa de pe Rue Le Corrège, nr. 35, în urma unei plimbări fără itinerariu. E o casă despre care îţi este greu să crezi că există. Irealitatea ei ţine de excese. Nu lasă o impresie de grandoare, ci de prea mult(e)! A fost casa personală a arhitectului Edouard Ramaekers, construită în 1899. Se poate vorbi, dincolo de evidenţe, despre un art nouveau al asimilărilor în exces, deşi art nouveau tocmai asta este in nuce, asimilare… Impresia cea mai pregnantă o lasă pastişa de la console, sculptura în piatră trimiţând la modelul în lemn aurit al pagodelor. Între console e plasată una dintre cele mai rafinate compoziţii murale exterioare din arhitectura art nouveau-lui, sgrafit şi pitură cu dans de cocori într-un răsărit de soare. Despre dans e vorba şi în jocul amplu al arcaturii gotice, într-o elaborată şi perfectă stăpânire a meşteşugului zidăriei. Dicteul compoziţiei faţadei, prin asocieri forţate între japonism, gotic, metal, sticlă şi cărămidă, transparenţă şi translucid, trimite la avangarda mai degrabă a poeziei, decât a picturii. După modelul ancestral al tatuajului, întreg spaţiul este acoperit cu detalii, în care vitraliile abundă. De la mari palmete vegetale, la penaje desfăcute ca ale îngerilor, vitraliile lasă impresia unui interior misterios, în care se petrec fascinante experienţe de alchimie…
Sau calea de la redare la transfigurare! Maniera de redare este una „expresionistă”, în care opera din anii 1920 a pictorului Gustave van de Woestyne e încadrabilă. Woestyne a pictat în 1922 (referinţe dintr-un consistent catalog de expoziţie, având girul unor prestigioase instituţii muzeale), 2 tablouri cu aceeaşi temă.
Les Buveuses de liqueur, vers, 1922, cărbune şi ulei pe pânză, 110 x 100 cm, colecţie particulară (îi punem eticheta T)
Les Buveuses de liqueur, 1922, ulei pe pânză, 109 x 99 cm, Koninklijk Museum voor Schone Kunsten, Anvers (o etichetăm R); sursa
Cum una din pânze e „catalogată” ca versiune, am pus cele două lucrări în ordinea lor „naturala”, aceasta fiind de fapt şi situarea la etaje estetice diferite, pe care saltul de la redare la transfigurare o determină. Aparent, diferenţele dintre cele două pânze ţin de un experiment cromatic, însă nu e deloc numai atât. Lucrarea ancorată în vremea sa (R), a tabloului în tablou, a pictării în pictură, spune o poveste… Expresionistă în manieră, lucrarea e cât se poate de „realistă” prin temă, tratare şi prin modul în care „redă”: e oglinda fidelă a unei scene care se petrece la o terasă. Ineditul şi autoironia constau în faptul că pictorul s-a insinuat în tablou, postat în faţa tabloului pe care tocmai e pe cale să-l termine, cu o ultimă tuşă atent pregătită de pensonul în echilibru… Scena surprinde tocmai iuţeala meşteşugului pictorului, totul terminându-se pe durata unei conversaţii agreabile între protagonistele unei întâlniri, la care se întreţin cu un „păhăruţ” de licoare intensă… În viteza aşezării pe pânză, detaliile de peisaj nici nu mai sunt redate cu mare atenţie, iar folosirea unor culori intense, dă impresia de tablou ud, proaspăt, care împrăştie mirosuri de vopsele… Masa, floarea, mărul şi cărţile fac parte din spaţiul / lumea pictorului, care e „dincoace”, e spaţiul privitorului, totodată. Pictorul e concentrat la pictarea scenei care se petrece undeva în lateral, către care priveşte, dar e redată / reflectată în spaţiul situat „dincolo”, în tabloul din tablou, jocul spaţializării fiind cât se poate de complicat! În orice caz, ceea ce vedem nu e ceea ce se petrece, e ceea ce se pictează! Conversaţia e surprinsă mai degrabă într-un moment de întrerupere, în care fiecare personaj pare a gândi la ale sale. Trăsăturile chipurilor şarmante sunt foarte bine individualizate, mai puţin vestimentaţia lejeră… Ochii mari sunt pictaţi cu precizia anatomică a unui „expresionism” care poate „reda” îndeobşte sentimente. În cealaltă lucrare (T), a transfigurării, negrul de cărbune domină ansamblul. Compoziţia e aceeaşi (R) , însă desenul, pe suprafaţa neagră, e redus la un sgrafit în materia foarte consistentă, de cărbune. Figura pictorului, ca şi acţiunea în care este absorbit, ca şi mişcările mâinilor, inclusiv a mâinii care ţine paharul cu băutura licoroasă, nu mai conţin lumină, sensul însuşi al picturii. Lumea de „dincoace” e una a negrului. Întâlnirea de „dincolo” se petrece între un personaj şi dublul său întunecat. Cele două chipuri au aceleaşi trăsături, redate hieratic. (E facil de remarcat că pălăriile sunt identice şi doar culoarea ochilor diferă.)
(Detaliu, sursa)
Ovalul alungit al feţelor, ochii mari, seriozitatea extremă a chipurilor, trimit la vechea artă de redare a figurilor angelice, mai degrabă în iconografia răsăriteană. Privirea personajelor e melancolică, stranie, pătrunzătoare, trădând mai degrabă tensiunea (şi poate nerăbdarea) unui răspuns care nu se mai poate lăsa aşteptat; e o întâlnire pe sfârşite…
Pe 13 iunie nu-mi propusesem ceva anume. Numai că, în multe puncte din jurul Place du Grand Sablon din Bruxelles, galeriile de artă erau marcate cu bannere care m-au absorbit întrucâtva întracolo. Sunt trei evenimente în desfășurare în aceeași perioadă, 9 – 13 iunie 2010, iar galeriile sunt cu „porțile (mai) deschise” ca de obicei… Manifestările au deja istorie, au crescut din 1983 (pentru interesaţi sau curioşi, o pagină de istorie, aici). Acest post face doar trimiterile necesare pentru cei interesaţi. Cele trei evenimente: BRUSSELS NON EUROPEAN ART FAIR – 2010, BRUNEAF, catalogul aici; BRUSSELS ORIENTAL ART FAIR – 2010, BAOfair, catalogul (pdf) aici; THE BRUSSELS ANCIENT ART FAIR – 2010, BAAF, participanţii şi un extras de catalog, aici. „Cantitatea” de artă, cu piese care ar putea sta în colecţiile oricărui muzeu, este impresionantă. Câteva fotografii:
Galeria Robert Mangold, Kyoto, Japonia
Detaliu, Okamoto Shuseki, Monkey in Cedar, 1902, 105 x 236 cm
Un superb vas, “greblat” (ca nisipul într-o grădină).
(Foto D. Agachi, 13.06.2010, Bruxelles; reproducerea textelor sau a fotografiilor care ne aparţin nu este permisă fără citarea sursei sau link la articol respectiv.)
