Archive for mai, 2010


În expoziţia Simbolismul în Belgia am întâlnit un artist al straniului, Léon Spilliaert, al vertijului luminii întunecate. Lucrările sale sunt, vorbind într-o percepţie extraestetică, printre cele mai greu de privit din expoziţie. Plumburiul e, dincolo de tehnică, o materie terifiantă. Stranietatea sa vine din tensiunea aşteptării, indusă de halucinantă linişte a stării de încremenire.

Léon Spilliaert, Jeune femme sur un tabouret, 1909, medium gouache, watercolor, wax crayon, pastel, wash, 70,3 x 59, 9 cm (colecţie particulară)

Léon Spilliaert,Vertige, 1908, aquarelle, lavis d’ encre de Chine et crayons de couleur sur papier

Léon Spilliaert Plage au clair de lune, 1946, encre, aquarelle et crayon de papier, 50 x 65 cm (colecţie particulară) (sursa)

24 de ore…

Mincinosul mincinoşilor e un film în care mincinosul absolut e, cum altfel, un avocat. Pentru a minţi e nevoie de o specializare adecvată… Mincinosul e o piesă de teatru de Carlo Goldoni. Ce legătură ar fi între un film, un spectacol de teatru şi o teleconferinţă de-a premierului, preluată de televiziuni… Nici una. Dacă în artă minciuna e amuzantă şi agreabilă, cea administrativă e amară şi deloc simpatică. În teleconferiţa cu membrii săi de partid (sunt dispus să pariez că nici aceia nu-l mai cred, dar îşi spun, cu totul fals, că aşa e politica), duminică 30 mai la amiază (?), premierul a făcut un anost exerciţiu de retorică. E lesne de înţeles că acea teleconferinţă a fost regizată pentru „micul ecran”, tocmai cu scopul de a da impresia că nu-şi mai găsesc odihna de amiază guvernaţii, lucrând pentru ţară, pentru ingrata de profesorime şi nerecunoscătorii de pensionari. La o analiză cu duhul blândeţii, spusele premierului ar putea fi taxate măcar minciună prin omisiune… După cum spun guvernanţii, ceea ce fac ei acum e o reparaţie istorică în favoarea statului, mă rog, a sistemului economic… Cică din 2004 salariile şi pensiile au tot crescut, iar acum e necesar a fi fasonate în acord cu realitatea economică… Premierul omite să spună că între 2004 şi 2008 salariile nu au crescut deloc în ritmul PIB. Dacă nu cumva i-a scăpat (o minciună) ceva premierului, care e de mulţi ani în politică, şef de partid şi prim-ministru, înseamnă că are doar vreo două luni de viaţă (politică) lucidă. Tocmai el vorbea la fel de repede şi sacadat ca şi astăzi, acum vreo 2 ani, că erau chiar mai mulţi bani de pensii şi salarii, dar că guvernanţii de atunci aveau interese (ca şi cei de azi) să nu-i caute unde era clar că se aflau… Nu, o astfel de buimăcire cu premeditare şi pe faţă cred că românul nu a mai prins, oricâtă „experienţă” de viaţă ar avea… În filmul Mincinosul mincinoşilor sursa dreptăţii divine şi a situaţiilor comice este dorinţa pură a unui copil: şi-a dorit ca 24 de ore tatăl său, avocatul, să nu poată minţi! În cele 24 de ore de interdicţie, avocatul a fost supus la suferinţe extreme datorită meseriei sale. Mincinosul nu mai putea minţi oricât îşi ticluia minciunile, dar, mai ales, nu o putea face public, în sala de judecată! Poate că dintre români se va găsi cineva care să-i dorească premierului, pentru amuzament şi preşedintelui, ca pentru o zi aceştia (şi alţii) să nu poată vorbi decât adevăruri…

Semnalez un amar text al Elenei.

… Sunt doar dominantele decorului, aşa cum l-am perceput, coborând în Place du Sablon din Bruxelles, pe lângă pietrele traforate ale bisericii Notre-Dame des Victoires. Alte detalii ale decorului subiectiv: ploaie molcomă, cernută în răstimpuri, bere şi privitori de toate vârstele. Sunt un ascultător de jazz ocazional şi puţin consecvent, tocmai de aceea cred că am avut norocul celui care nu caută, numai găseşte. Flautul care se auzea avea, pentru mine, ceva din vraja lui Ian Anderson (flautistul autodidact, care a dat muzicii rock noi valenţe prin flautul său)… La un moment al serii au început să bată clopotele bisericii, sonor, amplu, parcă de peste tot. Cum în orice este muzică, jazz-ul se poate contopi cu vântul, cu zgomotul străzii, cu dangătul. În diluviul de clopot care făcea să nu se mai audă nimic altceva, contrabasul a prins un ritm, un ecou al clopotului, apoi toate s-au întrepătruns într-o muzică inspirată, surprinzătoare.

Trupa: Carmelo Muriel Grupo, Carmelo Muriel (s), Nono Garcia (g), splendid!, Piet Verbist (b), Juan Sainz (dr).

Publicul tânăr s-a strâns mai spre scenă la trupa Young Groove Society (8 interpreţi).

(Foto D. Agachi, 29.05.2010)

Gustave van de Woestyne, Dimanche après-midi, 1914, ansamblu, detaliu (foto D. Agachi)

Gustave van de Woestyne, Les Buveuses de liqueur, vers. 1922, cărbune şi ulei pe pânză, 110 x 100 cm, colecţie particulară (imagine parţială a tabloului).

Gustave van de Woestyne e, printre altele, pictorul stranietăţii privirii. La aceste tablouri m-au dus sugestiile unei scurte povestiri a Elenei, vorbind despre un semn al viului. În cei mai mulţi viul licăreşte rar, iar de cele mai multe ori e stins…

Deşi surescitată de înşelătoria naţională pe care o comit fără să ezite  preşedintele, cei din guvern şi un partid de profitori, cu nimic mai breaz decât altele, reacţia din textul lui Paul Sandu, observaţiile cu privire la resemantizarea “responsabilităţii” sunt lucide, coerente şi foarte bine scrise.  Adresez autorului felicitari triste!

Paul Sandu, Responsabilitatea – noul nume pentru ipocrizie

Dincolo de posibile multe drame ale celor mai tineri sau maturi, care vor urma sărăcirii prin adevăratul „program de guvernare” (rate neachitate, case pierdute, studenţi ţinuţi la studii cu sacrificii inimaginabile), copleşitor e sentimentul de umilinţa pe care cei în vârstă îl vor trăi şi pe care nu-l merită. Parcă nimic nu e mai dramatic decât să-şi trăiască aşa puţina viaţă, ani, luni sau zile. Vorbeam de înşelătorie naţională: da, asta se întâplă, iar preşedintele a excelat în a duce promisiunile electorale „pe cele mai înalte culmi”. Eu nu pot să cred că toate câte s-au spus de-a lungul anilor sunt doar prostii, incoerenţe izvorâte dintr-o recunoscută, pe ton de glumă bună, „stare de ebrietate” a preşedintelui… De fapt nici nu a precizat care a fost cauza beţiei, ea nu a urmat unei relaxate libaţii, în cinstea farmecelor vreunei blonde, era ebrietatea puterii cu orice preţ. Prin urmare, cele spuse de câţiva ani de preşedinte sunt minciuni asumate şi înşelătorie cu premeditare. Merge, şi-au spus în şedinţele oculte, îi prostim, îi ciuruim, nu vom mai reuşi chiar pre mulţi, dar măcar pe (cei) suficienţi dintre ei! În altă ordine de idei bahice: ce s-a ales din programul de guvernare ? Cele scrise acum un an şi ceva sunt uitate ca orice stare euforică. Adevăratul program de guvernare al presedintelui e cel al sărăcirii prin cinismul procentelor. Adevărata plată pentru consumaţiile euforizante e acum. Şi, în loc să demisioneze întrucât ceea ce face acum nu are nici o legătură cu filele de contract social, ticluit şi înaintat către popor să-l semneze la vot, guvernul continuă să înşele asumându-şi răspunderea pe un cu totul alt program. Dacă guvernul nu va cădea în parlament, procedura politică e respectată, însă nu mai suntem demult în cadrul „corectitudinii politice”. O întrebare: pentru conducere (de ţară) în „stare de ebrietate” cine suspendă permisul ?

O altă reacţie, aici.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.