Când îţi este dat mereu şi mereu să vezi cum sunt amestecate, într-o nonşalanţă a discreditării, valori autentice şi nimicuri e ca şi când îţi vine să-ţi… Şi totuşi, e ca şi cum toate piedicile dintre cele mai rele, răutăcioase, mizere (abis de mizerii !) nu ar exista, când patima creatoare şi frumosul se înfiripă din spiritul tânăr, în cazul recentului spectacol Laurian, Laurian (jucat pe scena Teatrului din Botoşani), din spiritul tânăr şi creator al Laurianului… Se poate, prin urmare, izbândi în contra-timp, în contra-dezorganizare, contra-tuturor dacă e necesar şi îndeobşte e (pare-se nu există excepţia bună), cu energia şi îndărătnicia unui laurian-creator,Alex Sârbu, cu energia şi devoţiunea unor laurieni. Musical-ul imaginat de Alex a adus pe scenă de toate, într-o halucinantă şi autoironică poveste: schele, roabe şi găleţi, fum, par-fum, ninsoare, vânt, TIMP şi orologiu rotitor, TINEREŢE, iubire, VOCI şi COR, căldura care nu se poate povesti a vocii, UMOR şi, mai ales, jocul de lumini şi umbre. Nimic nu e mai fascinat ca jocul cu umbrele trecerii… Restul e muzică!
(Fotografii D. Agachi, 28.03.2010. Fotografiile suferă de lipsa clarităţii, însă poate că tocmai asta exprimă mai “fidel” fluiditatea spectacolului.)
Printre cele mai spectaculoase operaţii de restaurare este cea a pietrei. Nu are vocaţia surprizei, ca restaurarea unei picturi, în stratigrafia căreia orice descoperire este posibilă, de multe ori chiar aflarea unei capodopere. Restaurarea pietrei înseamnă doar ajungerea la carnaţia ei originară, aşa cum pietrarul a dăltuit-o, după ce sunt îndepărtate depunerile “pietrificate” ale multor ani, uneori câteva sute. La biserica mănăstirii Golia din Iaşi se restaurează elementele din piatră.
Într-o aparentă lipsă de legătură remarc faptul că ieri (27.03.2010) am reîntâlnit şi ascultat la Botoşani, la Teatrul Eminescu, un prieten, pe Cristian Bădiliţă. A ţinut o elocventă conferinţă despre traducerea Noului Testament, din care au apărut Evangheliile după Matei şi, recent, după Ioan. Conferinţa s-a referit la imboldul proiectului său şi a câtorva apropiaţi care fac în cultură o “misiune” (adecvare la cele menite) în adevăratul sens al cuvântului. Conferenţiarul a remarcat şi motivat tocmai nevoia culturii române de “o nouă traducere a Noului Testament”, un proiect pentru durata lungă a istoriei, pentru “un termen de garanţie de 200 de ani” cum spunea Bădiliţă. Ascultându-l şi răsfoind volumul Evangheliei după Ioan, asocierea vocaţiei de restaurator celei de traducător de texte vechi mi s-a părut frapantă. „Sînt de părere că fiecare generaţie trebuie să rescrie Evanghelia, în mesajul ei transistoric şi viu, dar nu pot fi de acord cu afirmaţia lui Papini că fiecare generaţie trebuie să-şi scrie propria Evanghelie” nota Cristian Bădiliţă în Nodul gordian (ediţia a III-a, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2005). Să o rescrie fără a-i altera ci, mai ales, reliefându-i substanţa originară, e chiar „canonul” unei restaurări. După un timp, mai toate câte a creat omul se supun restaurării. Se restaurează temple, palate, picturi, manuscrise şi, într-o accepţie metaforică, texte. Restaurarea poate fi mai izbutită sau mai puţin, Bădiliţă vorbea chiar despre excesul de actualizare a lexicului în traducerea Bibliei. Aş zice că efectul unui cuvânt nepotrivit e al unui termopan strident, deşi eficient şi actual, plasat la o veche zidire. Cristian Bădiliţă este, spre câştigul culturii române, căreia i se dedică prin traduceri esenţiale (deşi savantul biblist are acces şi deschidere către marile culturi), un “restaurator” remarcabil de sensuri adecvate ale cuvintelor şi textelor în ansamblu. Traducerea ştiinţifică restaurează adevărul, uneori în pofida tradiţiei, a “sfintei tradiţii” chiar. Poate că afirmaţia e oarecum prea generală, însă Cristian Bădiliţă este cel care, prin acribia ştiinţifică, pune în umbră stridenţele.
(Momente de la lansarea noii traduceri a Evangheliei după Ioan la Teatrul Naţional Bucureşti)
(Cristian Bădiliţă, foto 27.03. 2010 în holul Liceului Laurian, la expoziţia cu texte din poezia proprie, ilustrate de graficiana Liliana Grecu)
Naratorul scria cu dezinvoltura exersată după destui ani de jurnalism. Observa scriind, că în Dinar mucenicii se adunară şi de Buna Vestire, sărbătoare în care de altfel e dezlegare. Lipsa unui subiect în afară de ping-uri făcea ca discuţia să aibă uneori accente tăioase. Erau însă de acord că pinguri începuse să distribuie Vania şi doar prin consecvenţa lui îi antrenează şi pe ceilalţi, e clar că reţeaua nu funcţionează cum trebuie, deja s-au creat bisericuţe, cerculeţe. Poate că ar trebui reiterată ameninţarea cu defenestarea îi veni să scrie dar se opri, nu mai era de actualitate. Prea insistenta aplecare spre farfurii l-a făcut pe unul dintre personaje să le propună netam-nesam să viziteze galeria, care, de altfel, era foarte aproape la mall. Cum efectul propunerii a fost doar de tăcere uşor descumpănită, personajul s-a îndreptat singur, cu o anume discreţie care de fapt nici nu mai era necesară, spre expoziţia unor studenţi ai celebrului grafician şi profesor Dragoş Pătraşcu. Oricum voia mai demult să o vadă… Era şi sărbătoare şi vremea superbă, prin urmare cine să mai calce prin mall, cu atât mai puţin printre tablouri şi instalaţii. Ceva din atmosfera expoziţiei i-a amintit despre ceea ce-l frapase la un text apocrif, imaginat mai demult, e vorba de revelaţia Anei lui Manole: “Nu credeam să-nvăţ… vrodată / Că zidul strânge aşa de rău”… De altfel, măcar câteva dintre exponate trimiteau destul de direct la zidul cel de toate zilele. O să-l întreb pe subtilul preot, „părintele şi binefăcătorul nostru” cum văd că-i place să i se spună, dacă au născocit sfinţii părinţi o rugăciune de surpare a zidului… Poate se găseşte prin vreun text filocalic. În loc să ne rugăm pentru frângerea zidului, noi ne tot rugăm pentru bună zidire… Vorbim de zidire interioară, de zidire desăvârşită, de cuvinte ziditoare, când de fapt zidul… I-a plăcut mai puţin citatul din Heidegger, mai degrabă l-a impresionat zidul de cărţi înrămat, cu toate că la zidul propriei biblioteci sau ale altora, ale bibliotecii la care a visat, ca acel glumeţ cu umor involuntar, autodidactul lui Sartre, nu se gândise până atunci. Asta era tâmpenia, că simţea atâta tristeţe la vederea acelor cărţi, de fapt îl enerva tocmai faptul că nu se gândise la zid până atunci, deşi lucra de o viaţă la el.
În preajma sărbătorii, îndeobşte se petrece cu noi şi în jurul nostru o stare întemeietoare. Condiţia situării în ea este ca propria simţire să fie mai degrabă luminoasă decât înceţoşată… Într-o astfel de stare, bunele vestiri surprind şi bucură. Bunele vestiri sunt legate şi de cărţi, deşi poate nu pentru mulţi. La Botoşani e anunţă o întâlnire cu un tălmăcitor de Evanghelii, Cristian Bădiliţă, fost elev al Laurianului. Poate cuvântul „tălmăcitor” e mai bogat în sensuri, dincolo de „traducător” al textului evanghelic Bădiliţă e un interpret într-un „ison” nou.
Un interpret iscusit, nuanţat şi provocator este şi preotul Ioan Sorin Usca. Pe carte nu a alăturat numelui său postura de teolog, ci meseria mai încărcată de praxis, cea de preot.
În articole anterioare vorbeam despre un Iaşi vienez. Impresia s-a iţit văzând şi eu, poate destul de târziu, Viena, iar după un timp ideea m-a prins… Viana a venit pe meleagurile autohtone dintr-o dorinţă de integrare… europeană, iar europenismul a însemnat şi o privire aţintită spre marele imperiu, prin arhitecţii Vienei. În ţările române au lucrat trei arhitecţi Freywald, încât în monografii au apărut uneori confuzii. Studiile recente au pus în ordine implicarea unui dintre Freywald la edificarea Catedralei Mitropolitane, emblemă a Iaşiului în teribilul secol XIX., cu arhitectura ei eclectică, subtil neobarocă şi pregnant clasicistă. Andi Emanuel Mihalache, cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie „A. D. Xenopol” din Iaşi, aduce în discuţie o clarificare necesară: „Lucrările au debutat (la catedrală, n.n. D.A.) sub conducerea arhitecţilor Gustav Freywald (confundat cu Johann sau Iulius; vezi Malacopol: 330-331; Carmazin-Cacovschi: 135) şi Bucher (Carmazin-Cacovschi: 396-397), urmaţi, de la 1 aprilie 1838, de arhitectul curţii lui Mihail Sturdza, Singurov.” Despre Iaşiul deschis spre modernitate se regăsesc observaţii surprinzătoare, poate pe idee pe care am adus-o în discuţie a Iaşiului vienez, în lucrarea lui Narcis Dorin Ion (director al Muzeului Naţional Bran), e vorba de teza sa de doctorat, sub o onorabilă îndrumare. Lucrarea e în curs de apariţie la Editura Oscar Print cu titlul Elitele şi arhitectura rezidenţiala în ţările Române (sec. XIX-XX). O remarcă demnă să alimenteze orgolii locale: „Mult înainte de modernizarea Bucureştiului”… Prin urmare, se întâmpla mult înaintea cui… a Cucureştiului… „la finele secolului al XVIII-lea, Iaşiul înregistra mai multe exemple notabile de arhitectură rezidenţială, acum construindu-se primele palate amintite în memoriile călătorilor străini. De pildă, la 1 decembrie 1788, mareşalul principe de Ligne – ajuns la Iaşi şi găzduit în casa lui Iordache Cantacuzino-Paşcanu, cladită în 1780 – îi scria prinţului Kaunitz ca este «încartiruit într-unul din acele superbe palate pe care boierii le zidesc în gustul oriental şi din care mai bine de 150 se ridică deasupra celorlalte clădiri ale capitalei Moldovei»”. Un prim arhitecton Freywald apare la Iaşi: „Dintre arhitecţii străini care au lucrat la Iaşi, s-a remarcat în prima jumătate a secolului al XIX-lea austriecii Johann şi Gustav Freywald. Numele lui Johann Freywald este atestat documentar pentru prima data într-un hrisov al Divanului Moldovei, care preciza ca «Ioan Freywald, arhitecton şi inginer, se află venit în Moldova din stăpânirea Chesare Crăeştii Împărăţii de la anul 1802 şi urmează meşteşugul arhitectoniei şi inginerlâcului de la 1803 şi i s-au făcut leafă de 150 lei pe luna»” (idem). Cercetătorul adaugă: „Cel de-al treilea arhitect Freywald, cu o activitate intensa în Iaşiul primei jumătăţi a secolului al XIX-lea, este Gustav Freywald, care a înzestrat capitala Moldovei cu doua edificii emblematice: Catedrala Mitropolitana (1833) şi Palatul Rosetti-Roznovanu (1832).” Frumosul catedralei se regăseşte şi la impresionantele ei vitralii. Primele vitralii au fost realizate la Munchen din donaţia unui dintre ctitori, Carol I. Actuale 8 au fost puse după al doilea război mondial. Nu am date, însă probabil sunt realizări româneşti.
Sub arcul ferestrelor, vitraliile au înserate efigii ale catedralei sau imagini ale unor ctitorii moldave reprezentative. Însăşi imaginile constituie acum documente istorice, unele înfăţişând monumentele emblematice în evoluţia arhitecturii lor, în stadii anterioare actualelor restaurări, cum sunt mănăstirile Cetăţuia sau Neamţ. Reflexiile speciale ale vitraliilor se îndreaptă către: Elena Agachi, Belle de Jour, Ioan Sorin Usca, alterii Vania şi Caius, rotunjind arheul la ora 25, cînd toate nu sunt ce par a fi.
(Foto D. Agachi, detalii de vitralii, partea superioară, Catedrala Mitropolitană Iaşi)
dumitruagachi
