Așteptam prima zăpadă imaginându-mi ograda transformată într-un ținut fabulos, în care brazii ninși erau eroii mei… Apoi, prin ianuarie, după sarbatori, credeam, în imaginația de copil, că mă pot trezi găsind toți copacii înfloriți. Îmi părea cât se poate de simplu, zăpada avea, așa cum îi vedeam eu rostul (pe lume), capacitatea sublimă de a înflori, ca totul să treacă într-o noapte de la albul zapezii la albul florilor din livadă… copilul era mai tot timpul prea nerăbdător ! De câteva ori s-a petrecut asta, în ograda încă potopită de zăpadă, de ramura fiecărui pomișor, ca și la mâna mea, erau prinse șnururi de culoarea pură a mătăsii strălucitoare ca sideful, alb și roșu… Bunica mea îmi spunea însă că mai aveam de așteptat până la florile calde, ea avea un anotimp al ei, compozit, pe care-l numea fe-mart și în care mă regăseam cu adevărat odată cu mărțișoarele atât de fine, lucrate de ea și de mama, pe care însă nu le-am văzut niciodată când și cum le făceau… Aveam să înțeleg mai târziu că pictorii au capacitatea stranie de a picta himerele copilăriei, când am găsit anul trecut, în expoziția lui Vasile Doru Ulian, copacul zăpezii calde, înflorite. Îl ofer și eu, mărțișor frumos meșteșugit, domnișoarelor și doamnelor: Andra Agachi, Elena Agachi, Belle de Jour, inimii care se dăruie, celei întâlnite la ora 25 trecute-fix, către cea pentru care totul e verde, celei care caută prin galerii dosarele X ale picturii, Ștefanei Sava, ale cărei fotografii mi-au amintit despre zăpezile copilăriei, dar și domnișoarelor și doamnelor care vor fi zăbovit episodic pe aici.

Vasile Doru Ulian, Măr înflorit, u.p., 610 x 660 mm, 2006.