…până la urmă, după ce am lăsat un moment de suspans, am cedat dorinţei Elenei de a deschide sticla şi, dacă vinul după bere e…. foarte bun, ne-am lăsat ademeniţi de aromele vinului de Cricova. Poate că e una dintre cele mai frumoase prinsori ce ne este dat să o trăim, aceea în voalul de impresii veritabile ale unui vin. Cum un nou an stă sub semnul sacrului, aduc pe blog o icoană pictată de fratele meu Sorin Agachi… Cred că îi va plăcea şi lui să o revadă. Mulţumesc pentru vizitele celor care zăbovesc pe acest blog, ca o întâlnire între prieteni! Îi îmbrăţişăm, acum măcar cu amintirile şi speranţele, pe prietenii noştri dragi din Bruxelles, Olivia şi Iulian Şuhanea! La mulţi ani!
O să las deoparte tradiţionala şampanie şi o să invit pe vizitatorii acestui blog la o degustare mai specială, kriek spre exemplu, bere belgiană tradiţională. Nu e vorba de berea cu aceeaşi denumire, kriek, şi gust de cireşe, care se vinde în magazine şi care are diverse adaosuri, inclusiv de zahăr. De altfel, gustul berii tradiţionale e cu totul altceva decât al celei „comerciale”, să-i spunem, care poate fi trecută la categoria „surogat” (unul pe care orice „tradiţionalist” îl consideră vulgar). Mai multe despre brasserie Cantillon din Bruxelles, ce produce neîntrerupt de pe la 1900, pe care am vizitat-o şi despre „muzeul” (în funcţiune) al berii belgiene tradiţionale, cunoscută încă din sec. al XIV–lea, aici şi aici. Fotografiile povestesc despre «Bières, outils, machines, cuves en cuivre rouge, tonneaux (dont certains sont plus que centenaires) et procédé de fabrication sont d’époque et constituent un patrimoine précieux.» (Şi nu pot să nu mă gândesc la câte “maşinării” populare sau industriale vechi sunt distruse la noi sistematic, pentru câteva tone de fier vechi şi câteva zeci de kilograme de cupru…)
Căutând ceea ce e mai puţin sonor – în sensul frumos, ca o muzică stenică – în arhitectura Art Nouveau din Bruxelles, am privit o clădire,expresie a echilibrului şi eleganţei, aflată nu departe de Hôtel Solvay, pe aceeaşi parte a străzii Louise, la nr. 346. Hôtel Max Hallet poate fi încă un exemplu că eleganţa rafinată nu epatează, există şi te întrebi de unde vine, admiri parfumul ei discret, ai impresia că ai mai văzut-o şi e totuşi unică, îţi vei reaminti de ea fără a mai şti pe unde ai întâlnit-o… În lista creaţiilor arhitectului Victor Horta, dată de wikipédia, clădirea este datată în 1902, însă în alte notaţii din „eter” apare datarea 1903 – 1904. Poate tocmai datorită „discreţiei” sale, clădirea nu figurează în enciclopedii. Detaliile „discreţiei” de care vorbeam, deloc puţine, sunt extrem de rafinate sub aspectul desenului de linii unele imperceptibil curbe, al tuşelor de umbre şi prin modul de captare a luminii la care contribuie, ca o oglindă, alburiul pietrei. E cât se poate de îndreptăţită omagierea artei prelucrătorilor pietrei din acea perioadă. Şi, pentru că tot vorbeam de „sonoritatea” arhitecturală, jucăuşă ca o rapsodie, trimit la o galerie foto (aici, detalii aici, apoi aici), cu imagini care nu se regăsesc prin albumele Art Nouveau. De altfel, constat o sărăcie impardonabilă prin tratatele de specialitate, faţă de varietatea fabuloasă a fenomenului, în care libertatea de a imagina orice suprafaţă arhitecturală a fost dusă la extrem (un exemplu, aici). Aşa am început să înţeleg că Art Nouveau este o arhitectura a suprafeţelor şi detaliilor, ca un afiş, ca o pânză… (până la Gaudi…)
Printre realizările remarcabile ale Art Nouveau la Bruxelles este şi Hôtel Solvay, creaţia arhitectului Victor Horta. Cu simetria şi acurateţea faţadei sale, cu echilibrul suprafeţelor, jocul golurilor şi al amprentelor, solemnitatea de piatră a plinului, stilul clădirii (strânsă între alte clădiri mai înalte) nu epatează. E un Art Nouveau a cărui subtilitate nu vine, cum e de aşteptat, din prea mult decorativ, ci dintr-un prea căutat echilibru. Orice stil, oricât de turbulent, de revoltat, are şi vârfuri ale echilibrului, uneori foarte căutat, alteori pur şi simplu reuşit pe cale naturală… Am impresia că în cazul Hôtel Solvay echilibrul a reieşit dintr-o atentă căutare. Nu are sens să copiez aici informaţii bine structurate în enciclopedii (aici, wikipédia), unde remarcile elogioase despre realizarea arhitectului nu lipsesc, doar să amintesc faptul că edificiul a fost construit între 1894 -1903. Accentele cromatice subtile sunt date de contrastul, nu uşor de observat, dintre brâurile de piatră albastră şi câmpurile de piatră d´ Euville. Metalul arborescent, utilizat inclusiv pentru stâlpii foarte zvelţi, lemnul, sticla, sunt materiale predilecte Art Nouveau în genere. Victor Horta le-a închegat însă într-un stil personal, în acest caz foarte bine temperat, ce dă edificiului valoarea care l-a consacrat ca un vârf al artei şi a făcut necesară înscrierea sa, în anul 2000, în lista patrimoniului mondial UNESCO.
O să mai zăbovesc în plăcerea amintirii, printre imaginile pe care le-am surprins în călătoria de la începutul lunii decembrie (2009) la Bruxelles. Mai tot timpul a plouat, aşa că datorită luminii gri, aproape opacă, lipseşte fotografiilor tocmai expresivitatea care să redea impresia jucăuşă, oarecum veselă, pe care o lasă acele case. În aparenta lor uniformitate, casele construite la Bruxelles într-o perioadă destul de restrânsă, de pe la 1895 la 1910, privite cu oarecare atenţie emană o neobişnuită diversitate. Uniformul este consecinţa, am impresia, unui regulament urbanistic de la care în epocă nu s-a făcut rabat. Regulament destul de restrictiv, care a impus realizarea de construcţii doar înşiruite, lipite unele de altele şi perfect aliniate la stradă, cu acelaşi regim de înălţime şi cu un front (în sens urbanistic şi arhitectural) de numai 6 m (foarte rar, unele clădiri au deschiderea la stradă de 9 m). Astea au fost restricţiile, dar cât de variate soluţiile… Cu doar puţine elemente, arhitecţii acelei perioade au reuşit ca nici o casă să nu-i semene alteia… Puţine fiind, elementele din care au izbutit jocul faţadelor nu sunt greu de enumerat: cromatica intensă a cărămizii (de cele mai multe ori numai roşie sau, cu un termen propriu spus, cărămizie, uneori şi cu accente de brâie din cărămizi smălţuite în diverse culori), cromatica neutră, cenuşie, a pietrei pusă în naşteri de arcaturi, chei de arce şi verticale la goluri, sau cromatica unei celebre pietre locale, albastră, destul de mult folosită. S-au mai adăugat accentele de vitralii la mai toate casele şi, în puţine cazuri, cele de pictură murală în panouri sau frize (de obicei plasată sub cornişă). La individualizarea caselor a contribuit aproape nelipsitul fronton, de amintire gotică – triunghiular şi în trepte – sau barocă. Talentul arhitecţilor acelei perioade a fost dublat de atenţia dată detaliului, în condiţiile unor foarte restrânse posibilităţi de exprimare prin materiale: cărămidă, piatră, lemnul ferestrelor, sticla vitraliilor, ardezia sau tabla învelitorii. Din aceste exerciţii pe teme (urbanistice) impuse, s-a născut dorinţa (revoltată) de explozie în vegetal, decorativ, exuberant a Art Nouveau, iar mai târziu, ca o restauraţie, rigiditatea figurativă Art Deco.
dumitruagachi
