Starea de gratie (30.11.09)

Gent, cotrar opiniilor din enciclopedii (preiau aici din wikipedia, spre a nu ma pierde inutil in cifre), mi s-a parut un oras auster. Sigur ca e unul unde armoniile arhitecturale sunt prezente, insa rezultatul e o simfonie de o anume raceala cromatica, de forta grava a sunetelor de clopote din turnul cu ceas, Belfort, una dintre emblemele orasului, aflat in patrimoniul UNESCO. E bine, cred eu, sa cauti a avea acces direct, cu propriile tale simturi, cu propria vedere in acest caz, la ceea ce starea de gratie a omului, prin citeva genii, a facut cu putinta. Capodopera fratilor van Eyck aflata in catedrala Sfintul Bavo, mi-a transmis o astfel de stare. Nu se intimpla des, sunt cu totul rare astfel de momente… Lucrarea complexa, cu un program iconografic foarte amplu si de mare incarcatura teologica, e considerata capodopera picturii flamande a sec. al XV-lea (a fost terminata la 6 mai 1432), insa eu cred ca e si una dintre capodoperele picturii in genere… Dupa momentul inaltator din catedrala Sf. Bavo, in palatul muzeului de arta din Gent, o cladire art nouveau din 1909, l-am intilnit printre altii pe Bosch…

Spectacol de normalitate – luminile sarbatorii (29.11.09)

Conditia mea de (inca) traitor in Romania si abia venit pentru citeva zile la Bruxelles, ma face sa nu pot scapa de involuntare comparatii… Nu aprinderea luminilor de sarbatori, in intimpinarea Craciunului, e neaparat deosebita acolo. Asi spune ca spiritul ecologist (si poate o grija reala pentru banul public in vreme de criza) face ca luminile sa fie speciale nicidecum prin abundenta lor, ci prin rafinamentul aranjarii si, mai ales, prin varietatea dinamica pe care numai spectacolul o ofera… Oamenii insa dau frumusete unor astfel de momente, tocmai prin bucuria participarii lor. In Grand Place, pe o ploaie (28.11) care se aduna pe pleoape, in gene si racorea obrajii, oamenii priveau spre bradul luminat sau spre dinamica laserelor, intr-o superba muzica ambientala actuala la o intensitate care sa creeze auditie si nu tortura auditiva. Erau persoane de toate virstele si se citea pe chipuri bucuria, dar, in special, normalitatea zilei de azi si de miine in care traiesc si in care le este straina apasarea tristetii… Asta nu inteleg politicienii din Romania, ca ori cite megaspectacole ar organiza (si se vede cit se straduiesc sa o faca, cu atit mai mult cu cit de la inceputul lui 2008 e o neintrerupta campanie electorala) ei nu pot oferi ceea ce e mai de pret, sentimentul normalitatii sau macar speranta ei. Mai rau, politicienii romani, cu foarte putine exceptii, si incep cu cei mai mici in functii, primari, prefecti, sefi de tot felul, se straduiesc cu toata sirguinta de care sunt capabili sa faca si din speranta o muribunda, ori se stie ca speranta moare ultima… Dupa aceea se va fi asternut linistea, dar nu va mai folosi la nimic !

Balconul fluid al d-lui Horta (29.11.09)

Bruxelles poarta amprenta arhitecturala a art nouveau, iar Victor Horta e, sa-i spunem, figura de prim rang al scolii de arhitectura moderna a orasului. (Detalii, fatada Muzeului Horta, rue Américaine, 25; casa si atelierul arhitectului este o cladire construita intre 1898 si 1901 si a fost  deschisa pentru public din 1969) Remarc o anume observatie intr-o parafraza proprie poate prea “grea” de sens, dar cu totul sugestiva despre stilul art nouveau: a inventat un limbaj ornamental care a transformat locuirea in opera de arta…  

  

Durerea de pe cruce (29.11.09)

Pe o vreme cu ploaie marunta de o raceala de gheata, am privit prin Bruxelles oarecum catre cele mai putin vizibile, cu acea pasiunea pentru inedit ca intr-o galerie de antichitati… Asa am gasit pe un perete estic al unei biserici gotice de beghinaj, Eglise Saint-Denis, statuia, coplesitoare pentru mine prin dramatismul reprezentarii, la care s-a adaugat forta de modelare a timpului in carnatia lemnului de stejar, un Christ en croix (sec. al XVII-lea, sculptor anonim).

   

     

Pipa, umbrela şi melonul d-lui Magritte… (26.11.09)

În vara anului trecut, când mă aflam la Bruxelles, m-a frapat că pânza de protecţie care îmbrăca schela unei clădiri, reproducând imaginea faţadelor acesteia, arăta cum pereţii, parcă alcătuiţi dintr-un fel de tencuială “vaporoasă”, erau “traşi” spre margini ca o draperie, în cel mai suprarealist mod cu putinţă, lăsând să se vadă spiritul picturii pe care urma să o găzduiască, cea a lui Magritte. Anul acesta în iunie s-a deschis la Bruxelles un muzeu al unei felii savuroase din tortul belgian al suprarealismului, Muzeul Magritte… În următoarele câteva zile acest blog va tăcea, cât timp voi face o nouă călătorie la Bruxelles. O să încerc să ating din nou cu privirea melonul suprarealist şi nu numai…

http://www.youtube.com/watch?v=mFGyi4O8Hxw&feature=related

http://www.youtube.com/watch?v=FEU4xcre2a4&feature=related

Doar câţiva paşi prin Galaţi… (26.11.09)

Inserez câteva imagini din Galaţi, un oraş pe care nu-l ştiu… Am îndreptat aparatul de fotografiat (24.11., seara) doar spre câteva faţade de clădiri care vorbesc despre un trecut şarmant. Biserica Precista, ctitoria lui Vasile Lupu, dă imaginea unei surprinzătoare sinteze: alură moldovenească în jumătatea ei estică, un turn transilvănean la vest, faţade cu succesiune de arcade munteneşti la partea inferioară şi discuri smălţuite, ştefaniene, moldave, sub acoperiş… Poate cândva voi avea răgazul să vorbesc mai pe îndelete despre faţetele  fabuloase ale aceste sinteze care a dat un „chivot” fortificat, loc sacru pe faleza Dunării…

Impresie acvatică – Dunărea la Galaţi (25.11.09)

Fiind din nord, contactul meu cu acvaticul copleşitor, marea sau fluviul, s-au întâmplat rar. De câteva ori am văzut Dunărea în trecere, în porţiunile ei mai strânse între maluri peste care s-au făcut poduri, la Cernavodă spre exemplu, sau la Brăila pe unde se traversează cu bacul. În urmă cu vreo 4, 5 ani am trecut cu bacul vara şi fluviul părea un loc de joacă la îndemâna copiilor înotători experimentaţi, care ofereau gratuit spectacolul plonjonului în apă de pe nava în mişcare… Acum la sfârşit de noiembrie (24.11, seara), pe faleza de la Galaţi, undeva în dreptul bisericii Precista, impresia calmă a fluviului ca o întindere inabordabilă m-a copleşit cu toată energia sa de mirosuri, răceală, vibraţie, sunet adânc, grav, într-un registru perceptibil doar acolo, lumina apusului metalizându-i apele în reflexii ca de fluid oţelit…

Meteorologie sentimentală – toamna lui Lapi (22.11.09)

A fost o zi frumoasă, o zi de alegeri parcă menită să predispună la conştiinţă civică. Lumina specială a unei amiezi senine, amintea „cosmic” faptul că normalitatea şi frumuseţea, serenitatea stării sufleteşti sunt posibile. Mă întrebam dacă e normal să-ţi vinzi un drept, acela al votului, consimţind, contra cost, să-ţi minţi conştiinţa… Însă când mă gândesc la absurdul faptului că există persoane care şi-au vândut copii sau părţi din ei înşişi, nimic nu mai pare prea mult… La amiază am ieşit cu Lapi să răscolească cu trapul său frunzişul galben. Lapi a crescut, are acum privire de vedetă!

Un Iaşi vienez – coloanele teatrului (22.11.09)

Abia după ce anul trecut am văzut Viena cu privirea dilatată aş putea spune, reîntors în Iaşi am avut, măcar pe axa Catedrala Mitropolitană – Teatrul Naţional, între care se interpune într-o latură Palatul Roznovanu, un frapant şi cu totul special deja-vu vienez… Axa arhitecturală de care vorbeam e poate printre cele mai proeminente “decupaje” din ţară – mai pur decât în unele oraşe transilvane, chiar, – de neoclasicism vienez, edulcorat  cu detalii eclectice ale unui baroc târziu. Despre acest Iaşi vienez, exprimând sincronismul autentic, izvorât din vocaţia pentru modernitate a urbanului românesc la sfârşitul sec. XIX-lea, aş vrea să vorbesc în câteva scurte episoade pe blog. Scurte pentru că informaţii există, într-o formă lapidară sit-ul wikipedia le oferă şi nu are sens să le reiau… Însă, poate şi datorită unui reflex mental inoculat de prea mulţii ani de comunism, legătura cu modelul arhitectural vienez, ca vocaţie de modernizare accelerată, nu s-a accentuat nici măcar în tratatele de istoria  arhitecturii. Ceea ce s-a întâmplat în arhitectură a fost rezultatul acelei entuziaste deschideri culturale pentru o Românie europeană, coagulată de Junimea şi cizelată de spiritul critic maiorescian.

(Sursa reproducerii cărţii poştale aici)

Teatrul Naţional din Iaşi a fost construit între 1894 şi 1896, planurile fiind ale arhitecţilor vienezi Fellner şi Helmer despre care unele sit-uri spun că au fost celebri, din moment ce au proiectat teatre mai peste tot prin Europa, la Cluj, Timişoara, Cernăuţi, la Sofia, la Berlin,  Praga sau Viena… Frumuseţea unor astfel de edificii o dau coloanele şi ritmurile lor.

O să prezint un aspect mai puţin accesibil publicului. Când sunt dezvelite de coaja tencuielii sau a stucului, e vizibil că fusele coloanelor sunt alcătuite din câteva piese masive cioplite din piatră. Aşa au fost alcătuite din antichitate şi până la folosirea betonului armat în sec. al XX-lea. Piatra coloanelor Teatrului din Iaşi au fost cioplite cu arta unei meserii bine stăpânite. Abia după ce tencuiala a fost îndepărtată, s-au constatat şi urmele seismelor pe care le-au suportat, dar şi consolidările empirice, cu simple inele metalice ca de butoi şi doar la puţine dintre piese. În cadrul actualului proiect de restaurare coloanele vor fi consolidate în adevăratul sens al cuvântului, cu tehnologii foarte actuale, folosite în Europa pentru intervenţii cât mai puţin invazive la monumente, însă detaliile prea tehnice nu cred că îşi au locul aici…

Un vechi cerdac moldovenesc în Iaşi (20.11.09)

E o casă din Iaşi, pe strada Sf. Sava, la nr. 15. O jumătate e ocupată (şi urâţită de o firmă), iar cealaltă pare a fi în paragină sau poate e locuită de cineva prea în vârstă… E, dintre toate casele vechi pe care le-am văzut în Iaşi, o alcătuire oarecum bizară, cu ferestruicile acelea circulare, ca hublourile de vapor, aflate peste cornişă. Cerdacul însă, colonada lui veche, spune o poveste din vremea moldovenismului arhitectural autentic, e adevărat, edulcorat prin adăugarea unor capiteluri înflorate, din ceramică… Printre alcătuiri actuale cât se poate de hidoase, unele, cât se poate de inexpresive altele, de pe aceeaşi stradă, casa de la nr. 15 care, datorită încărcăturii ei de filiaţii cu autenticul pierdut ar fi trebuit înscrisă în lista monumentelor, evident că nu e trecută în listă. Când ea nu va mai exista, ceva din impresia de vechi peisaj moldovenesc, regăsibil doar la Văratic sau Agapia, coloanele acelei galerii zvelte (îmi vine în minte titlul romanului lui Ţoiu, Galeria cu viţă sălbatică), se va fi pierdut.

Dincolo de gardul din scânduri:

Horia Bernea, Vechi peisaj românesc