Visul suprarealist – Pink Floyd (27.09.09)

Încerc o confesiune, un exerciţiu care se practică pe blog. O să vorbesc despre muzica pe care o ascult… ca şi cum aş vorbi cât se poate de personal despre nimic… Astăzi la amiază am văzut la TV un documentar al lui Grigore Leşe. Cu apăsarea dialectală şi muzicală a cuvintelor sale, întreba cu simţ tragic pe un cioban despre cum e lumea asta – Leşe stăpâneşte procedeul aşezării în cheie tragică a interlocutorului, ţăran sau cioban autentic. Îl îndemna să cânte, aşa cum ar cânta de aiurea în singurătate. Omul nu a cântat, a dat de înţeles că gata, ajunge!, şi a plecat din cadru. Poate că sufletul său nu-şi mai amintea să aibă ceva în comun cu muzica, poate că pentru unii muzica e doar conjuncturală, ţine de nunţi, de botezuri… În ce mă priveşte, am trăit un moment de suspendare. De fapt, nu-mi aduc aminte să mă fi întrebat care e muzica în care mă regăsesc (şi cred că intervalul felurilor de muzică e destul de îngust pentru cei mai mulţi dintre noi). Aş fi vrut să spun că e Bach sau Enescu sau… Cu ei m-am întâlnit mai degrabă în liceu, atunci frecventam concertele Filarmonicii din Botoşani. În studenţie am fost la câteva concerte ale Filarmonicii din Iaşi, aşa am înţeles diferenţele între niveluri de interpretare. Însă muzica în care mă regăsesc este cea a formaţiei Pink Floyd. E în ea ceva care mă face să tresalt, ea e anestezic, antidot, antidepresiv, e melancolie deopotrivă, e adecvare la stări pe care nu le pot explica. Pot vibra la diverse melos-uri, un ritm antic îmi poate spune enorm, unul românesc autentic aşişderea, concertul de Anul Nou al Filarmonicii din Viena e de mulţi ani o sărbătoare, un concert de pian e o încântare, un mare pianist sau violonist pot fi formule sacre ale virtuozităţii, însă nimic nu vibrează, în sufletul meu, ca o înregistrare Pink Floyd. Descoperirea muzicală din liceu, de la Ummagumma la The Dark Side Of The Moon şi, mai ales, The Wall, a rămas fascinatoriu neegalată peste ani. A urmat Amused To Death al lui Roger Waters, în percepţia mea ascultam Pink Floyd, nu am separat muzica foştilor membri de cea a formaţiei şi consider că au creat cu toţii doar muzică Pink Floyd. Vraja şi realizările muzicale de vârf Pink Floyd sunt tocmai, cred eu, cele orchestrale, de un simfonism autentic.

Dacă despre muzica lor enciclopediile (pe hârtie sau virtuale) vorbesc despre rock psihedelic, nu am întâlnit o trimitere, de altfel cât se poate de firească, la muzica suprarealistă, în fond oniricul e vehiculul consacrat al fantasticului şi suprarealităţii… Imaginile tipărite pe mapele albumelor Pink Floyd pot fi puse cu uşurinţă în legătură cu pictura lui Dali sau Magritte, în orice caz cu Omul Tragic.

În unele video-clipuri ale formaţiei cheia suprarealistă pare cu totul facilă, dacă suprarealist ar fi sinonim cu supradimensional… Supradimensionalul e doar faţa spectaculară a unor nesfârşite convoaie de măşti, dincolo de care e rătăcire în singurătatea fiecăruia dintre noi… închişi în valizele mesagerilor cu melon.

Parfum de rozariu (24.09.09)

Deşi la amiază simţeam filamente de aer când fierbinţi, când reci, deşi toamna a venit anul acesta pe 23 septembrie la ora 00 şi 18 min, atunci s-a petrecut echinocţiul de toamna, frunzele copacilor sunt încă prea verzi în insolaţia amiezii. Doar pe aleea castanilor se desprind bile cafenii din cochilii ţepoase, cum sunt cele din fotografiile cu viruşi, şi lovesc iarba arsă de secetă cu un plescăit înfundat de plută. Lumina e încă de vară târzie printre tufele ordonate geometric-labirintic ale rozariului – ce frumoasă sonoritate de abaţie are cuvântul – Grădinii Botanice din Iaşi. Euforia melancolică ce m-a cuprins e cât se poate de explicabilă. Era un aer uleios, dens, de trandafir, nu-mi amintesc să mai fi simţit un astfel de parfum stătut, nerafinat şi totuşi străbătut din loc în loc de curenţi decantând miresme fine. Căutând printre denumirile sofisticate am întâlnit un trandafir învolt, de o focoasă suculenţă cromatică, cu un nume poate nu foarte bine ales, Luchian.

(Trandafir Luchian, 1971)

(Trandafir Mainzer Fastnacht, 1965)

Jazz la penel-forte (23.09.09)

Impresia stranie care mă învăluia în Galeria Dana din Iaşi, printre tablourile mari ale lui Val Gheorghiu, era una de concert frenetic de jazz. Cu gândul la picto-poeme, încercam să ascult, pe fonduri stinse, cafenii-arse cu aromă de boabe de cafea abia prăjite, ritmurile intense de picto-jazz ale „Siluete”-lor  (aşa şi-a denumit pictorul expoziţia, Siluete).

S-au scris destule despre stilul de interpretare al pictorului. Vorbe izbutite am găsit la Val Condurache, într-o cronică de album. „In albumul tipărit de Valentin Ciuca sînt prezente toate perioadele de creaţie din pictura lui Val Gheorghiu. Sînt şi decupaje abstracte, sînt şi perioade figurative. Val Gheorghiu este un pictor greu de definit pentru ca a experimentat tot ce se putea experimenta. Dar nu a ieşit niciodată în afara picturii şi a picturalului, nu a crezut nici o clipa în arta experimentală care vrea să scoată pictura din pictură. El şi-a colorat pînzele, figurative sau nu, cu o pasiune rece pentru pictură. Daca îmi este îngăduit, aş putea spune că Val Gheorghiu este unul dintre puţinii pictori care pictează cu capul, ca si cum l-ar folosi ca pe un pămătuf care gîndeşte. El nu are viziuni, evisceraţii, ecorşeuri, el are idei. Traseul evoluţiei sale […] urmează cursul […] unei concordanţe între pictură şi literatură. Şi în pictură şi în literatură Val Gheorghiu descrie lumi, de fapt o singura lume: lumea lui, aşa cum a trăit-o în Iaşi. Dar Iaşul este, ca si Ţinutul Macondo al lui Gabriel Garcia Marquez, o lume aparte.” (Artistul Val Gheorghiu, Ziarul de Iaşi, 06.06.2005). Însă o legătură a picturii lui Val Gheorghiu cu maniera jazz a improvizaţiei bine temperate şi fin acordate pe teme autoimpuse, cum e cea a siluetelor feminine exersând neverosimili paşi pe poante, nu s-a făcut. Dincolo de stilistica jazzului, în pânzele lui Val Gheorghiu se insinuează neliniştitor o anume stranietate. În mai toate există o zonă cu o pensulaţie intensă, care tensionează fondul plat al pânzelor sale, spiralică, ca o fotografie cosmică de galaxie. Acolo e oglinda, e alterul indefinit al siluetei, e spaţiul accesibil doar imaginaţiei…

(Val Gheorghiu, expoziţie de pictură, Siluete, Galeria Dana, Iaşi)

Lăzarea – Castelul artelor II (22.09.09)

Precizări despre o plastică specifică Renaşterii, al cărei exponent este castelul din Lăzarea se găsesc la Vasile Drăguţ (Arta românească, Editura Vremea, Bucureşti, 2000). Autorul constată mai întâi că „Singurul monument bisericesc conceput şi executat integral în stilul Renaşterii este capela pe care canonicul Ioan Lázo a adăugat-o pe latura nordică a catedralei romano-catolice din Alba Iulia, în anul 1512.” (p. 182) Pe de altă parte, în viziunea istoricului artei, „… ecourile Renaşterii în sînul arhitecturii religioase transilvănene fiind cu totul izolate (nu numai în cazul celei religioase, n. D.A.). Cea mai importantă contribuţie ulterioară se datorează arhitectului italian Petrus Italus din Lugano, care a consolidat biserica din Bistriţa, reconstruind parţial extremitatea vestică. […] Pinionul vestic al clădirii a fost decorat cu trei registre de semicolonete, laturile pinionului fiind redesenate pe un traseu ondulat de curbe şi contracurbe (model aplicat şi la frontoanele castelului din Lăzarea, s. şi n. D.A.). Aparent barocă, această decoraţie este de fapt o sinteză specifică a goticului tîrziu cu formele renaşterii, sinteză de largă circulaţie în mediul provincial german (de exemplu în micile oraşe de pe valea Wesserului), dar şi în Polonia, de unde s-a răspândit sporadic în Transilvania, la Bistriţa, la Prejmer, la Lăzarea şi la castelul Bran, denumirea curentă fiind aceea de «atică poloneză»”. (Id., p.183)

Despre Lăzarea autorul observă că „Latura principală, cu poartă centrală şi încadrată de două turnuri, are faţadele decorate cu un registru de arcaturi şi o suită de frontoane cu arcaturi bigeminate; la efectul ornamental se adaugă picturile cu motive vegetale, executate pe tencuiala subţire a paramentului. Foarte răspândit în Polonia – de unde şi denumirea de atică poloneză – acest procedeu decorativ apăruse în Transilvania încă din secolul al XVI-lea, la pinionul vestic al bisericii evanghelice din Bistriţa…” (Id., p. 254).

Ceva din poetica numelor trimite totuşi, peste ani, la sonoritatea specială a spaţiului-recluziune: în clădirea principală se află sala cavalerilor, incinta este marcată de bastionul berzelor, de bastionul cu brânză iar în interiorul incintei sunt casa femeilor şi carcera cu coase.

Castelul este acum unul al artelor. În sala cavalerilor – cu impozanta ei masă, cu stemele transilvănene, cu tavanul pictat şi imensele sobe din teracotă policromă, decorată cu motive florale secuieşti stilizate, atât de prezente în ceramica de Korond – dar şi în podul mansardat al clădirii principale se află expoziţia taberei anuale de artă plastică.

Camerele şi saloanele bastionului porţii (clădirea intrării) au devenit şi ele spaţii de expunere. Fiind una dintre cele mai vechi tabere de creaţie (1974), expoziţiile sunt reprezentări în diacronie ale artei plastice contemporane. În tabără au activat mai toţi pictorii, graficienii şi sculptorii consacraţi.

Figura istorică ilustră a Lăzarei a fost Gabriel Behlen, care a copilărit la castelul unchiului său, András Lázár. Bustul aflat la castel al principelui Bethlen Gábor este opera artistului Ferenc Ernő. Însă sursele româneşti ale istoriei artei citate deja nu pomenesc despre Gabriel Behlen şi rolul său de protector al artelor, în fireasca tradiţie a minimalizării aportului personalităţilor, cu atât mai mult al uneia maghiare.  După ce Gabriel Bathory a fost ucis de proprii oşteni,  Gabriel Behlen a revenit din refugiul la Poarta Otomană sprijinit şi de oştile muntene si moldovene ale voievodului Radu Mihnea din Ţara Românească şi ale lui Ştefan Tomşa al II-lea din Moldova, fiind numit Principe al Transilvaniei (1613 – 1629). Deloc surprinzător, la ajutorul politic şi militar au consimţit ambele state feudale româneşti. S-a încheiat şi o alianţă între cele trei ţări, dar singurul care a respectat-o cu adevărat a fost domnul Moldovei. Domnia lui Gabriel Behlen a însemnat pentru Transilvania un timp al refacerii după războaie şi intrigi, de la redresarea veniturilor fiscale, la deschiderea comercială, cu exporturi la Viena. Gábor Bethlen a guvernat prin Dieta Transilvaniei după modelul eficient şi înfloritor al curţilor princiare italiene ale vremii. Principe luminat prin cultură, Gabriel Behlen a influenţat cultura vremii sale ca promotor al renaşterii dar şi barocului târziu. Lăzarea şi-a păstrat peste timp vocaţia de castel al artelor.

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Gabriel_Bethlen

Lăzarea – Castelul artelor I (21.09.09)

Ficţionalul pătrunde în profunzimea minţii mele şi e greu să schimb o astfel de percepţie. După citirea romanului lui Kafka, nu pot desprinde Castelul de imaginarul absurdului, după cum nu pot desprinde o abaţie de imaginarul bibliotecii labirintice din Numele trandafirului al lui Eco. Când revăd însă Lăzarea, încerc să-mi reprezint acel spaţiu nu numai ca unul al castelului închis, terifiant, sumbru, cum nici nu cred să fi fost vreodată, ci mai degrabă ca predilect al artelor şi al revelării sacrului în formele lumii de aici şi de acum.

Spuneam într-un text publicat cu doar câteva zile în urmă că Lăzarea e oarecum enigmatică, în densitatea ei incredibilă de romanic, gotic, renascentist şi actual îngrămădite pe coasta muntelui Szármány: biserica romano-catolică, mănăstirea franciscană, castelul conţilor şi tabăra de creaţie artistică.

Referinţe despre castelul din Lăzarea apar la Vasile Drăguţ (Dicţionar enciclopedic de artă medievală românească, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 188) menţionându-se că a fost ”Construit în etape, corpul cel mai vechi datează din 1532, restul clădirilor fiind adăugate în jurul unei curţi dreptunghiulare (75 x 100 m) în 1631 – 1632. Caracteristică este tratarea decorativă a elementelor de fortificaţie la colţurile incintei: 3 turnuri cu secţiune aproape pătrată şi unul de plan poligonal cu 7 laturi. Întregul complex era prevăzut cu metereze, maşiculiuri, drumuri de strajă. Amprenta stilistică este a Renaşterii (s. D.A.); toate faţadele au fost decorate cu atica poloneză. În întregime tencuită, faţada este acoperită cu picturi decorative; pe registrul inferior al turnurilor tencuiala imită bosajele în diamant sau au motive florale stilizate.”

Grigore Ionescu (Arhitectura pe teritoriul României de-a lungul veacurilor, Editura Academiei, Bucureşti, 1982, p. 429) distinge, pentru începutul sec al XVII-lea, două categorii de castele transilvănene. O primă categorie a „… castelelor-cetăţi, care, servind şi ca locuinţe, au avut totuşi ca principală funcţie pe aceea de apărare, motiv pentru care au fost înzestrate cu mijloace speciale de întărire capabile să le asigure nu numai o apreciabilă forţă de foc, dar şi o puternică rezistenţă, putând să suporte un asediu îndelungat…”

În această formulă este inclusă „…într-o oarecare măsură Lăzarea…” (Idem) Într-o altă categorie Grigore Ionescu plasează „… castelele de locuinţă, în compoziţia generală a cărora dispozitivele de apărare propriu-zise sînt foarte reduse, menite să facă faţă cel mult atacurilor întîmplătoare ale unor poghiazuri şi mai ales răscoalelor ţărăneşti. Dar cu toată această funcţie redusă de apărare, învederată şi de numărul şi dimensiunile mari ale deschiderilor care apar pe faţade, multe din aceste castele continuă să aibă înfăţişarea de ansamblu a unor clădiri fortificate. Aceasta pentru că se menţin în compoziţia lor arhitecturală atât bastioanele de colţ – care adăpostesc acum saloane sau camere de locuit amplu luminate –, cât şi cîteva din elementele de detaliu născute din nevoile apărării, cum sunt crenelurile şi «machicoulis-urile», folosite de data aceasta însă ca simple motive decorative, fapt care învederează şi teza potrivit căreia forma de artă evoluează mai încet decât conţinutul.” Finalmente, Ionescu constată că Lăzarea are rolul său special de trecere de la o formulă la alta: „Prevederea întregului complex cu mijloace de apărare – creneluri, metereze, «machicoulis-uri», drumuri de strajă – este aici mai mult de ordin simbolic. Toate aceste elemente caracteristice au în compoziţia generală a întregului un rol decorativ, încât putem socoti ansamblul de la Lăzarea ca desăvârşind trecerea către castelele a căror funcţie principală era locuinţa. Castele care aparţin categoriei de locuinţă se caracterizează printr-o arhitectură a faţadelor mult mai deschisă, mai puţin severă…” (Id.,p. 432)

V. Vătăşianu (Istoria Artelor Plastice în România, vol. II, colectiv al Institutului de Istoria Artei, Editura Meridiane, Bucureşti, 1970, cap. Arta în Transilvania de la începutul secolului al XVII-lea pînă în primele decenii ale secolului al XIV-lea, p. 165) nu aduce comentarii ample cu privire la castelul din Lăzarea, rezumându-se la a preciza că „Relaţiile continue cu Polonia favorizează şi în cursul secolului al XVII-lea pătrunderea unor detalii specifice în decorul arhitecturii transilvănene. Asemenea detalii sînt: atica articulată cu arcade oarbe pe pilaştri şi cornişa încoronată de creneluri. Motivele acestea se întîlnesc la castelul din Lăzarea (jud. Harghita)…”

(Mâchicoulis – dispozitiv de apărare, constând dintr-o serie de deschideri, amenajate la partea superioară a curtinelor (zidul de împrejmuire al castelelor, cetăţilor sau oraşelor, străpuns de metereze şi încoronat cu creneluri), a turnurilor, la drumurile de strajă, în podeaua nivelului construit în consolă, pentru a permite apărătorilor supravegherea picioarelor zidurilor şi aruncarea proiectilelor. În imaginea 5 – de sus în jos – sunt vizibile astfel de orificii imediat deasupra cornişei.)