Balcoane (27.07.09)

În perioada comunistă balcoanele mi-au displăcut. La început, copil fiind, m-a încântat suspendarea la o înălţime ameţitoare, când o vreme am locuit la etajul X. Prin balustrada simplistă din oţel-beton, picioarele noastre firave de copii atârnau în gol. Apoi s-a început închiderea balcoanelor cu o tâmplărie improvizată şi enorm de multă sticlă. Era o modă în care în câţiva ani s-au înscris mai toţi orăşenii. În lipsa generalizată a căldurii, era singura modalitate de a reduce frigul ce intra pe sub uşa şi fereastra sufrageriei. Iar în zile însorite de iarnă, sticla îndulcea, prin plăcutul efect de seră, răceala încăperii înaintea celor 2 ore de privit la TV. Şi, de altfel, la ce altceva poate folosi decât la uscat rufe, se întrebau. Balconul fusese cândva, în vremea celor care aveau tot timpul din lume alimentat cu trai bun, lipsit de grijile lumpen-proletarilor, scena unei promenade la înălţime, peste strada mare cu serile ei animate. Balconul celor de demult, cu dantelăriile lui negre, în contrast cu dantele alb-sidefii ale mătăsurilor de seară sau ale umbreluţelor, era spaţiul contemplaţiei pe verticală. El facilita o privire a reveriei şi a taclalelor la ceaiul serii, în dârele de fum subţire al ţigărilor lungi, purtate cu eleganţa gestului studiat, în care încheietura mâinii face palma să stea uşor lăsată spre spate. Exact la fel cum degetele atingeau uşor mânerul lăptos al ceştii de cafea de o strălucire incredibil de albă… Scena aceasta a cafelei sorbite baroc dar şi suav, în liniştea balconului parcă prea baroc alcătuit, nu are cum să placă minimaliştilor, spiritelor afectate de butaforia de rigips, dar nu pentru ele vorbesc acum. Imaginile balcoanelor, aşa cum m-au frapat astăzi după amiaza, spun privitorului propria lui poveste, dacă va încerca să-şi amintească. Balcoanele lumii lor nu au fost niciodată închise. Balconul era un loc al suspendării privitorului, nu o anexă a bucătăriei. Balcoanele făceau ca lumea interioară a saloanelor să se reverse spre exterior, la casele din Iaşi din secolul XIX, cu fasonul lor vienez atât de pregnant. Stilul neoromânesc le-a ritmat cu arcade, aducând în trepidaţia oraşului ceva din liniştea ceremonioasă a spaţiului medieval. Însă marea poveste a balcoanelor a fost spusă deasupra străzilor cu mari prăvălii. Balconul a reprezentat diapazonul lumii lipsite de griji. Când văd porumbeii locuindu-le acum, am senzaţia că duc în bătăile lor de aripi, spirite ce nu se pot desprinde de aerul tare al serilor la balcon.