Balcoane (27.07.09)

În perioada comunistă balcoanele mi-au displăcut. La început, copil fiind, m-a încântat suspendarea la o înălţime ameţitoare, când o vreme am locuit la etajul X. Prin balustrada simplistă din oţel-beton, picioarele noastre firave de copii atârnau în gol. Apoi s-a început închiderea balcoanelor cu o tâmplărie improvizată şi enorm de multă sticlă. Era o modă în care în câţiva ani s-au înscris mai toţi orăşenii. În lipsa generalizată a căldurii, era singura modalitate de a reduce frigul ce intra pe sub uşa şi fereastra sufrageriei. Iar în zile însorite de iarnă, sticla îndulcea, prin plăcutul efect de seră, răceala încăperii înaintea celor 2 ore de privit la TV. Şi, de altfel, la ce altceva poate folosi decât la uscat rufe, se întrebau. Balconul fusese cândva, în vremea celor care aveau tot timpul din lume alimentat cu trai bun, lipsit de grijile lumpen-proletarilor, scena unei promenade la înălţime, peste strada mare cu serile ei animate. Balconul celor de demult, cu dantelăriile lui negre, în contrast cu dantele alb-sidefii ale mătăsurilor de seară sau ale umbreluţelor, era spaţiul contemplaţiei pe verticală. El facilita o privire a reveriei şi a taclalelor la ceaiul serii, în dârele de fum subţire al ţigărilor lungi, purtate cu eleganţa gestului studiat, în care încheietura mâinii face palma să stea uşor lăsată spre spate. Exact la fel cum degetele atingeau uşor mânerul lăptos al ceştii de cafea de o strălucire incredibil de albă… Scena aceasta a cafelei sorbite baroc dar şi suav, în liniştea balconului parcă prea baroc alcătuit, nu are cum să placă minimaliştilor, spiritelor afectate de butaforia de rigips, dar nu pentru ele vorbesc acum. Imaginile balcoanelor, aşa cum m-au frapat astăzi după amiaza, spun privitorului propria lui poveste, dacă va încerca să-şi amintească. Balcoanele lumii lor nu au fost niciodată închise. Balconul era un loc al suspendării privitorului, nu o anexă a bucătăriei. Balcoanele făceau ca lumea interioară a saloanelor să se reverse spre exterior, la casele din Iaşi din secolul XIX, cu fasonul lor vienez atât de pregnant. Stilul neoromânesc le-a ritmat cu arcade, aducând în trepidaţia oraşului ceva din liniştea ceremonioasă a spaţiului medieval. Însă marea poveste a balcoanelor a fost spusă deasupra străzilor cu mari prăvălii. Balconul a reprezentat diapazonul lumii lipsite de griji. Când văd porumbeii locuindu-le acum, am senzaţia că duc în bătăile lor de aripi, spirite ce nu se pot desprinde de aerul tare al serilor la balcon.

Ca un stâlp stăteam în soare ! (26.07.09)

Astfel de ieşiri pe blog nu sunt printre cele pe care le consider izbutite. Latura lor prea personală mă face să ezit să le public. Sunt pagini de jurnal de o intensă intimitate sufletească. Pe cine şi ce ar putea interesa la citirea acestor rânduri ? Poate ceea ce gândul meu iscodea într-o clipă de meditaţie. Poate doar faptul că textul acesta îmi pare a fi în contradictoriu cu precedentul. Simţeam nevoia să contrazic impresia de mortificare urbană simţită în urmă cu câteva zile, să-mi găsesc argumente sufleteşti. Astăzi, în drum spre un loc din nord, satul în care locuiesc părinţii mei, nu conduceam eu… Priveam lanurile şi lizierele, pajiştile şi fâneţele coapte în toiul verii, la sfârşitul lui iulie… E un relief cu dealuri scunde şi fâneţe cu iarbă înaltă. Iarba înflorită şi coaptă, într-o policromie grizonantă, atinge înălţimea arbuştilor. Frunzarele de lozii abia se mai văd. Lumina nu mai pare clară. Din spaţiul şoselei pe care nu o mai percepeam, mi-a venit un gând: de ce oare se crede mereu, şi instituţiile credinţei acreditează fără alternativă, că spaţiul paradiziac ar fi altundeva ? Am avut revelaţia unei erezii, aceea de a nu se da atenţia cuvenită frumuseţii în care ne situăm. Mi-am adus aminte mirarea Meşterului Manole al lui Blaga, „Doamne, ce frumuseţe-i aici şi ce singurătate e-n noi!” Nu ştiu dacă, reproducându-l din memorie, citatul e corect, am ezitat gândind şi la sintagma… „şi ce deşertăciune e-n noi…” Ce frumuseţe-i aici, gândeam, privind zarea luminii de iulie la amiază. Cine poate nega că un lan de grâu răscopt, cu spicele de un galben-arămiu, foşnitor, aspru ca o perie, împrospătat de albăstrele, nu e un decupaj din starea paradisiacă ? Şi câte alte decupaje se pot vedea! Atâtea câte au încăput în toată pictura lumii şi în toate fotografiile…

Prin urmare, oare de ce aş aspira la alt spaţiu intangibil numindu-l rai. De altfel, în scenele escatologice din pictura exterioară a bisericilor sau aflate în pridvoarele lor, raiul nu e altceva decât un spaţiu cu lumină pură, redat doar prin albul varului, fără nici un alt inutil pigment. Pe acea pată de mică întindere în comparaţie cu ansamblul scenei Înfricoşatei Judecăţi, sunt pictaţi câţiva arbori paradisiaci, de o alcătuire care exprimă perfecţiunea viziunii zugravului şi a bisericii în genere… Astăzi priveam detaliile raiului din jurul şi de sub picioarele mele într-o fâneaţa care se cufunda în cer. Ca un stâlp stăteam în soare.

Sens unic (23.07.09.)

Canicula şi mai ales vorbăria alarmistă a televiziunilor mi-a accentuat o stare de disconfort. Am citit şi textul Andrei… http://andraagachi.wordpress.com/2009/07/22/bio/ E de fapt trecut de ceasul al doisprezecelea, acum când ne preocupăm de mediul nostru şi de locul nostru în lume.

La biserica romano-catolică din Iaşi, ceasul care nu poate fi dat după ora de vară, sigur nu are sentimente şi percepţii sub cerul fără nici un nor. În mica grădină a bisericii Trei Ierarhi un arbore învolt îşi scutură mozaicul de panaş. Aşa e sub el, o impresie de iarnă galben-verzuie…

De o bucată de vreme m-am tot străduit să găsesc imaginile frumoase ale oraşului, mai „depoluate” de fire, firme şi panouri publicitare. Însă sub impresia celor scrise de Andra am început să privesc şirurile de tei din Iaşi, faimoşii tei de pe marile bulevarde. Oare sunt priviţi şi, mai ale, văzuţi ? Sub soarele stacojiu şi arşi cu eşapamentele, teii mor în mijlocul verii… O toamnă subită îi cuprinde!

Globală sau nu, fierbinţeala le incinerează frunzişurile gălbejite, de copaci tuberculoşi. Din unii tei au rămas negre schelete. Pare-se, suntem deja intraţi pe culoarul unui sens unic…  acela de mortificare a viului ce încă ne mai înconjoară. Mi-am adus aminte că prin 2007 am văzut o întreagă pădure moartă pe o costă de munte la Ghiorghieni.

Înfricoşata Moarte – o interpretare (20.07.09)

Am ezitat să dau curs invitaţiei Elenei de a „discuta” mai cu luare aminte, reprezentarea Morţii ca individualitate simbolică în pictura exterioară (câtă s-a păstrat) a bisericii Olari din Curtea de Argeş. Aş fi vrut să nu caut a vedea mai mult decât e de văzut! Cum însă am constatat că sunt spuse şi neadevăruri – „Biserica Olari din Curtea de Argeş (secolul XVII) este singurul lăcaş din Ţara Româneasca pe care este pictată Moartea” (sit ştiriROL.ro, articol din 25.09.2007) – am considerat că sunt îndreptăţite câteva observaţii. Notam, în articolul precedent, că „În a doua jumătate a veacului al XVIII-lea şi pînă în primele decenii ale veacului al XIX-lea, pictura vădeşte în Ţara Românească o capacitate de creaţie încă vie” şi că în pictura exterioară „Se reprezintă des tema morţii (s. D.A.) şi a unchiaşului din Viaţa şi pildele înţeleptului Esop sau a reprezentării morţii cu secera (biserica din Fărtăţeşti-Dozeşti (fig. 69), Titeşti, Olari-Curtea de Argeş, Păuşeşti-Măglaşi, Vladimiru şi Turcenii de Jos)” (Istoria Artelor Plastice în România, vol. II, Editura Meridiane Bucureşti, 1970, redactată de un colectiv al Institutului de Istoria Artei al Academiei, pag. 72). Cu singura corecţie că la biserica din Fărtăţeşti-Dozeşti funestul personaj călare este echipat cu o mult mai „productivă”, hiperbolizată, coasă, în loc de seceră, e de remarcat, în acel tablou, reprezentarea naiv-hidoasă a temei „Înfricoşata Moarte” cum a denumit-o însuşi zugravul.

Cu ochii sfredelitori aţintiţi către privitor, sumbrul călăreţ emite, în galopul dezlănţuit al calului, sentinţa implacabilă, scrisă deasupra coasei: „destul v-aţi veselit, aţi mîncat…”. Prin urmare, neobositei îi este dat a stabili momentul când fiecăruia i se spune „destul…”. Reprezentarea aceasta „populară” a înfricoşatei morţi derivă din cea escatologică, mult mai complexă teologic şi pictural, a „Judecăţii de apoi” cum o numim mai nou, a „Înfricoşatei judecăţi” cu este denumită în biserica ortodoxă. Dar în vreme ce abandonata temă a înfricoşatei judecăţi reprezenta o viziune „abstractă”, concreteţea implacabilă a morţii urma să aibă un „impact” moralizator cu mult mai eficient.

Examinând mai în detaliu portretul în picioare al Morţii de pe faţada sudică a bisericii Olari, se desprind câteva observaţii. Mai întâi cu privire la manieră: în reprezentarea de la Olari, Moartea nu mai e un trup îmblănit ca un monstru de circ, acolo portretul Morţii e un semn convenţional. Aripioarele stilizate prezente la toate încheieturile îi potenţează latura demonică. Să spunem că la o astfel de tratare, reflexele „culte” sunt mult mai pregnante, că pictura naiv-figurativă de la biserica Fărtăţeşti-Dozeşti a fost înlocuită cu una simbolic-abstractă. Aspectul tabloului Morţii de la biserica Olari indică faptul că pictura este mai recentă decât ansamblul păstrat. Suportul picturii este mai puţin neted şi e vizibil că varul a fost aplicat peste chenarul policrom de la cornişă şi peste o pictură mai veche. Întrucât tehnica în frescă i-a fost mai puţin familiară zugravului, pictura nu s-a păstrat bine în timp, încât exfolierea stratului pictural este destul de accentuată. Preotul paroh afirma că „Ultima pictură datează din anii 1868-1869” (sit ştiriROL.ro, articol din 25.09.2007), ceea ce ar sugera şi posibila datare a reprezentării Morţii (în lucrările de istoria artei, pictura originală este datată în sec. VII – VIII). Intrigă un bagaj pe care sumbrul personaj îl poartă în ambele scene, un coş la Fărtăţeşti-Dozeşti, o tolbă la biserica olarilor argeşeni. Luând în considerare ambele reprezentări, interpretarea rezonabilă e că în acele bagaje se regăseşte arsenalul eficace al morţii-călău.

Legături surprinzătoare – Biserica Olari din Curtea de Argeş (18.07.09)

Uneori, după o vacanţă, mi se întâmplă să-mi rămână câteva imagini, ca o poveste neterminată, ca o arie necunoscută, despre care vreau să-mi amintesc sau să-i aflu autorul, ca un tablou dintr-o galerie pe lângă care am trecut poate prea în grabă, suficient cât să-i fi prins o tuşă surprinzătoare, o „impresie de răsărit”, poate, însă nu i-am dat atenţia cuvenită şi nu am reţinut numele de pe etichetă şi nici măcar denumirea pânzei… Apoi, întors la ale mele, caut zile în şir prin albumele perioadei în care a fost pictat acel tablou sau ascult ore în şir arii mai puţin cunoscute, poate astfel să aflu „esenţialul” şi să-mi astâmpăr obsesia. Aşa s-a întâmplat şi cu miniaturala biserică argeşeană…

Un moldovean poposit în faţa bisericii Olari, va fi surprins de ceva ci-i va părea foarte cunoscut la acea biserică: formele arhitecturale de acasă. Tocmai forma acoperişului din şindrilă este ceea ce dă prima impresie de neobişnuit pentru o biserică situată la Curtea de Argeş: acoperiş simplu cu pantă mare peste navă şi de forma unei căciuli piramidale, cu pantă frântă spre poală, la turnul clopotniţă. Pentru cineva familiarizat doar cu arhitectura muntenească, forma bisericii îi poate părea dea dreptul bizară: biserica nu are elegantele turle munteneşti, acoperişul e ţuguiat, e cu totul altceva faţă de elegantele rotunjimi care reliefează bolţile bisericilor de pe acolo. Tocmai puternica impresie arhaică pe care o transmite biserica de la bun început privitorului, impresia că e mult mai veche decât perioada în care a fost construită (sec. al XVII–lea) atrage atenţia. În lucrările de istoria arhitecturii sau artei, biserica e prezentă ca o raritate a arhitecturii munteneşti, subliniindu-i-se aspectul pitoresc şi surprinzător rural: „… monument pitoresc de mici dimensiuni, are un pronaos poligonal …” (Vasile Drăguţ, Dicţionar enciclopedic de artă medievală românească, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, pag. 120), sau, în aceeaşi linie, „Micuţă şi de o formă aparte în plan, biserica cuprinde un pronaos poligonal…” (Grigore Ionescu, Arhitectura pe teritoriul României de-a lungul veacurilor, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1982, pag. 381). Lui Vasile Drăguţ biserica nu i-a spus mai mult (după cum rezultă din lucrarea citată). Ori, tocmai pronaosul poligonal, dimpreună cu forma acoperişului în ansamblu, dar mai ales forma şi plasarea turnului clopotniţă, frapează la primul contact cu acea neaşteptat de compozită biserică. Însă dintre cercetătorii de prestigiu care s-au preocupat de biserica argeşeană a olarilor (inclusiv în Istoria Artelor Plastice în România, vol. II, Editura Meridiane Bucureşti, 1970, redactată de un colectiv al Institutului de Istoria Artei al Academiei, pag. 72), doar Grigore Ionescu a remarcat mai mult, şi anume că „Soluţia (forma în plan, n. D.A.) adoptată prezintă analogii cu câteva biserici moldoveneşti construite în a doua jumătate a veacului XVII (Bozieni în judeţul Bacău, Paşcani în judeţul Iaşi şi altele) şi nu e exclus ca modestul dar deosebit de pitorescul monument de la Argeş să fie un reflex al acestei tradiţionale formule moldoveneşti, atât de apreciată dincolo de Milcov în aceeaşi vreme.” (op. cit., pag. 381). Grigore Ionescu a văzut legătura cu bisericile din Moldova, dar nu a reuşit să privească dincolo de timpul în care a fost ctitorită biserica argeşeană (sec. XVII). Însă exact forma poligonală a pronaosului, atât de rar întâlnită în întreaga arhitectură ecleziastică din Moldova şi, cred, şi mai puţin în Tara Românească, pe care de altfel o remarcase atât Grigore Ionescu dar şi Vasile Drăguţ, este cea care sugerează legături mult mai devreme în timp, la sfârşitul sec. al XV-lea, în epoca lui Ştefan cel Mare, cu splendida ctitorie din 1492 (1493) de la Bălineşti, judeţul Suceava, a logofătului Tăutu. Comparând formele în plan ale celor două biserici, cea din Curtea de Argeş pare copia redusă la scară, şi cu uşoare imperfecţiuni, a celei de la Bălineşti.

(Biserica Bălineşti, plan, reproducere după Istoria Artelor Plastice în România, vol. I, pag. 307)

(Biserica Olari, plan, reproducere după Grigore Ionescu, Arhitectura pe teritoriul României de-a lungul veacurilor, pag. 382)

Formulele de boltire diferă însă, încât aspectul de sinteză vioaie, şi nu de reproducere fidelă a modelului, este vizibil la biserica olarilor, bolta pronaosului fiind mult mai „sofisticată”. Nu afirm că pictura exterioară existentă la biserica Olari a fost inspirată de pictura moldovenească, aspectele stilistice leagă scenele de pictură exterioară păstrate la biserica Olari de tradiţia picturii din Ţara Românească, dar aduc, totuşi, în discuţie că şi biserica de la Bălineşti a fost integral pictată la exterior. Pe de altă parte, pilaştrii angajaţi existenţi la exteriorul bisericii Olari sunt cei care potenţează impresia de arhaic, sugerând o legătură vizuală peste timp, tocmai cu edificiul de la Rădăuţi a lui Bogdan I (a domnit între 1359 -1365).

Despre contextul picturii exterioare de la biserica Olari, este de remarcat că „În a doua jumătate a veacului al XVIII-lea şi pînă în primele decenii ale veacului al XIX-lea, pictura vădeşte în Ţara Românească o capacitate de creaţie încă vie. În vreme ce iconografia tradiţională se menţine mai ales în mediile călugăreşti, o accentuată înnoire substanţială se petrece sub impulsul unei sensibilităţi artistice hrănite de fondul viguros al creaţiilor populare. Se împămîntenesc acum formele picturii clasei mijlocii ce prezintă trăsături comune atît în tîrguri, în oraşe cît şi în mediul sătesc. Ca şi iconarii, zugravii folosesc în pictura religioasă detalii culese din viaţa contemporana. Se precizează, localizîndu-se, piese de costum ţărănesc … instrumente muzicale, unelte de muncă; pe faţadele pridvoarelor se reprezintă ţigani ursari şi scene de vînătoare… Se reprezintă des tema morţii şi a unchiaşului din Viaţa şi pildele înţeleptului Esop sau a reprezentării morţii cu secera (biserica din Fărtăţeşti-Dozeşti (fig. 69), Titeşti, Olari-Curtea de Argeş, Păuşeşti-Măglaşi, Vladimiru şi Turcenii de Jos); legende ca cele ale sfinţilor Eustaţie Plachida şi a sfîntului Hubert, imprimă repertoriului iconografic o coloratură cu totul originală.” (Istoria Artelor Plastice în România, vol. II, pag. 72). Oricum, ceea ce impresionează este o sugestie de chipuri senine ale sfinţilor ierarhi, „rubiconde, uşor înveselite, ca după o agapă creştină”, după cum remarca şi Sorin Preda într-un articol din Formula As, nr.856/2009.

Mormântul simplu al unui domnitor iniţiat – Neagoe Basarab (10.07.09)

Despre Mănăstirea Argeşului, bibliografiile de pe internet oferă consistente fişe de date şi fotografii intresante, cât să dea o imagine care să acopere interesul publicului (cunatificabil în temenii ”culturii generale”)… Însă am observat că din toate bibliografiile ”virtuale” lipseşte un capitol surprinzător de artă a sculpturii, cel legat de lespezile de mormânt medievale din pronaosul bisericii cu hramul Adormirea Maicii Domnului. Dintre mormintele aflate în pronaos, cele ale familiei regale a României, plasate în stânga, se regăsesc în câteva imagini pe diverse sit-uri sau pagini de intrenet. Ale celor aflate în dreapta, între şirul de stâlpi şi perete, dintre care se detaşează, ca realizare artistică şi ca importanţă cel al întemeietorului, domnitorul Neagoe Basarab, nu există în mediul iternetului referinţe sau fotografii.

Sigur, despre asta nu ştiam atunci când admiram frumoasa şi surprinzător de simpla lespede tombală a domnitorului. Aveam să înţeleg asta mai târziu, în timpul consultării surselor bibliografice pentru o cât mai bună documentare… Din primul moment al examinării sculpturii m-a frapat faptul că meşterul nu şi-a ascuns admiraţia – tratată să-i spunem holistic, integrator – şi atitudinea de preţuire pentru domnitorul iniţiat al ortodoxiei dar şi al artelor, punând pe lespedea sa de mormânt motivele atât de dragi acestuia, regăsibile în rafinata decoraţie sculptată a faţadelor.

În câmpul lespezii este sculpată o cruce simplă, de sorginte monastică, cu capul lui Adam la bază şi cu însemnele patimilor, lancea şi trestia cu buretele înmuiat în oţet, de o parte şi de alta a crucii. În prelungire crucii, este plasată o compoziţie ”cerească” prin excelenţă: patru astre stilizate în colţurile unui ipotetic pătrat şi, înscris în pătrat, este reprezentat, la dimensiuni hipertrofiate, motivul solar sub forma unei rozete cu o geometrie complexă şi foarte riguros realizată.

Întreaga compoziţie vorbeşte despre timp şi veşnicie. Privind-o insistent am avut impresia, ”ameţitoare” la propriu, de mişcare rapidă a rozetei sub efectul succesiunii de motive radiale. 

Pentru observatorul negrăbit, care va fi privit dând ocol bisericii, ceea ce încântă, printre destule altele, este şi succesiunea de rozete care încercuieşte biserica la partea superioară a pereţilor. Atât de obsedantă pare să fi fost pentru ctitor atracţia acestor motive geometrice şi vegetale, încât ele nu se opresc nici la colţurile clădirii, încât m-a făcut să mă gândesc, poate forţat, poate nu tocmai, la impresia ”suprarealistă” a ceasurilor ”moi” ale lui Dali.

În lucarea amplă a lui Vasile Florea am întâlnit câteva referinţe care concordă până la amănunt cu observaţiile mele. Onestitatea ştiinţifică nu-mi îngăduie să le trec cu vedrea, deşi, în ce mă priveşte, drumul a fost de la impresie la simţire şi nu unul de la bibliografie la observaţia de ”teren”. ”… este figurat un decor geometrizant format dintr-o cruce, pomul vieţii şi soarele închipuit ca un vârtej stilizat cu o rigoare geometrică ce împrumută nu o dată efecte de op art care dau iluzia mişcării, ca în lespedea de pe mormântul lui Neagoe.” (s.a) (Vasile Florea, Istoria artei româneşti, Ed. Litera International, Bucureşti-Chişinău, 2007, pag. 206). Despre pietrele tombale munteneşti în genere, V.F. afirmă că ”… întâlnim şi lespezi funerare în care decorul a fost rezolvat mai simplu, prin preluarea unor motive (entrelacs-uri, împletituri, cercuri întretăiate) din plastica exterioarelor de la bisericile Dealu şi Argeş.” (s.a.) (op. cit., pag. 207) În final, aduc în discuţie o observaţie incitantă făcută de Vasiel Florea: ”Cei care au colportat motivele care alcătuiesc aparatul ornamental de la Argeş sunt – se ştie – chiar meşterii aduşi de Neagoe de pe malul Bosforului, unul dintre aceştia, Manolli din Nicosia, amintindu-ne de eroul frumoasei legende a mănăstirii Argeşului.” (op. cit., pag. 209) Însă V.F. nu prezintă şi sursa istoriografică a afirmaţiei sale, încât, până una alta, Manole, dincolo de personajul istoric, rămâne unul de legendă… (Fotografia alb-negru este preluată dinVasile Florea, Istoria artei româneşti, Ed. Litera International, Bucureşti-Chişinău, 2007, pag. 207)

Argeşul á la Belle Époque (8.07.09)

Curtea de Argeş ( http://ro.wikipedia.org/wiki/Curtea_de_Arge%C5%9F ) este, pentru noi, un loc al reîntoarcerii. Îi purtăm aromele de vară în suflet 3 … 4 ani, întărite de parfumul tare, miraculos, al obligatorii urcări de o zi în Munţii Făgăraş, măcar până la barajul Vidraru. Apoi, pe nesimţite, în câte un an abandonăm alte proiecte pentru vară, la care gândim încă de pe la Paşti şi dintr-o dată plecăm la Argeş, aşa spunem generic acelui topos, practic destul de restrâns ca întindere: şirul de localităţi pe care le rememorăm între Piteşti şi Curtea…, tocmai trecem de Băiculeşti, apoi de Zigoneni … Uneori intrăm în Curtea… dinspre Câmpulung Muscel şi atunci se vede un indicator cu nume de localitate misterios şi himeric, Corbi de Piatră… În Curtea… ne oprim pe Valea Domnei, acolo e parfumul cel mai intens, inconfundabil, al locului… Este posibil ca Valea să fie una dintre cele mai vechi zone a secularei cetăţi de scaun – încă din zorii evului mediu muntenesc – dacă se numeşte a Doamnei. Însă „istoria” de fostă cetate de scaun e camuflată, în toponimul localităţii, de atributul mai recent, acela de curte domnească. Nu întâmplător, pe axa Biserica Domnească şi Cetatea Poenari stă ctitoria lui Neagoe Basarab, Mănăstirea Argeşului, cu a ei „istorie” camuflată de legenda topită în baladă, cea a Meşterului Manole, zidarul din timpul mitic al lui Negru Vodă… Biserica Domnească şi Mănăstirea Argeşului sunt reperele prezente în orice pliant turistic despre Curtea…, oricât de sumar ar fi… În ce ne priveşte, nu am văzut decât Argeşul de vară, de vacanţa mare. Nu ştiu cum arată locurile iarna, dar le imaginez ca fabuloase toamna, cu dealurile împădurite, ruginii ca arama şlefuită, care duc linia orizontului undeva foarte sus. Însă dincolo de rezonanţa profund medievală a toponimului, de cum am văzut prima dată localitatea, în 1984, m-a frapat strada ei principală, de undeva mai sus de piaţă şi până dincolo de Biserica Domnească.

Cu dublul ei şir de case cu două caturi înalte, cu faţade sparte din loc în loc de pasaje înguste, prin care abia încap doi trecători alături, strada lasă o frumoasă impresie de racordare la eleganţa Belle Époque a începutului de secol XX, prelungită în mai toată perioada interbelică. Fostele dughene şi prăvălii de la parterul caselor au ajuns, în verile anilor 80 – 90, magazine furnicar iar astăzi sunt spaţii de SRL-uri, în care abia mai intră cineva. Formula succesului în arhitectura începutului de secol XX a fost eclectismul neobaroc, cu accente Art Nouveau, iar bucata de stradă din Curtea de Argeş nu face excepţie… Pe tipologiile consacrate, prin practica academică, s-au grefat motivele recunoscute ale arhitecturii Art Nouveau: ferestre în formă de potcoavă sau arcade eliptice, frize cu o abundenţă vegetală, figuri feminine derivate din estetica simbolistă,  suavele femmes-fleur, console în curburi organice care susţin balcoanele.

Un accent surprinzător Art Déco se regăseşte la clădirea Pieţei. Estetica Art Déco este o creaţie originală a Franţei din perioada interbelică şi s-a răspândit sub forma unui modernism edulcorat, accesibil şi tolerant faţă de tradiţia istorică. În România, arhitectura Art Déco s-a impus episodic, datorită vocaţiei de a imprima peisajului urban o expresie în acelaşi timp modernă, dar şi monumentală; volumele în trepte ale aticurilor şi frontoanelor clădirii pieţii din Curtea de Argeş evocă motivul tipic Art Déco al ziguratului şi, cu siguranţă, acel ceva milenar fascinează…

Despre acel fel de frumos – á la Belle Époque – din Curtea de Argeş, enciclopediile şi monografiile nu vorbesc. Ne-am cufundat şi anul acesta, într-o zi răcorită de ploaia sfârşitului de iunie, în poezia acelei străzi. Eu nu afirm că strada aceea este un „etalon” al stilului, nici pe departe ( astăzi casele sunt oricum urâţite de culorile puse fără jenă, de reclame, de cabluri, de lipsa de reparaţii), dar ea este, cu precădere, un loc închegat al spiritului de fineţe… Aşa mi-a rămas în imaginile memoriei.

… ca o lume sacră deschisă … (7.07.09)

Spuneam în textul anterior că spiritul lui Dumitru Irimia a înţeles în profunzime marea pictură murală medievală din Bucovina, locul şi rolul acesteia în spiritualitatea românească. Redau un text scurt, dar de surprinzătoare sinteză, pe care profesorul l-a publicat.

(Mănăstirea Voroneţ)

Sacru şi estetic în arhitectura şi pictura mănăstirilor bucovinene

 

Întemeietorii bisericilor şi mănăstirilor bucovinene, domnitori şi boieri iluminaţi, demonstrează prin ctitoriile lor că aveau deplina conştiinţă că existenţa şi esenţa specifică a unui popor se pot apăra, în bătălia cu agresivitatea istoriei şi cu timpul numai prin valori de înaltă spiritualitate, estetică şi sacră deopotrivă.

Bisericile şi mănăstirile din această parte a ţării se află într-o perfectă armonie cu spaţiul înconjurător (munţi, păduri, ape curgătoare), integrate în acelaşi ritm cosmic, în măsură să creeze o armonie profundă între fiinţa umană şi fiinţa lumii sub semnul sacrului.

Pictate în interior şi pe pereţii exteriori în întregime, pînă la turle (aici sensul e că include turlele, n. D.A.), bisericile bucovinene s-au constituit într-o Biblie deschisă, nu numai ca o Carte cu semne sacre, ci şi ca o lume sacră deschisă; un spaţiu privilegiat în care timpul istoric se confundă mai întîi, apoi trece în timpul cosmic, purtînd însemnele Transcendentului.

Integrată în ritmul întregului, pictural, arhitectonic, spaţial, icoana ortodoxă depăşeşte aici funcţia de reprezentare pentru a-şi asuma o funcţie ontologică, întemeietoare de sacru. Ieşirea din spaţio-temporalitatea cotidiană, profană, se face mai întîi prin întîlnirea omului cu pictura exterioară, înainte de a trece pragul de intrare în biserică şi înainte de a începe slujba religioasă.

Prof. Dumitru Irimia

(în broşura Mănăstirile din Bucovina, pietre de temelie creştină, prezentare artistică, editare şi tipar TERRA DESIGN, Gura-Humorului, an neprecizat)

(Mănăstirea Humor, pronaos, peretele suduic, scene din Imnul Acatist)

Transcriind textul, am avut puternica impresie că fiecare rând propune un epilog la ceea ce istoria şi estetica artei medievale au glosat vreme îndelungată:

1. Dimensiunea etică-militantă: „aveau deplina conştiinţă că existenţa şi esenţa specifică a unui popor se pot apăra … numai prin valori de înaltă spiritualitate, estetică şi sacră deopotrivă”;
2. Armonia cu spaţiul înconjurător, de care au vorbit cercetătorii, dar pe care nu au pus-o în relaţia ei de esenţă, aceea de a fi „în măsură să creeze o armonie profundă între fiinţa umană şi fiinţa lumii sub semnul sacrului”;
3. Că pictura interioară şi exterioară au reprezentat tratatele de teologie de larg acces, imagine şi text care se dublează, este observaţia care s-a desprins încă de la primele cercetări sistematice, de la începutul sec. XX. Însă observaţia demnă de remarcat a profesorului este aceea că, pictate integral, bisericile bucovinene au devenit „o lume sacră deschisă” şi că „icoana ortodoxă depăşeşte aici funcţia de reprezentare pentru a-şi asuma o funcţie ontologică, întemeietoare de sacru”;
4. Nu am întâlnit în lucrările consacrate genului, sublinierea rolului profund cathartic al picturii exterioare din Bucovina. În fond, dincolo de percepţii iniţiate şi subtile despre valori istorice şi estetice, rolul cathartic este singurul care contează în situarea în lume a insului trăitor şi că, în preajma bisericilor din Bucovina,  depăşirea condiţiei profane „se face mai întîi prin întîlnirea omului cu pictura exterioară”.

(Mănăstirea Moldoviţa, stâlpul pridvorului, faţada sudică)

Ipoteşti, Dragomirna, Suceviţa, Putna… (6.07.09)

… erau jaloanele obligatorii, an după an, la fiecare ediţie a Colocviului Naţional Studenţesc Mihai Eminescu de la Iaşi. Un proiect care a rezistat doar datorită protagonistului, profesorul Dumitru Irimia. ”Eu simt că locurile astea mă iubesc” a spus cândva Luchian, despre nişte locuri dragi lui, într-o vară în care boala l-a mai lăsat să se bucure de ele… La fel a simţit poate regizorul acelui itinerariu fix, reluat mai bine de 30 de ani. Le-am numit jaloane, ele însemnănd esenţialul dintr-o varietate posibilă de trasee iniţiatice. Reperele enumerate deja constituiau 4 sinteze de care spiritul tânăr trebuia să ia seamă: Ipoteşti, una de spiritualitate, Dragomirna, una de arhitectură, Suceviţa, pe cea de iconografie exterioară, cea mai surprinzătoare realizare medievală a spaţiului românesc, încununată într-un ”cântec de lebădă” şi Putna, o sinteză de istorie.

E lesne de observat că în afară de Ipoteşti, reperul mai aproape de noi în timp, celelalte erau un recurs la istoria seculară exemplară. Poate că sub cotidiene impresii, traseul nu şi-a arătat fiecărui student valenţele mitice. Însă efortul semănătorului urma să rodească peste ani. Profesorul nu explica didactic traseul său, l-a prefigurat şi l-a lăsat să-şi devoaleze virtualităţile. Poate că nu întâmplător pe traseu nu s-a regăsit Voroneţul, de pildă. Şi nu din economie de timp, cine l-a cunoscut pe Dumitru Irimia organizatorul colocviului, ştie că ar fi făcut programul să ”meargă” în orice condiţii şi ar fi găsit fărâma de timp necesară…

Ieri, la înmormântarea profesorului s-au spus câteva gânduri de adâncime: Dan Hăulică a vorbit despre ”plenitudinea faptei” pe care şi-a întemeiat Dumitru Irimia trecerea sa prin existenţa antumă, să o numesc astfel. Lăcrămioara Dincă a adus o umbră de umor vorbind despre ”perplexitatea„ simţită de studenţi şi nu numai, de apropiaţi şi nu numai, la câte o remarcă tăioasă, ca o lamă de stilistician, apoi îi vedeau profesorului ochii, cu privire balsamică şi ”fiinţa” îşi revenea în fire… Sufletul unei profesoare de la Universitatea din Bălţi a vorbit în numele celor din Basarabia, pe care profesorul i-a iubit: şi-a amintit că aşa începe ”jocul”, cu lecţia pregătitoare pe care profesorul o dezvoltase, cea a ”lumii de sensuri” (era una din sintagmele predilecte în ”sistemul” de gândire al lui Dumitru Irimia) din vorbele Dumnezeu să-L ierte! În opinia altui vorbitor, intelectualitatea ieşeană îi datorează lui Dumitru Irimia păstrarea academismului autentic, în tradiţia mentorului Gheorghe Ivănescu, într-o societate complet ignobilă, cum ajunsese cea românească în prima perioadă a comunismului. Pare puţin ? O, nu, nu, este enorm… tocmai pentru că au fost pe deplin uitate (şi par a fi şi astăzi) acribia şi onestitatea ştiinţifică ! Iar dintre confesiunile de ieri, care merită semnalate, este şi cea a unui vorbitor care şi-a amintit că pentru o viitoare discuţie amplă cu profesorul nu a existat niciodată timp… Vorbitorul nu a spus şi de ce… Dumitru Irimia a trăit într-un timp personal, pe ”repede înainte”, în trepidaţia căruia doar episodic se putea rezista; Dumitru Irimia a exersat mereu singurătarea alergătorului de cursă lungă, iată însă că în spaţiul intelectual nu şi în durata vieţii. Însă despre ”plenitudinea„ vocaţiei de profesor s-a vorbit parcă mai puţin ieri. S-a vorbit despre trei iubiri: Eminescu, Limba Română şi Basarabia! Aş adăuga iubirea profesorului pentru intelectul celor pe care i-a modelat. Numai o astfel de enormă pasiune a făcut ca proiectul Colocviul Eminescu să dureze, mai ales după anii 90. Aş mai adăuga ceva, poate surprinzător: spiritul lui Dumitru Irimia a înţeles în profunzime marea pictură murală medievală din Bucovina, locul şi rolul acesteia în spiritualitatea românească. (Dar despre asta voi vorbi într-un alt comentariu…)

Acum mă întorc la rememorările noastre: cu prof-ul am avut câteva discuţii, însă amintirile a trei ieşiri în natură sunt copleşitoare: una la Ipoteşti, cu Dumitru Irimia zburând realmente pe dealurile acelui loc, una la Gălăneşti, în 1996, fremătând de emoţia pregătirii urnei – ce urma să fie depusă la mormântul lui Ştefan cel Mare de studenţii din toate centrele universitare – şi o alta tihnită, pe o creastă de deal din Codrii Voronei… Timpul a îngheţat acum într-o privire către zare.

Oglinzi de cer şi oglinzi de apă (5.07.09)

Priveliştile din zona Lacului Bâlea ( http://ro.wikipedia.org/wiki/Lacul_B%C3%A2lea ) din Munţii Făgăraş mi-au părut copleşitoare, de oricare parte a muntelui le-am privit. Asta a fost impresia mea în urmă cu două zile. Una firească, desigur, cea a măreţiei şi parcă „asprimii” naturii în astfel de locuri. Spunem, într-o însemnare mai din urmă, că vacanţa aceasta a fost şi una în care mi-au devenit perceptibile, prin propriile mele simţuri, câteva „repere” geografice pe care acum nişte ani le credeam intangibile. Pe culmile din Făgăraş priveliştea e spectaculoasă la modul obişnuit, dar mi-a provocat şi un sentiment suprafiresc de oglindire între un pământ ridicat spre cer şi un orizont îngust de nori, oglindit în umbre pe creste. Între ele coboară, cu ropote, scările de ape. Acolo, privind oglindirile, aveam să înţeleg, încă o dată, că vestea care vine mereu pe neaşteptate, te găseşte şi în cele mai neaşteptate locuri. Acolo am aflat, ca o surpare în noi mai aproape de cer, despre dispariţia omului Dumitru Irimia.