Balcoane (27.07.09)

În perioada comunistă balcoanele mi-au displăcut. La început, copil fiind, m-a încântat suspendarea la o înălţime ameţitoare, când o vreme am locuit la etajul X. Prin balustrada simplistă din oţel-beton, picioarele noastre firave de copii atârnau în gol. Apoi s-a început închiderea balcoanelor cu o tâmplărie improvizată şi enorm de multă sticlă. Era o modă în care în câţiva ani s-au înscris mai toţi orăşenii. În lipsa generalizată a căldurii, era singura modalitate de a reduce frigul ce intra pe sub uşa şi fereastra sufrageriei. Iar în zile însorite de iarnă, sticla îndulcea, prin plăcutul efect de seră, răceala încăperii înaintea celor 2 ore de privit la TV. Şi, de altfel, la ce altceva poate folosi decât la uscat rufe, se întrebau. Balconul fusese cândva, în vremea celor care aveau tot timpul din lume alimentat cu trai bun, lipsit de grijile lumpen-proletarilor, scena unei promenade la înălţime, peste strada mare cu serile ei animate. Balconul celor de demult, cu dantelăriile lui negre, în contrast cu dantele alb-sidefii ale mătăsurilor de seară sau ale umbreluţelor, era spaţiul contemplaţiei pe verticală. El facilita o privire a reveriei şi a taclalelor la ceaiul serii, în dârele de fum subţire al ţigărilor lungi, purtate cu eleganţa gestului studiat, în care încheietura mâinii face palma să stea uşor lăsată spre spate. Exact la fel cum degetele atingeau uşor mânerul lăptos al ceştii de cafea de o strălucire incredibil de albă… Scena aceasta a cafelei sorbite baroc dar şi suav, în liniştea balconului parcă prea baroc alcătuit, nu are cum să placă minimaliştilor, spiritelor afectate de butaforia de rigips, dar nu pentru ele vorbesc acum. Imaginile balcoanelor, aşa cum m-au frapat astăzi după amiaza, spun privitorului propria lui poveste, dacă va încerca să-şi amintească. Balcoanele lumii lor nu au fost niciodată închise. Balconul era un loc al suspendării privitorului, nu o anexă a bucătăriei. Balcoanele făceau ca lumea interioară a saloanelor să se reverse spre exterior, la casele din Iaşi din secolul XIX, cu fasonul lor vienez atât de pregnant. Stilul neoromânesc le-a ritmat cu arcade, aducând în trepidaţia oraşului ceva din liniştea ceremonioasă a spaţiului medieval. Însă marea poveste a balcoanelor a fost spusă deasupra străzilor cu mari prăvălii. Balconul a reprezentat diapazonul lumii lipsite de griji. Când văd porumbeii locuindu-le acum, am senzaţia că duc în bătăile lor de aripi, spirite ce nu se pot desprinde de aerul tare al serilor la balcon.

Ca un stâlp stăteam în soare ! (26.07.09)

Astfel de ieşiri pe blog nu sunt printre cele pe care le consider izbutite. Latura lor prea personală mă face să ezit să le public. Sunt pagini de jurnal de o intensă intimitate sufletească. Pe cine şi ce ar putea interesa la citirea acestor rânduri ? Poate ceea ce gândul meu iscodea într-o clipă de meditaţie. Poate doar faptul că textul acesta îmi pare a fi în contradictoriu cu precedentul. Simţeam nevoia să contrazic impresia de mortificare urbană simţită în urmă cu câteva zile, să-mi găsesc argumente sufleteşti. Astăzi, în drum spre un loc din nord, satul în care locuiesc părinţii mei, nu conduceam eu… Priveam lanurile şi lizierele, pajiştile şi fâneţele coapte în toiul verii, la sfârşitul lui iulie… E un relief cu dealuri scunde şi fâneţe cu iarbă înaltă. Iarba înflorită şi coaptă, într-o policromie grizonantă, atinge înălţimea arbuştilor. Frunzarele de lozii abia se mai văd. Lumina nu mai pare clară. Din spaţiul şoselei pe care nu o mai percepeam, mi-a venit un gând: de ce oare se crede mereu, şi instituţiile credinţei acreditează fără alternativă, că spaţiul paradiziac ar fi altundeva ? Am avut revelaţia unei erezii, aceea de a nu se da atenţia cuvenită frumuseţii în care ne situăm. Mi-am adus aminte mirarea Meşterului Manole al lui Blaga, „Doamne, ce frumuseţe-i aici şi ce singurătate e-n noi!” Nu ştiu dacă, reproducându-l din memorie, citatul e corect, am ezitat gândind şi la sintagma… „şi ce deşertăciune e-n noi…” Ce frumuseţe-i aici, gândeam, privind zarea luminii de iulie la amiază. Cine poate nega că un lan de grâu răscopt, cu spicele de un galben-arămiu, foşnitor, aspru ca o perie, împrospătat de albăstrele, nu e un decupaj din starea paradisiacă ? Şi câte alte decupaje se pot vedea! Atâtea câte au încăput în toată pictura lumii şi în toate fotografiile…

Prin urmare, oare de ce aş aspira la alt spaţiu intangibil numindu-l rai. De altfel, în scenele escatologice din pictura exterioară a bisericilor sau aflate în pridvoarele lor, raiul nu e altceva decât un spaţiu cu lumină pură, redat doar prin albul varului, fără nici un alt inutil pigment. Pe acea pată de mică întindere în comparaţie cu ansamblul scenei Înfricoşatei Judecăţi, sunt pictaţi câţiva arbori paradisiaci, de o alcătuire care exprimă perfecţiunea viziunii zugravului şi a bisericii în genere… Astăzi priveam detaliile raiului din jurul şi de sub picioarele mele într-o fâneaţa care se cufunda în cer. Ca un stâlp stăteam în soare.

Sens unic (23.07.09.)

Canicula şi mai ales vorbăria alarmistă a televiziunilor mi-a accentuat o stare de disconfort. Am citit şi textul Andrei… http://andraagachi.wordpress.com/2009/07/22/bio/ E de fapt trecut de ceasul al doisprezecelea, acum când ne preocupăm de mediul nostru şi de locul nostru în lume.

La biserica romano-catolică din Iaşi, ceasul care nu poate fi dat după ora de vară, sigur nu are sentimente şi percepţii sub cerul fără nici un nor. În mica grădină a bisericii Trei Ierarhi un arbore învolt îşi scutură mozaicul de panaş. Aşa e sub el, o impresie de iarnă galben-verzuie…

De o bucată de vreme m-am tot străduit să găsesc imaginile frumoase ale oraşului, mai „depoluate” de fire, firme şi panouri publicitare. Însă sub impresia celor scrise de Andra am început să privesc şirurile de tei din Iaşi, faimoşii tei de pe marile bulevarde. Oare sunt priviţi şi, mai ale, văzuţi ? Sub soarele stacojiu şi arşi cu eşapamentele, teii mor în mijlocul verii… O toamnă subită îi cuprinde!

Globală sau nu, fierbinţeala le incinerează frunzişurile gălbejite, de copaci tuberculoşi. Din unii tei au rămas negre schelete. Pare-se, suntem deja intraţi pe culoarul unui sens unic…  acela de mortificare a viului ce încă ne mai înconjoară. Mi-am adus aminte că prin 2007 am văzut o întreagă pădure moartă pe o costă de munte la Ghiorghieni.

Înfricoşata Moarte – o interpretare (20.07.09)

Am ezitat să dau curs invitaţiei Elenei de a „discuta” mai cu luare aminte, reprezentarea Morţii ca individualitate simbolică în pictura exterioară (câtă s-a păstrat) a bisericii Olari din Curtea de Argeş. Aş fi vrut să nu caut a vedea mai mult decât e de văzut! Cum însă am constatat că sunt spuse şi neadevăruri – „Biserica Olari din Curtea de Argeş (secolul XVII) este singurul lăcaş din Ţara Româneasca pe care este pictată Moartea” (sit ştiriROL.ro, articol din 25.09.2007) – am considerat că sunt îndreptăţite câteva observaţii. Notam, în articolul precedent, că „În a doua jumătate a veacului al XVIII-lea şi pînă în primele decenii ale veacului al XIX-lea, pictura vădeşte în Ţara Românească o capacitate de creaţie încă vie” şi că în pictura exterioară „Se reprezintă des tema morţii (s. D.A.) şi a unchiaşului din Viaţa şi pildele înţeleptului Esop sau a reprezentării morţii cu secera (biserica din Fărtăţeşti-Dozeşti (fig. 69), Titeşti, Olari-Curtea de Argeş, Păuşeşti-Măglaşi, Vladimiru şi Turcenii de Jos)” (Istoria Artelor Plastice în România, vol. II, Editura Meridiane Bucureşti, 1970, redactată de un colectiv al Institutului de Istoria Artei al Academiei, pag. 72). Cu singura corecţie că la biserica din Fărtăţeşti-Dozeşti funestul personaj călare este echipat cu o mult mai „productivă”, hiperbolizată, coasă, în loc de seceră, e de remarcat, în acel tablou, reprezentarea naiv-hidoasă a temei „Înfricoşata Moarte” cum a denumit-o însuşi zugravul.

Cu ochii sfredelitori aţintiţi către privitor, sumbrul călăreţ emite, în galopul dezlănţuit al calului, sentinţa implacabilă, scrisă deasupra coasei: „destul v-aţi veselit, aţi mîncat…”. Prin urmare, neobositei îi este dat a stabili momentul când fiecăruia i se spune „destul…”. Reprezentarea aceasta „populară” a înfricoşatei morţi derivă din cea escatologică, mult mai complexă teologic şi pictural, a „Judecăţii de apoi” cum o numim mai nou, a „Înfricoşatei judecăţi” cu este denumită în biserica ortodoxă. Dar în vreme ce abandonata temă a înfricoşatei judecăţi reprezenta o viziune „abstractă”, concreteţea implacabilă a morţii urma să aibă un „impact” moralizator cu mult mai eficient.

Examinând mai în detaliu portretul în picioare al Morţii de pe faţada sudică a bisericii Olari, se desprind câteva observaţii. Mai întâi cu privire la manieră: în reprezentarea de la Olari, Moartea nu mai e un trup îmblănit ca un monstru de circ, acolo portretul Morţii e un semn convenţional. Aripioarele stilizate prezente la toate încheieturile îi potenţează latura demonică. Să spunem că la o astfel de tratare, reflexele „culte” sunt mult mai pregnante, că pictura naiv-figurativă de la biserica Fărtăţeşti-Dozeşti a fost înlocuită cu una simbolic-abstractă. Aspectul tabloului Morţii de la biserica Olari indică faptul că pictura este mai recentă decât ansamblul păstrat. Suportul picturii este mai puţin neted şi e vizibil că varul a fost aplicat peste chenarul policrom de la cornişă şi peste o pictură mai veche. Întrucât tehnica în frescă i-a fost mai puţin familiară zugravului, pictura nu s-a păstrat bine în timp, încât exfolierea stratului pictural este destul de accentuată. Preotul paroh afirma că „Ultima pictură datează din anii 1868-1869” (sit ştiriROL.ro, articol din 25.09.2007), ceea ce ar sugera şi posibila datare a reprezentării Morţii (în lucrările de istoria artei, pictura originală este datată în sec. VII – VIII). Intrigă un bagaj pe care sumbrul personaj îl poartă în ambele scene, un coş la Fărtăţeşti-Dozeşti, o tolbă la biserica olarilor argeşeni. Luând în considerare ambele reprezentări, interpretarea rezonabilă e că în acele bagaje se regăseşte arsenalul eficace al morţii-călău.

Legături surprinzătoare – Biserica Olari din Curtea de Argeş (18.07.09)

Uneori, după o vacanţă, mi se întâmplă să-mi rămână câteva imagini, ca o poveste neterminată, ca o arie necunoscută, despre care vreau să-mi amintesc sau să-i aflu autorul, ca un tablou dintr-o galerie pe lângă care am trecut poate prea în grabă, suficient cât să-i fi prins o tuşă surprinzătoare, o „impresie de răsărit”, poate, însă nu i-am dat atenţia cuvenită şi nu am reţinut numele de pe etichetă şi nici măcar denumirea pânzei… Apoi, întors la ale mele, caut zile în şir prin albumele perioadei în care a fost pictat acel tablou sau ascult ore în şir arii mai puţin cunoscute, poate astfel să aflu „esenţialul” şi să-mi astâmpăr obsesia. Aşa s-a întâmplat şi cu miniaturala biserică argeşeană…

Un moldovean poposit în faţa bisericii Olari, va fi surprins de ceva ci-i va părea foarte cunoscut la acea biserică: formele arhitecturale de acasă. Tocmai forma acoperişului din şindrilă este ceea ce dă prima impresie de neobişnuit pentru o biserică situată la Curtea de Argeş: acoperiş simplu cu pantă mare peste navă şi de forma unei căciuli piramidale, cu pantă frântă spre poală, la turnul clopotniţă. Pentru cineva familiarizat doar cu arhitectura muntenească, forma bisericii îi poate părea dea dreptul bizară: biserica nu are elegantele turle munteneşti, acoperişul e ţuguiat, e cu totul altceva faţă de elegantele rotunjimi care reliefează bolţile bisericilor de pe acolo. Tocmai puternica impresie arhaică pe care o transmite biserica de la bun început privitorului, impresia că e mult mai veche decât perioada în care a fost construită (sec. al XVII–lea) atrage atenţia. În lucrările de istoria arhitecturii sau artei, biserica e prezentă ca o raritate a arhitecturii munteneşti, subliniindu-i-se aspectul pitoresc şi surprinzător rural: „… monument pitoresc de mici dimensiuni, are un pronaos poligonal …” (Vasile Drăguţ, Dicţionar enciclopedic de artă medievală românească, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, pag. 120), sau, în aceeaşi linie, „Micuţă şi de o formă aparte în plan, biserica cuprinde un pronaos poligonal…” (Grigore Ionescu, Arhitectura pe teritoriul României de-a lungul veacurilor, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1982, pag. 381). Lui Vasile Drăguţ biserica nu i-a spus mai mult (după cum rezultă din lucrarea citată). Ori, tocmai pronaosul poligonal, dimpreună cu forma acoperişului în ansamblu, dar mai ales forma şi plasarea turnului clopotniţă, frapează la primul contact cu acea neaşteptat de compozită biserică. Însă dintre cercetătorii de prestigiu care s-au preocupat de biserica argeşeană a olarilor (inclusiv în Istoria Artelor Plastice în România, vol. II, Editura Meridiane Bucureşti, 1970, redactată de un colectiv al Institutului de Istoria Artei al Academiei, pag. 72), doar Grigore Ionescu a remarcat mai mult, şi anume că „Soluţia (forma în plan, n. D.A.) adoptată prezintă analogii cu câteva biserici moldoveneşti construite în a doua jumătate a veacului XVII (Bozieni în judeţul Bacău, Paşcani în judeţul Iaşi şi altele) şi nu e exclus ca modestul dar deosebit de pitorescul monument de la Argeş să fie un reflex al acestei tradiţionale formule moldoveneşti, atât de apreciată dincolo de Milcov în aceeaşi vreme.” (op. cit., pag. 381). Grigore Ionescu a văzut legătura cu bisericile din Moldova, dar nu a reuşit să privească dincolo de timpul în care a fost ctitorită biserica argeşeană (sec. XVII). Însă exact forma poligonală a pronaosului, atât de rar întâlnită în întreaga arhitectură ecleziastică din Moldova şi, cred, şi mai puţin în Tara Românească, pe care de altfel o remarcase atât Grigore Ionescu dar şi Vasile Drăguţ, este cea care sugerează legături mult mai devreme în timp, la sfârşitul sec. al XV-lea, în epoca lui Ştefan cel Mare, cu splendida ctitorie din 1492 (1493) de la Bălineşti, judeţul Suceava, a logofătului Tăutu. Comparând formele în plan ale celor două biserici, cea din Curtea de Argeş pare copia redusă la scară, şi cu uşoare imperfecţiuni, a celei de la Bălineşti.

(Biserica Bălineşti, plan, reproducere după Istoria Artelor Plastice în România, vol. I, pag. 307)

(Biserica Olari, plan, reproducere după Grigore Ionescu, Arhitectura pe teritoriul României de-a lungul veacurilor, pag. 382)

Formulele de boltire diferă însă, încât aspectul de sinteză vioaie, şi nu de reproducere fidelă a modelului, este vizibil la biserica olarilor, bolta pronaosului fiind mult mai „sofisticată”. Nu afirm că pictura exterioară existentă la biserica Olari a fost inspirată de pictura moldovenească, aspectele stilistice leagă scenele de pictură exterioară păstrate la biserica Olari de tradiţia picturii din Ţara Românească, dar aduc, totuşi, în discuţie că şi biserica de la Bălineşti a fost integral pictată la exterior. Pe de altă parte, pilaştrii angajaţi existenţi la exteriorul bisericii Olari sunt cei care potenţează impresia de arhaic, sugerând o legătură vizuală peste timp, tocmai cu edificiul de la Rădăuţi a lui Bogdan I (a domnit între 1359 -1365).

Despre contextul picturii exterioare de la biserica Olari, este de remarcat că „În a doua jumătate a veacului al XVIII-lea şi pînă în primele decenii ale veacului al XIX-lea, pictura vădeşte în Ţara Românească o capacitate de creaţie încă vie. În vreme ce iconografia tradiţională se menţine mai ales în mediile călugăreşti, o accentuată înnoire substanţială se petrece sub impulsul unei sensibilităţi artistice hrănite de fondul viguros al creaţiilor populare. Se împămîntenesc acum formele picturii clasei mijlocii ce prezintă trăsături comune atît în tîrguri, în oraşe cît şi în mediul sătesc. Ca şi iconarii, zugravii folosesc în pictura religioasă detalii culese din viaţa contemporana. Se precizează, localizîndu-se, piese de costum ţărănesc … instrumente muzicale, unelte de muncă; pe faţadele pridvoarelor se reprezintă ţigani ursari şi scene de vînătoare… Se reprezintă des tema morţii şi a unchiaşului din Viaţa şi pildele înţeleptului Esop sau a reprezentării morţii cu secera (biserica din Fărtăţeşti-Dozeşti (fig. 69), Titeşti, Olari-Curtea de Argeş, Păuşeşti-Măglaşi, Vladimiru şi Turcenii de Jos); legende ca cele ale sfinţilor Eustaţie Plachida şi a sfîntului Hubert, imprimă repertoriului iconografic o coloratură cu totul originală.” (Istoria Artelor Plastice în România, vol. II, pag. 72). Oricum, ceea ce impresionează este o sugestie de chipuri senine ale sfinţilor ierarhi, „rubiconde, uşor înveselite, ca după o agapă creştină”, după cum remarca şi Sorin Preda într-un articol din Formula As, nr.856/2009.