Nu trageţi în pianist… (30.06.09)

Sunt câteva cuvinte de care îmi amintesc de foarte demult, poate de la primele mele întâlniri cu filmul…  La fel, de foarte demult îmi par primele întâlniri cu Sinaia; le-am avut în urmă cu vreo 20 de ani. Precizarea are inportanţă doar ca ordin de mărime, pentru a da o idee asupra vârstelor (inocenţei şi iniţierii) şi, mai ales, miracolului postadolescentin. La acea vârstă a  exuberanţei am descoperit eu Sinaia, printre constantele sale intangibile (cum le consideram) aflându-se muntele care o domină, Furnica, din Masivul Bucegi. În vacanţa asta, nu am mai ezitat ca în alţi ani. Pentru Andra am făcut şi experienţa legănării silenţioase în telegondola din Sinaia, apoi pe cea a impresiei de plutire cu telecabina peste râpele muntelui şi am urcat la cota 2000, pe Furnica.

De aici se deschide o panorama splendidă (sigur, cunoscătorii sunt liberi să considere superfluă euforia mea, însă e vorba, în ce mă priveşte, de un exerciţiu elementar al iniţierii montane). M-a surprins poezia toponimelor (intraductibilă, dacă dor e intraductibil, pentru că e nostalgie, dorinţă, împăcare cu destinul, împăcare cu irepetabilul şi mai multe decât toate astea…) pe care le-am întâlnit pe faţa cealată a muntelui Furnica (pentru mine nevăzută până astăzi): Vârful cu Dor, Vâlcelul Dorului, Valea Izvorul Dorului şi … peştera Vârful cu Dor. Un anunţ din staţia telecabinei ne averiza în legătură cu Bujorul de munte, Smârdarul, ( http://ro.wikipedia.org/wiki/Rhododendron_kotschyi )  specie protejată (Rhodendron kotschyi). Era un anunţ  disperat, ca acela „Nu trageţi în pianist…” şi am înţeles de ce. Pâlcurile de flori etalau cromatica lor simfonică, pitite sub pietrele de pe Furnica.

O ilustrată de vacanţă (27.06.09)

Pentru toţi cei care poposesc pe acest blog, unii zilnic, alţii mai des, alţii episodic – cineva a ajuns să mă viziteze căutând bloguri triste – o să expediez o vedere de sezon, care prefigurează vacanţa noastră la munte. Pe virtualul ”avers” al ilustratei am plasat reproducerea unui tablou de Vasile Doru Ulian. Am întâlnit picturi care se pretează fotografierii… Nu e cazul cu aceasta. Cu cât pictorul e mai talentat şi pictura sa mai subtilă coloristic, aparatele de fotografiat, oricât de sofisticate, îşi arată limitele. De regulă, când am fotografiat un colţ de natură tocmai pentru lumina, ceaţa, configuraţia lui specială etc., prin urmare pentru ceea ce îl făceu interesant pentru suflet, am observat pe ecran că poza a pierdut apropape totul din ceea ce văzusem eu… De asta clipa este esenţială şi experienţa noastră personală irepetabilă şi neîmpărtăşibilă, oricât talent am avea povestind-o, altfel spus: în fiecare din noi ”o lume îşi face încercarea”, lume numai a noastră, pe care nu ştiu dacă o ducem undeva, dar sigur o luăm cu noi… Aşa s-a întâmplat şi când am încercat să fotografiez pictura lui Ulian, Bolovăniş – la Vaşcău, datată ’90, iun., u.p., 450 mm x 500 mm. Ulian este pictorul care pictează ceea ce vede cu atâta uriaş talent încât pânza preia cu absolută fidelitate şi ”clipa cea repede” şi sufletul locului; timp şi spaţiu rămân eternizate pe o suprafaţă finită (cât timp se vor menţine pe pânză efemerele uleiuri uscate)… Fotografia aceasta e cu totul altceva decât pictura, e doar o copie ”infidelă”.

Pe ”reversul” ilustratei o să vă împărtăşesc din impresiile mele privind tabloul, ca şi cum aş fi bătut cu piciorul, într-o drumeţie de vacanţă, coasta Munţilor Bihorului, în preajma Vaşcăului drag lui Ulian. Era un sfârşit de iunie cu prea mult soare şi adia un plăcut şi răcoros vânticel printre stânci. Abia trecuse de prânz şi soarele făcea să pară văruite cu var alb-stis stâncile, în restul timpului gri. Undeva în zare, printre copacii subţiri de pe creastă, cerul a căpătat culoarea începutului de furtună, e violaceu şi de un albastru ameninţător. Se făcuse linişte de puţin timp, aerul cel bun şi răcoros s-a oprit. O pală aspră de vântoasă a măturat dintr-o dată copacii de pe creastă, făcând să tremure ameninţat frunzişul lor mărunt, iar pictorul a apăsat grăbit ultimile tuşe de verde… Terminase la vreme! Eu am continuat să privesc fascinat bolovănişul. Mai târziu aveam să înţeleg de ce, am mai văzut cândva astfel de lespezi într-un vechi cimitir, erodate, unele încă verticale, altele prăvălite şi într-o rână, parcă toate de aceeaşi mărime, toate la fel şterse… Iar acolo, la Vaşcăul pânzei din faţa mea pe care o contemplam, divinitatea a pus tufişurile să crească în forma unei uriaşe cruci deasupra cimitirului geologic de pe munte. Ne-am stâns lucrurile şi am continuat să povestim pe drum, eu micul sac în care nu aveam nimic iar pictorul pânza, pe care încerca să o ferească de primii stropi grei ai ploii.

Prea multă simetrie nu strică… (26.06.09)

… Sau nu strică mai ales în arhitectură. Arhitectura de factură clasicistă din Botoșani oferă o reperezentantă de marcă, cu o alură palatină, cunoscută și sub denumirea de Casa Moscovici. Mă intrigă faptul că, inclusiv într-o documentație oficială cum este Lista Monumentelor Istoriece (LMI) – 2004 (publicată în Monitorul Oficial al României), deși denumirea apare, nu se oferă vreo explicație referitoare la numele Moscovici, după cum nu am găsit-o nici în sursele la îndemână pentru documentare. Sigur, e oarecum logic și de înțeles, e în firea lucrurilor să fie vorba de numele celui care a construit clădirea sau a primului ei deținător, și e de presupus că acela era evreu, însă nici sursele Comunității Evreilor din România sau Botoșani nu spun nimic. După datarea LMI, clădirea a fost construită în 1872. Apartenența la arhitectura clasicistă franceză este vizibilă, însă, împrumutând și un echilibru aproape sever, clădirea inspiră ceva din eleganța vieneză.

Este cunoscut că orientarea clasicizantă în arhitectura a prefigurat modernitatea. În arhitectura moldovenească, elementele formale clasiciste provin din repertoriul (neo)clasicismului european, venit pe filiere diferite, atât prin neoclasicismul rusesc, dar si prin cea central-europeană. Indiferent de proveniență, arhitectura clasicizantă s-a bucurat de indiscutabil prestigiu și s-a impus ca formulă stilistică la cele mai importante cladiri publice și conace ale perioadei (unele cu frumoase parcuri). Nu a făcut excepție nici Casa Moscovici din Botoșani, cu ale sale 4 fațade individualizate, înconjurată de 3 străzi, una dintre intrări (la vest) dând spre un parc cu arbori și alei… Iar când s-a intervenit în timp asupra clădirii și s-a închis balconul fațadei de vest, cei care au creat mica seră au păstrat eleganța și bunul gust, punând o dantelărie rarefiată din fier forjat.

Şotron cu creta, în echipa lui Cobuz (25.06.09)

Dacă pereţii sunt albi şi oricum urmează să fie făcută o igienizare generală, care să ascundă răul exorcizat, s-au dovedit numai buni pentru un joc de colorat. Jocul a durat câteva zile şi s-a petrecut la Galeriile Luchian din Botoşani (e deschis şi acum, deşi nimeni nu şi-l asuma astăzi, cât timp am făcut decupajele foto). Iniţiatorul jocului de-a desenul , team-leaderul, a fost Robert Cobuz. El şi-a intitulat experimentul grafic Confesiuni, creionând cu negru temele pe înălţimea pereţilor şi propunâd publicului să se confeseze la rându-i, prin desene cu cretă roşie.

Într-o astfel de încercare, Cobuz are un predecesor cu notorietate, Dan Perjovschi, care a deseneat în mari galerii ale lumii. Nu ştiu dacă Perjovschi şi-a luat publicul coautor la vreunul din maratonurile sale grafice. Cobuz a avut inspiraţia (şi modestia) să o facă. Desenul esenţializat, caricatural, ludic, stilizat, exprimând butade cunoscute sau parabole grafice cu mici şi bere, cu porcul zburator etc., exprimă, în poetica grafică a lui Robert Cobuz, revolta celui care s-a săturat!

Temele la care face referire sunt cele din care nu mai putem evada. Recursul la tema dictaturii porcului, din Ferma Animalelor a lui Orwell, apare frecvent în diversele zone ale desfăşurării grafice. Ceea ce atrage atenţia şi onorează experimentul artistului, este aportul de inteligenţă al celor care au intrat în joc. Pe un fond ludic sui-generis, ilustratorii ad-hoc într-un happening grafic au ţinut să fie inteligenţi şi inventivi. Şi nu au dat chix, cei care au intrat în joc au adnotat fie în continuarea ideii iniţiate de Cobuz (interlocutorii săi s-au dovedit mai inteligenţi decât ai lor), fie au adus nuanţări imagistice surprinzătoare…

Robert Cobuz este artist plastic şi restaurator, absolvent al Universităţii de Arte George Enescu din Iaşi, iar din 2007 este membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România, Filiala Iaşi. Graficianul anonim coautor, dincolo de a fi talentat, s-a dovedit a fi deştept şi mult mai lucid decât îl cred cei care (îşi fac iluzii că!) prostesc poporul cu televizorul!

Ajun de Sânziene (23.06.09)

De câteva zile sunt în acel soi de vacanţă care, pentru cei ce nu mai sunt copii, poartă numele de concediu… Un sinonim vechi este „slobozenie”. Îl prefer, sonoritatea cuvântului provoacă o breşă ludică prin care evadează spiritul… În slobozenia de vară îmi place să privesc pajiştea. E atâta linişte încât fâneaţa emite zeci de decibeli. Nimic nu se compară cu respiraţia viului, e „corul” albinelor, ritmat, uneori, de „fanfara” câte unui bondar. De câteva zile primăvara e pe sfârşite; e ajun de Sânziene. Întâlnirea cu Zânele Sânziene ca pluralitate, e nefastă, sunt rele ca Ielele. Iana Sânziana e zână bună, sora soarelui iubită care se ascunde pentru a împiedica păcatul… ( http://ro.wikipedia.org/wiki/Iana_S%C3%A2nziana )  Cu sărbătoarea Sânzienelor, solară prin excelenţă, începe vara, cu toate ale ei… Astăzi, peste lanuri şi pajişti s-a deschis ochiul aspru-încercănat al furtunii. Însă nu era un spectacol terifiant, mai degrabă unul copleşit de energii purificatoare.