dumitruagachiSe întâmplă că „meseria” mea îmi oferă uneori momente de linişte „extatică”. Cum au fost minutele petrecute astăzi în ograda neaşteptat de mare, ca o pajişte, a bisericii din satul Scânteia, judeţul Iaşi, lăcaş „din timilie rădicat întâiu di fericitul întru pomenire di Ştefan Voievod cel Mare şi apoi de Duca Voievod înfrumusăţat iar acum în zilele preînălţatului Domn Mihail Grigoriu Sturza Voievod din nou s-au întocmit şi s-au împodobit…” În jurul bisericii sunt răsfirate câteva cruci de piatră. Sunt rămăşiţele unui cimitir mare. Crucile au un aspect frust, de ţintirim arhaic de sat, însă au fost lucrate cu surprinzător de multă „artă”. Soarele şi luna, în formule de reprezentare mai explicite sau mai stilizate, sunt foarte prezente pe acele lespezi. E sculptură “bizantină” în “relief plat”, nimic nu capătă volum, e o pictură adâncită în piatră.
Locul părea decupat din expoziţia ”Crucea”, pe care a gândit-o şi organizat-o Horia Bernea la înfiinţarea Muzeul Ţăranului Român… Mă gândeam la el, iar fi plăcut să vadă cum tac pietrele într-o livada tânără la Scânteia.
Ciudate si frumoase mai sunt! Mi-am amintit acelea de la Arbore… dar astea sunt superbe!
Cind le vezi, chiar crezi in nemurirea sufletului. Mica fiind, in vacantele petrecute in satul bunicii, noi copiii obisnuiam sa ne jucam deseori in cimitir. Imi amintesc cit de frumos imi parea cimitirul, cu mormintele lui napadite de flori si umbrite de salcimi in floare…Ai nostri ne tot certau ca ne jucam acolo si calcam pe morminte. Cit de fericite insa trebuie sa fi fost sufletele acelea adormite la auzul pasilor nostri! Acum cimitirele ma infioara, si ma umplu de spaima la gindul mortii. Nu mai vad nici florile, nici salcimii, doar spectrul scheletelor ascunse in pamint imi napadesc mintea infricosata. Cu cita nostalgie ma gindesc la vremurile cind cimitirul era pentru mine si alti copii locul nostru preferat de joaca!…Cind locul acela cu lumina si cu verdeata de care vorbesc preotii la inmormintari imi parea certitudinea suprema. Privind crucile acestea de piatra mi-am amintit cit de linistitoare erau pentru mine mormintele, cindva, in copilarie. Poate si pentru ca moartea, atunci, era inca foarte departe.
Stând printre ele, a fost foarte puternică impresia de ceva mai vechi şi “misterios” decât înţelegeam că sunt acele pietre… Lespezile nu sunt deloc înalte, abia se văd din iarba nu prea crescută pe secetă.
interesanta compozitie … numai cand te gandesti la mesterul care le-a sculptat iti aduce in minte timpuri trecute, linistite fara atata agitatie cum este in zilele noastre. Ceva mistic care il poti doar simti si atat.
Iti multumesc pentru vizita, Movi. Si eu mi-am indreptat gindurile catre mesterii anonimi din secole trecute, cu talentul lor, uneori de exceptie…