Se întâmplă că uităm. Se întâmplă că, după un timp, mai lung sau mai scurt, amnezia face curăţenia. 21 mai e, în ce mă priveşte, o sărbătoare şi o zi specială. M-am gândit Elena să ne reamintim gândurile noastre pe care le-am pus pe blog acum un an. Şi atunci, aşa cum o faci mereu, vorbeai despre liceu. De fapt, chiar nu are nici o importanţă ce se mai întâmplă cu „provinţialii”…
Liceul (20 mai 2008, Elena Agachi)
Liceul e o etapă doar. Dar cît de frumoasă! Ca şi voi, astăzi, noi nu veneam căzniţi la liceu, dimpotrivă! Abia aşteptam să ne revedem, era o fervoare a revederii, mai cu seamă dimineaţa… Acum să nu credeţi că, pentru noi, totul era roz şi totul era foarte bine. Însă ne era suficient să avem un profesor ca d-na Boiarschi sau dl Tatarcan şi, gata, ziua era bună! Pentru noi chiar nu se potrivesc versurile lui Bacovia, “Liceu, cimitir al tinereţii mele/ Pedanţi profesori, examene grele…” – ştiţi voi… Pentru că, modeşti şi serioşi pe alocuri, încercam un sentiment profund de religiozitate faţă de profesor. Sigur, era şi educaţia primită de la părinţii noştri care nu cutezau să discute cu noi despre un profesor altfel decît reverenţios… Astăzi nu prea mai e aşa, dar eu nu fac parte din corul celor ce se plîng… Fiecare profesor trebuie să se facă respectat, nu să aştepte, aprioric, respectul elevilor, eu aşa cred. Dar nu vreau să mă întristez acum. Postez fotografii cu elevi ai fostelor mele clase, cu drag, cu dorinţa de a le transmite că nu i-am uitat… Nu fară o o oarecare nostalgie, dar cu seninătate. O senină împăcare cu ideea că ei pleacă, din patru în patru ani, că alţii vin să le ia locul, treptat. Însă, ştiţi, nu se rotesc toţi, pe acelaşi loc, aşa, ca într-o sală de cinematograf… Nu, fiecare promoţie are locul ei special. Pentru mine, toţi elevii mei, în ultimii 18 ani au fost şi sunt foarte speciali! http://elenaagachi.wordpress.com/2008/05/20/liceul/
Fotografii spre orizont (21 mai 2008, Dumitru Agachi)
Liceul, textul Elenei, e frumos, senin-nostalgic şi împăcat. Starea de profesor nu e una uşoară, mai ales la momentul desprinderii. Una dintre fotografii e chiar ilustrata emblematică a desprinderii, o compoziţie involuntară, cu adevărat inspirată de chiar emoţia tare, ce animă întotdeauna zilele terminării liceului. Un grup de tineri frumoşi, mă bucur că parte din ei am cunoscut şi eu, trimite un salut în văzduh, cu braţele incredibil de alungite până spre orizont. Sigur că, în termeni comuni vorbind, pentru cei mai mulţi vocaţia zborului e planarea, uneori aproape de înălţimile cele de dincolo … însă cu adevărat revelatorie e tensiunea, arcuirea desprinderii, balansul imperceptibil în marginea lumii tale interioare, între ascensiune şi, nu pentru puţini, prăbuşire. Saltul acela, nu, nu trebuie uitat, s-a întâmplat fiecăruia dintre noi, dar poate nu a fost un ochi prompt în spatele aparatului de fotografiat.
În altă fotografie Elena e în rol: vorbeşte de la catedră. Îmi aduc aminte (eram acolo să fac fotografii) cu precizia străfulgerării, cuvintele ei, citându-l pe Eliade, rostite atunci, poate repetabile, dar mereu unice: „… aşa începe, ca într-un vis…” http://elenaagachi.wordpress.com/2008/05/21/fotografii-spre-orizont/
