dumitruagachi
La Golia am privit turla ridicată la cer de forţa imperceptibilă a unei tufe de liliac.
Archive for aprilie, 2009
Mănăstirea Coşula, din satul care a preluat toponimul de la edificiul ce dăinuie de peste 470 de ani în proximitatea Miletinului, constituie unul dintre puţinele repere medievale ale Judeţului Botoşani. Biserica mănăstirii aparţine epocii lui Petru Rareş, a doua perioadă de maximă înflorire a Moldovei Evului de Mijloc, după cea ştefaniană, care a încheiat gloriosul veac al XV – lea. Dintre ctitoriile vremii lui Petru Rareş biserica de la Coşula este singulară în judeţul Botoşani, fiind dintru început edificată ca una de mănăstire, retrasă din lume în vestiţii codri, de atunci, de pe valea Miletinului.
Mănăstirea este o ctitorie boierească din anul 1535 a lui Mateiaş Coşolvei, unul dintre marii dregători ai lui Petru Rareş în ambele perioade de domnie ale acestuia (ianuarie 1527 – august 1538, februarie 1541 – 3 septembrie 1546), mai întâi vistier apoi logofăt. Datele unei „biografii” a marelui dregător moldovean nu au fost „extrase” până acum din contextele în care apar, „împletite” în documentele istorice şi studiile având ca temă biografia lui Petru Rareş. Sigur că un astfel de demers este inevitabil lacunar, însă creionează în tuşe destul de intense personalitatea lui Mateiaş. Începând cu documentul sfatului domnesc din 3 martie 1535 (este şi anul ctitoririi Coşulei) printre dregătorii sfatului apare vistierul Mateiaş. A fost printre dregătorii personali ai domnului, motivat şi de atenţia dată de acesta aspectelor financiare (Mateiaş avea responsabilitatea administrării veniturilor ţării dar şi ale curţii domneşti totodată). Încrederea acordată lui Mateiaş, după desele schimbări de vistiernici făcute de domnitor, rezultă şi din faptul că acestuia i-au fost încredinţate şi prerogative diplomatice (putem să le spunem speciale şi de taină), „fiind trimis cu diferite misiuni în Transilvania, pentru a trata cu Zápolya sau cu agenţii regelui Ferdinand. Unul dintre aceştia, episcopul de Lund, se exprima în 1536 destul de elogios despre dînsul. «Se află aici – scria el – vistiernicul domnului Moldovei, fără îndoială principe foarte puternic. Acest vistiernic mă întîlneşte foarte des, în secret, şi mă roagă să nu închei pace cu acest voievod Ioan (Zápolya – C.C.), căci domnul său, la orice cerere a mea, este gata să vină cu 30 sau 40 000 de ostaşi aleşi şi va da Transilvania în mîinile regelui romanilor (Ferdinand – C.C.) … Am încheiat cu omul acesta mare prietenie şi am dispus să ne scriem unul altuia. În adevăr e un om foarte modest, foarte bun şi, pe lîngă aceasta, foarte prudent şi destul de cumpănit în afacerile sale, aşa cum n-aş putea găsi altul în acest regat.»” Citatul este luat din volumul de studii Petru Rareş, Editura Academiei, Bucureşti, 1978 (redactor coordonator Leon Şimanschi), studiul lui Constantin Cihodaru Politica internă, pag. 80. În text iniţialele C.C. marchează precizările autorului. Nota 104 a studiului menţionează că fragmentul de scrisoare înserat în text a fost preluat de C.C. din Bogdan Petriceicu Hăjdeu, Archiva istorică a României, tom. I, 1, Bucureşti, 1865, pag. 48.
Este de remarcat minuţia episcopului de Lund în creionarea portretului vistiernicului, cu toată circumspecţia, nu uşor de depăşit, derivată din relaţiile în fond de natură diplomatică şi din diferenţele confesionale. Probabil personalitatea pe care o degaja Mateiaş au convins măcar în planul relaţiilor interumane, încât au condus la „mare prietenie” între partenerii dialogului diplomatic, pe fondul modestiei şi bunătăţii boierului moldovean, care-i asigurau tactul necesar, fiind „foarte prudent şi destul de cumpănit în afacerile sale, aşa cum n-aş putea găsi altul în acest regat”.
Tactul şi onestitatea lui Mateiaş au asigurat acestuia atitudinea corectă faţă de Moldova şi domnie, încât „Dintre cei nouă boieri ai lui Rareş preluaţi de Lăcustă, numai doi se regăsesc în primul document de sfat, emis de Rareş în a doua domnie, la 17 septembrie 1545: vornicul Efrem Huru şi Mateiaş (devenit logofăt).” (studiul lui Ştefan S. Gorovei, Domnia lui Ştefan Lăcustă, în op. cit., pag. 166.)
Constantin Rezachevici precizează în studiul său (pag. 211 din volumul menţionat): „În aceeaşi zi după executarea lui Trotuşan, domnul a numit mare logofăt pe Mateiaş vistierul, cu toate că în 1538 acesta a rămas la Suceava, alături de Ştefan Lăcustă, care în 1540 îl numeşte un timp pîrcălab de Roman. Ca şi alţi boieri ai lui Rareş, la sfatul acestuia el şi-a trimis familia în Transilvania (datorită campaniei lui Soliman Magnificul – n.n. D.A.) dar nu l-a urmat pe domnul pribeag. Mai mult, la 29 septembrie 1538 Mateiaş vistierul scria judelui Bistriţei să nu încredinţeze pe mama, soţia, copii şi averea sa nici lui Ioan Zápolya, nici lui Petru Rareş, de care se temea în aceste condiţii: «poţi acum domnia ta să-mi faci şi bine şi rău». Temerile lui Mateiaş n-au fost însă confirmate de Rareş în 1541, care i-a încredinţat cea mai însemnată dregătorie din sfat, în tot timpul celei de-a doua domnii.” În nota 40 din textul studiului lui C.R. se menţionează că Mateiaş apare ca pîrcălab de Roman între 7 martie – 13 iunie 1540. Pentru fragmentul din scrisoarea către judele Bistriţei nota 41 a studiului trimite la Grigore Tocilescu, 534 documente istorice slavo-române din Ţara Românească şi Moldova privitoare la legăturile cu Ardealul, 1346 – 1603, Bucureşti, 1931, pag. 536 – 537.
Tot Constantin Rezachevici menţionează un alt episod din viaţa înaltului dregător moldovean (studiul Politica internă, în cap. al IV-lea, A doua domnie 1541 – 1546, în vol. Petru Rareş, Editura Academiei, Bucureşti, 1978, pag. 215): „între iulie 1541 şi martie 1545, Mateiaş marele logofăt, personajul cel mai însemnat din sfat, prin dregătoria sa, cel căruia domnul îi porunceşte «să scrie şi pecetea noastră să o atîrne» pe actele domneşti, s-a aflat ostatec la Făgăraş. Rareş îl lăsase aici în iulie 1541 ca zălog de preţ – cel mai însemnat dregător al său – în locul lui Ştefan Mailat. De abia la 4 aprilie 1545, Mateiaş mare logofăt apare din nou în sfatul lui Petru Rareş, domnul amintind în încheierea actului din acea dată, după o formulă care se va repeta în toate documentele ulterioare: «am poruncit credinciosului nostru pan Mateiiaş logofăt să scrie şi să atîrne pecetea noastră pe această carte a noastră». Când şi cum a scăpat Mateiaş din cetatea Făgăraşului ? Un act din 1560 precizează că Mateiaş a cumpărat nişte ţigani de la Mircea Ciobanul, a cărui domnie în Ţara Românească începe în jurul datei de 17 martie 1545, pentru 20 000 de aspri şi 40 de soboli, «cînd a fugit din Făgăraş». Deci înapoierea sa în Moldova – trecând prin Ţara Românească – a avut loc după 17 martie şi înainte de 4 aprilie 1545.” Semnificativ este şi faptul că în toată perioada captivităţii lui Mateiaş, de aproape 4 ani (!), Rareş nu a numit pe altcineva spre a-l înlocui în dregătorie pe credinciosul său logofăt.
În succesiune cronologică, biserica mănăstirii, purtând hramul Sf. Ierarh Nicolae, este al treilea edificiu ca vechime din judeţul Botoşani, relativ bine păstrat în forma lui originară, după bisericile cunoscute, în terminologia lui Gheorghe Balş, ca biserici de târg ale lui Ştefan Cel Mare: cea din Dorohoi, 1495 şi cea din Botoşani, 1496. Biserica ştefaniană din Ştefăneşti, pare-se ctitorită în ultimii ani ai domniei gloriosului voievod nu şi-a păstrat pisania originară şi a suferit în timp modificări considerabile (Gheorghe Pungă, Noi informaţii documentare privitoare la biserica Cuvioasa Paraschiva din Ştefăneşti – Botoşani, în volumul Lucrările Simpozionului Naţional „Monumentul – Tradiţie şi Viitor”, ediţia a IV-a, Iaşi, 2002, pag. 142 – 149). Celelalte biserici din secolul al XVI-lea din judeţul Botoşani sunt ctitorii ale Doamnei Elena Rareş din Târgul Botoşanilor, edificate după cea de la Coşula: Biserica Sf. Gheorghe, 1551 şi Biserica Uspenia, 1552.
Cel care a încercat – cu o insistenţă ce se întinde peste ani şi generaţii insensibile la valoarea ei autentică – să readucă mănăstirea Coşula în conştiinţa publică a fost Nicolae Iorga. Cum la începutul secolului al XX-lea Coşula rămăsese o modestă biserică de sat, Iorga, unul dintre primii reporteri de călătorii prin România (Nicolae Iorga, Sate şi mănăstiri din România, ediţia a II – a, Editura Librăriei Pavel Suru, Bucureşti, 1916; în viziunea autorului, cartea reprezintă „lucrarea ce am plănuit asupra Românilor şi ţerii lor întregi”, Prefaţă la ediţia I, op. cit., pag. 7) şi cercetători ai monumentelor în înţelesul modern al termenului, a ţinut să sublinieze că ansamblul mănăstiresc este unul dintre foarte puţinele monumente vechi din ţinutul Botoşanilor.
Iorga s-a referit, descriind o călătorie prin Moldova (din context rezultă că acea călătorie a fost făcută în anul 1904) şi la „ … pădurea Coşulei, – dincolo de care aşteaptă vechea mănăstire a lui Mătieş Vistierul lui Petru Rareş, cu zidul de împrejmuire suind în zimţi dealul şi cu măiastra pisanie, – pădure lungă şi deasă…”
Treptele zidului ritmează costişa mănăstirii, lăsând privitorului o deosebită şi puternică impresie de scară a urcuşului monastic şi isihie, deopotrivă.
Mai târziu, într-o scrisoare (N. Iorga, Corespondenţă, vol. II, ediţie Ecaterina Vaum, Editura Minerva, Bucureşti, 1986, pag. 176) pe care o trimite la Botoşani, datată „15 mart 1923”, Iorga precizează explicit, ca alternativă la o iniţiativă a celor din Botoşani de a organiza o excursie împreună cu savantul istoric: „Excursia la Putna e departe şi fără legături imediate (legături la tren, n.n., D.A.). Aveţi aproape atât de frumoasa Coşulă (s.n., D.A.) şi Vorona, într-un cadru de natură aşa de bogat.” Scrisoarea s-a adresat profesorului de franceză de la Liceul Laurian, ca răspuns la invitaţia adresată istoricului de a participa la serbările inaugurale ale Asociaţiei foştilor elevi al Liceului Laurian. La prima dintre programatele întâlniri anuale ale asociaţiei, cea din 1924, se preconiza o excursie colectivă la Putna, greutatea numelui prevalând, probabil, în opţiunea organizatorilor. Iorga însă a reorientat fără echivoc itinerarul către frumuseţile de aproape, asupra cărora intelectualitatea Botoşanilor din acea perioadă, ca şi cea de astăzi, pare-se nu se oprise.
Excursia a avut loc şi a fost relatată de Tiberiu Crudu (Tiberiu Crudu, O vizită la mănăstirea Coşulii, în Revista Moldovei, anul IV, No. 8-9, Botoşani, decembrie 1924 – ianuarie 1925, pag. 33 – 35, Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Botoşani, Biblioteca documentară, P/7766) „A patra zi de Crăciun (prin urmare la 28 decembrie 1924, n.n. D.A.) d-l Iorga a vizitat mânăstirea Coşulei, unde acum câţiva ani a avut norocul să descopere manuscrisul traducerii în româneşte a lui Herodot.” Tiberiu Crudu făcea referire la manuscrisul (N. Iorga, Corespondenţă, vol. II, ediţia citată, pag. 176, nota 1 la scrisoarea din 30 decembrie 1924) de 582 de pagini descoperit de savant cu prilejul altei vizite, cea din octombrie 1908.
Din simpla enumerare cronologică, 1904, 1908, 1924, rezultă că istoricul a revenit periodic la Coşula, motivat de consecvenţa necesară cercetătorului monumentelor sub toate aspectele, de la bibliotecile cu incunabule la inscripţii, pictură, arhitectură şi împrejurimi. „Nici de astă dată (în 1924, n.n. D.A.), drumul d-sale n’a fost mai puţin norocos. În biblioteca bisericii a găsit 5 volume mari de manuscrise pe care le-a luat pentru Academie.” Pe lângă cele luate, Tiberiu Crudu enumera o altă serie de 17 cărţi „ce au o valoare incontestabilă”, din context rezultând că numărul cărţilor „de câte două-trei sute de ani” existente la acea dată în biserică a fost mult mai mare (Tiberiu Crudu, op. cit. la pag. 33 sunt prezentate cele 17 cărţi, dintre care pentru 16 sunt specificate denumirea, locul şi anul apariţiei, încât articolul se constituie într-o mărturie de o excepţională importanţă ştiinţifică). Însuşi autorul notează: „Mulţimea atâtor cărţi cu conţinut atât de variat denotă că odinioară, în jurul mânăstirii Coşula, era un cler cu o cultură înaltă şi aleasă.” Iar mulţimea comorilor de artă inventariate continuă: „În vestmântăria bisericii s’au găsit odoare vechi – din care unile din epoca lui Petru Rareş (s.n., D. A.) – mijlocul veacului al 16-lea.” (Tiberiu Crudu a descris pe larg şi a făcut asocierile şi contextualizările necesare cu privire la importanţa inventarului artistic descoperit).
Iorga este cel care sesizează sub repictările în ulei, neinspirate, de la sfârşitul sec al XIX – lea, autentica frescă a edificiului. „Coşcovind pereţii (în sensul că existau de pe atunci zone unde pictura în ulei se desprinsese, n. n., D. A.) din lăuntrul bisericii s’a dat, de suptul picturei de azi, de pictura veche cu fond de aur viu şi sfinţii a fresco.” Cercetarea amănunţită a lui Iorga conduce la o altă revelaţie: „În podul bisericii din faţă (de peste fostul pridvor, îndepărtat cu ocazia lucrărilor de restaurare de după anul 1980, n. n., D. A.) se află un zid drept pe care este o frescă veche rămasă ca prin minune acolo, (s.n., D.A., Ca prin minune, întrucât la reparaţiile care s-au făcut în timp meşterii au îndepărtat toată pictura exterioară, cu excepţia acesteia, adăpostită miraculos de podul pridvorului) necunoscută de nimeni. [ ... ] Culorile sunt vii şi fondul albastru atrăgător. D-l Iorga a dispus să se copie întreaga compoziţie picturală – neputându-se fotografia, fiind întuneric supt acoperiş.”
Autorul îşi termină reportajul vizitei în cheie optimistă, rămasă, din păcate, la 80 de ani trecuţi de atunci, un deziderat: „Având în vedere frumuseţea şi vechimea acestei biserici, d-l Iorga a făgăduit (în calitatea sa de preşedinte al Comisiei Monumentelor Istorice, n. n., D. A.) că va da câteva zeci de mii de lei pentru ca întreaga clădire şi chiar clopotniţa de-alături ce este mult mai nouă ca construcţie, să fie restaurată cum trebuie. Iată o vizită rodnică şi interesantă din toate punctele de vedere.”
O contextualizare a edificiului prin plasarea în cronologia epocii nu s-a făcut până în prezent, însă rezultatele unei astfel de cercetări sunt cât se poate de revelatorii şi vom schiţa câteva dintre ideile ce se desprind dintr-o astfel de abordare. Într-o analiză globală, importanţa locului (inclusiv cronologic) bisericii de la Coşula, între celelalte edificii religioase ale epocii rareşiene se reliefează aproape de la sine. Epoca a fost ea însăşi scindată de cele două perioade de domnie ale voievodului, cu diferenţe semnificative între ele, rezultate din mutarea accentelor sub aspectul curentelor de idei şi materializarea acestora în programul de ctitorire rareşian. Prin marcarea consonanţelor şi filiaţiilor, extrem de clare, cu realizările de vârf ale primei perioade de domnie a lui Rareş, ctitoria de la Coşula poate fi inclusă în grupul realizărilor de apogeu ale acelei perioade. Sunt de remarcat atât rafinarea maximalistă a stilului arhitectonic de sinteză bizantino – atonito – gotică, cu inovaţiile moldoveneşti de excepţie de la bisericile de plan triconc (boltirea moldovenească), cât şi unicitatea picturii murale exterioare, ca marcă definitorie a religiozităţii eposului moldav.
Biserica din 1535 este prima ctitorie a vistiernicului, realizată cu patru ani mai devreme decât cea din Horodniceni – 1539 – judeţul Suceava, cu hramul Pogorârea Sf. Duh, biserică ce-i va fi necropolă marelui boier şi familiei sale (Vasile Drăguţ, Dicţionar enciclopedic de artă medievală românească, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc., 1976, pag. 167). Ambele ctitorii au fost ridicate în timpul acelui curent de gândire teologică şi militantă iniţiat la curtea din Hârlău a lui Petru Rareş, prin pictarea exterioară, în 1530, a bisericii ştefaniene, ctitoria din 1492 (trimitem, cu deferenţa necesară, la lucrările de excepţie ale savantului medievalist Sorin Ullea: Pictura exterioară în cap. Arta în Moldova de la mijlocul secolului al XV-lea până la sfârşitul secolului al XVI-lea, în Istoria artelor plastice în România, vol. I, Editura Meridiane, Buc. 1968, pag. 366 – 382; Originea şi semnificaţia ideologică a picturii exterioare moldoveneşti, I, în Studii şi cercetări de istoria artei S.C.I.A., nr. 1, 1963, pag. 57 – 91; O surprinzătoare personalitate a evului mediu românesc, în S.C.I.A., T. 32, 1985, pag. 14 – 48).
Adevărată didactică de cateheză dar şi de formare a conştiinţei militante, necesară în lupta directă a Moldovei pentru apărarea fiinţei sale creştine în faţa „păgânătăţii”, pictarea exterioară a bisericilor a continuat la Probota (1532) şi la Sf. Gheorghe Suceava (1534). Biserica de la Coşula a fost ctitorită în acelaşi an (1535) cu o altă mare ctitorie rareşiană, Biserica Sf. Dumitru din Suceava, şi aceasta pictată exterior. Ctitoria de la Coşula se înscrie, prin urmare, în seria aurorală a marilor realizări ale picturii exterioare moldoveneşti, cea a „chivotelor”, în terminologia metaforică plenară a lui Sorin Dumitrescu (Chivotele lui Petru Rareş şi modelul lor ceresc, Editura Anastasia, Buc. 2001). Prin ideaţia de excepţie a marelui domnitor Petru Rareş – Sorin Dumitrescu sublinia „talia mondială a îndrăznelii demersului voievodului-iconograf” – şi prin binecuvântările călăuzitoare ale marelui egumen al Probotei, Grigorie Roşca (viitorul mitropolit, ctitor al picturii exterioare a Voroneţului) şi ale atât de subtilului iconograf, episcopul teolog Macarie al Romanului s-au creat edificiile cu pictură exterioară unică în lume, între care se înscrie şi biserica Mănăstirii Coşula.
Scenele recent curăţate de restauratori din absida sudică a bisericii Coşulei evidenţiază o apropiere stilistică, tematică, de compoziţie (practic numai scara desenului este diferită) şi de tehnică remarcabile cu cele din primul registru, al sfinţilor militari, din naosul bisericii sucevene Sf. Dumitru. Nu întâmplător, savantul istoric de artă Sorin Ullea reliefa, referindu-se la pictura interioară: “La Coşula, zugrăvită şi ea prin 1537 – 1538, se mai vede ici colo câte o bucată din vechea pictură, apărând de sub repictările din sec. al XIX-lea. Dar imaginea bizară a celor doi sfinţi Teodori, strânşi unul către altul într-un elan de uimitoare comuniune spirituală şi într-o mişcare manieristă de un rafinament inexprimabil în cuvinte, dă o idee foarte înaltă despre talentele anonimului pictor (s. n. D. A) al lui Rareş, a cărui operă zace azi sub uleiul gros al nepricepuţilor săi urmaşi.”
Citatul, de o concizie extrem de sugestivă, conţine datarea picturii: „zugrăvită şi ea prin 1537 – 1538”. Vasile Drăguţ preia şi el datarea 1537 – 1538 (Vasile Drăguţ, Repertoriul cronologic al ctitoriilor şi principalelor fapte ctitoriceşti din secolul al XVI-lea, în Arta creştină în România, vol. V, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Buc. 1989, pag. 44), deşi în lucrări de istoria artei din anii 1970 considera, pentru ansamblul de pictură de la Coşula, o datare mult mai „elastică”, 1537 – 1581. Datării picturii imediat după ctitorire (1537 – 1538) i se pot aduce argumente solide şi plasează monumentul între cele de marcă ale epocii: Sf. Dumitru Suceava, Humor, Moldoviţa.
Observaţiile făcute la Coşula, după curăţarea integrală a unor scene de pictură interioară şi după sondajele stratigrafice din celelalte zone ale bisericii ne conduc la argumente surprinzătoare şi foarte puternice, privitoare la importanţa deosebită a monumentului, prin pictura sa, sub aspectul revalorizării locului pe care trebuie să-l ocupe această ctitorie între cele devenite deja celebre.
Pictura originară există, sub repictările inestetice, pe toată suprafaţa interioară a bisericii. Pe de altă parte scenele evidenţiază calitatea de excepţie a acestei picturi, fiind argumentarea – venită după 40 de ani – a viziunii lui Sorin Ullea menţionată mai sus. Sfinţii militari au o mişcare de un rafinament cu totul deosebit: sunt surprinse posturi marţiale şi totuşi de o graţie aparte, care-i individualizează. Deşi costumaţia este practic redată la fel, iar scara desenului este cu mult mai redusă decât în scenele de la biserica Sf. Dumitru Suceava, eleganţa firească a corpurilor şi supleţea anatomică, delicateţea – atât de discret renascentistă – a chipurilor fac din sfinţii militari ai Coşulei realizarea de înaltă ţinută a picturii epocii, neregăsibilă altundeva.
Se remarcă rafinamentul unic al mişcării personajelor şi sugestia dialogică a gesticii şi a figurilor, „într-un elan de uimitoare comuniune spirituală”, precum şi decoraţia somptuară a vestimentaţiei, cu brâul mijlocului sub forma ştergarului moldovenesc, regăsibil în pictura monumentelor epocii ca o marcă identitară explicită a zugravilor-teologi, nutriţi din nostalgiile bizantine.
Se poate vorbi, în cazul Coşulei, despre naturaleţea şi uşurinţa ludică a unei arte pline de un duh ingenuu, prin comparaţie, spre exemplu, cu siluetele parcă prea voluminoase, sugerând o materialitate prea densă, de la Moldoviţa.
Notă rezumativă: înţeleg că blog-ul nu este neapărat un spaţiu propice unei sondări prea fine şi de profunzime asupra unui subiect. E prea mult de citit, iar amănuntele pot interesa pe prea puţini. Înclin însă să public articolul aşa cum l-am scris. Este o cercetare asupra arhitecturii, asupra intervenţiilor denaturante şi efectelor lor şi cuprinde şi câteva aspecte de interes cu privire la pictură. Biserica Sf. Nicole a Mănăstirii Popăuţi este un moment nodal în evoluţia picturii interioare la bisericile ştefaniene şi ulterior. Doar datorită întinderii, încerc să rezist în a nu comenta aici înalta teologie şi sublimul picturii din interiorul acestei biserici. Am preferat să reproduc un lung fragment al eminentului istoric de artă Sorin Ullea, care fixează o parte din inovaţiile principale în ce priveşte pictura. În continuarea studiului am prezentat inovaţia constatată de mine prin observaţii directe asupra picturii din turlă şi acoperişul multiplu.
Biserica Mănăstirii Popăuţi din Botoşani (în trecut aflată la o oarecare distanţă de târg) este ctitoria Domnitorului Ştefan cel Mare – 3 septembrie 1496.
(Faţada nord, cu intrarea iniţială în biserică)
Zidirea bisericii s-a făcut în ultima parte a domniei ctitorului, când stilul moldovenesc de edificare şi decorare a bisericilor era deplin conturat. Parcurgerea interiorului edificiului ortodox evidenţiază zonele funcţional – liturgice ale spaţiului sacru, nartex, naos cu turlă, altar, delimitarea pronaos – naos, realizată iniţial prin diafragmă, a fost remodelată în timp, rezultând o arcadă amplă care descarcă pe doi pilaştri angajaţi. Delimitarea estică naos – altar este cea cunoscută, prin iconostas. Spaţiul interior al pronaosului este delimitat la partea superioară cu o cupolă pe pandantivi, al cărei intrados este prelucrat cu nervuri dispuse după configuraţia bolţii gotice în formă de stea. Edificiul are fundaţie amplă din zidărie de piatră, diafragme rectangulare şi curbe realizate din lespezi de piatră şi cărămidă de epocă, arce, bolţi şi turlă din zidărie de cărămidă. Turla naosului descarcă pe structura specific moldovenească a arcelor piezişe solidarizate între ele prin intermediul pandantivilor mici, ansamblul menţionat fiind susţinut de arcele dublou.
(Interior, naos, turla)
Arhitectura bisericii se dovedeşte a fi o prelucrare originală, în forme specific moldoveneşti, a influenţelor răsăritene şi a celor de filiaţie apuseană.
(Faţada sud, cu intarea actuală, spre oraş)
Altarul este delimitat în plan de absida semicirculară la interior şi de două absidiole laterale conţinute în volumul zidăriei de contur, cea nordică, proscomidiarul, şi cea sudică, diaconiconul. Absida estică este acoperită cu o semicalotă sferică, flancată spre vest de două arce late, alăturate.
Aspectele semnificative ale „istoriei” bisericii sunt cele două intervenţii importante, cu afectarea sistemului structural al construcţiei (pe lângă altele care au vizat, spre exemplu, pictura: spălarea frescelor din 1927). O primă intervenţie care a marcat ireversibil monumentul, cu pierderea unei importante cantităţi de materie originară şi documente iconografice inestimabile (tabloul votiv este unul dintre acestea), a constituit-o desfacerea diafragmei masive transversale (legătură spaţială importantă), desfacere despre care unele surse bibliografice precizează că s-a realizat în timpul domniei lui Mihai Racoviţă (1752). Soluţia constructivă iniţială cu perete masiv transversal, străpuns central de un gol de uşă de dimensiuni normale, perete dispus între pronaos şi naos, a fost utilizată la bisericile epocii lui Ştefan cel Mare, explicând durabilitatea în timp a acestor edificii, cu preluarea corespunzătoare a sarcinii excepţionale seismice. O a doua intervenţie asupra clădirii, cu consecinţe dramatice, a constituit-o restaurarea din anii 1900, după soluţia arhitectului Al. Băicoianu.
Critica soluţiei de restaurare Băicoianu se regăseşte, în formă uşoară, la Eugenia Greceanu (Eugenia Greceanu, Ansamblul urban medieval Botoşani, Bucureşti, 1981), notând, ca eşec al restaurării, „înfrumuseţarea”, artificială, după opinia noastră fără suport în epoca ştefaniană. Mult mai vehement este Gheorghe Curinschi Vorona (Gheorghe Curinschi Vorona, Arhitectură, urbanism, restaurare, Editura Tehnică, Bucureşti, 1996), care precizează că, în lucrarea de restaurare, Al. Băicoianu nu s-a putut elibera de sub influenţa procedeelor promovate de Lecomte du Noüy, deşi a fost unul dintre puţinii care au combătut, în texte scrise, orientarea lucrărilor lui du Noüy. Al. Băicoianu a modificat, după opinia aceluiaşi autor, paramentul din vremea lui Ştefan cel Mare, introducând „materiale aparente, îmbrăcând zonele de piatră brută cu piatră făţuită şi înlocuind decoraţia de ceramică smălţuită cu piese noi. Ca urmare, imaginea monumentului a căpătat un caracter rigid, neobişnuit pentru vremea în care a fost realizat.”
Plecând de la demonstraţiile pe temă ale lui Sorin Ullea, cercetările recente ale protos. Luca Diaconu, susţinute cu argumentele săpăturilor arheologice şi de notaţiile din 1887 ale lui Alexandru Papadopol Calimach, au argumentat existenţa (cel puţin fragmentară) a picturii exterioare la biserica Popăuţilor. Întreaga decoraţie parietală exterioară pictată a fost, din păcate, îndepărtată la „restaurarea” de la începutul sec. XX.
Pe lângă înstrăinarea de modelul iniţial, pe care restaurarea incriminată a produs-o, soluţia aleasă de restaurator a avut şi profunde implicaţii structurale. Introducând în decorarea exterioară plăcile de talie, subţiri, a fost necesară fixarea acestora de zidăria suport cu un mortar foarte dens, bogat în ciment. S-a obturat astfel circulaţia umidităţii interior – exterior, acumulându-se constant apă în masa zidăriei, efectele vizibile la interior fiind desprinderea frescei de suport şi depozitele de săruri (din evaporaţie) dezvoltate pe suprafeţe mari.
Pe toate laturile bisericii există zone de diferite înălţimi unde zidăria este vizibilă, după ce straturile de tencuială s-au distrus. Vizual se constată calitatea remarcabilă a zidăriei originare. Aprecierea că materialul ceramic aparţine epocii ştefaniene este argumentată de faptul că blocurile zidăriei continuă sub fresca asupra căreia nu s-a intervenit. La examinarea zonelor de zidărie impresionează precizia lucrării: materialul este dur, zidăria este plană, cărămizile au feţele regulate, plane, muchiile rectilinii, iar abateri dimensionale sunt greu de sesizat. Este surprinzătoare rigoarea geometrică a zidăriei originare.
(Naos, absida nordică)
Toate suprafeţele murale interioare ale edificiului au decor pictat, cu excepţia feţelor spre interior ale pilaştrilor rezultaţi după demantelarea diafragmei transversale interioare, a zonelor de retencuiri sau chituiri anterioare şi a zonelor cu desprinderi din ultimele decenii, importante ca pondere din suprafaţa totală, mai ales în zona ferestrelor. Pentru argumentarea locului, importanţei şi semnificaţiei de excepţie a picturii al fresco originare, care constituie decoraţia murală interioară a bisericii, preluăm în continuare textul autorului Sorin Ullea [Sorin Ulea, Arta în Moldova de la mijlocul secolului al XV – lea până la sfârşitul secolului al XVI-lea, Pictura în vol. colectiv (coord. acad. prof. George Oprescu) Istoria artelor plastice în România, vol. I, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1968, pp.358 – 359]:
“Primul ansamblu de pictură posterior celui de la Bălineşti este cel de la Popăuţi, biserică ridicată de Ştefan cel Mare în anul 1496. Este foarte probabil că şi această biserică a fost zugrăvită îndată după terminarea construcţiei. Caracteristica principală a sistemului decorativ al ansamblului de la Popăuţi constă în faptul că zugravul, aplicând cu fidelitate schema moldovenească tradiţională, aşa cum apare ea la Voroneţ sau Sf. Ilie, a adoptat, totodată, toate inovaţiile importante introduse de Gavril ieromonahul la Bălineşti, ca de pildă friza Patimilor în locul scenelor compartimentate şi reprezentările sinoadelor ecumenice în decoraţia pronaosului. În acelaşi timp însă zugravul de la Popăuţi a realizat el însuşi o importantă inovaţie de ordin decorativ.
Având de zugrăvit o biserică de plan treflat, de felul celor din grupul Pătrăuţi – Sf. Ilie, dar sensibil mai mare şi mai înaltă, reprezentând tipul deplin evoluat al arhitecturii moldoveneşti, zugravul a vrut să dea registrului Patimilor o amploare mai mare, corespunzătoare cu dimensiunile sporite ale spaţiului interior al acestui monument. Renunţând la registrul al treilea de sus, care la Milişăuţi sau Sf. Ilie prezenta scene din viaţa lui Iisus, el a sporit pe socoteala acestuia înălţimea registrului Patimilor.
(Registrul II al picturii, privind de jos în sus, Friza patimilor, naos, peretele sudic, zona între absida sudică şi iconostasul altarului)
(Naos, peretele sudic la vest de absidă)
(Naos, peretele nordic, zona dintre absidă şi iconostas)
Totodată, pentru a nu exagera înălţimea acestui registru, el a plasat deasupra-i un brâu de medalioane (cu serafimi în altar şi cu busturi de sfinţi în naos).
(Naos, peretele sudic)
Această inovaţie a zugravului de la Popăuţi a jucat un rol hotărâtor în evoluţia ulterioară a picturii moldoveneşti. [...] Şi astfel, atât registrul lat al Patimilor, care încinge pereţii ca un imens rotulus de aproape doi metri înălţime, cât şi brâul de medalioane de deasupra, vor constitui caracteristica dominantă a decoraţiei altarului şi naosului bisericilor din veacul al XVI-lea.
Dacă Gavril ieromonahul rămâne, prin creaţia sa de la Bălineşti, adevăratul înnoitor al sistemului de decoraţie interioară a bisericilor moldoveneşti din secolele XV – XVI, zugravului de la Popăuţi îi revine meritul de a fi încheiat opera predecesorului său, fixând acest sistem, în ce priveşte altarul şi naosul, într-o formulă definitivă.
Promptitudinea cu care zugravul de la Popăuţi a sesizat necesitatea de a aduce sistemului decorativ tradiţional unele modificări menite să ţină pictura murală moldovenească în pas cu dezvoltarea arhitecturii, arată că acest zugrav înţelegea foarte bine şi urmărea să pună în evidenţă funcţia monumentală a picturii de zid.
(Naos, conca absidei sudice)
Aceeaşi concepţie estetică se manifestă cu limpezime şi în maniera sa de a picta. Participând la aceeaşi viziune stilistică a înaintaşilor săi (în special a celui de la Sf. Ilie), dar de un laconism încă mai pronunţat decât al acestuia, zugravul de la Popăuţi duce simplificarea limbajului grafic, atât de specifică pictorilor moldoveni din secolul al XV-lea, la ultimele sale consecinţe, realizând o îndrăzneaţă şi foarte personală stilizare a formelor (ajungând chiar, uneori, prin exagerare, la schematism).”
Legătura optică naos – altar se realizează prin pictura „de factură monumentală” (Sorin Ullea), având în centru pe Maica Domnului cu pruncul în braţe, cea atotstăpânitoare (Platytera), înconjurată de câte doi îngeri îmbrăcaţi ca diaconi. În zona mediană a absidei, sub un brâu de medalioane cu serafimi, au fost plasate, de la stânga la dreapta, scene ale frizei Patimilor: Învierea, Împărtăşirile apostolilor (plasate simbolic de o parte şi de alta a ferestrei din axul absidei), apoi Cina cea de taină şi Spălarea picioarelor. Registrul inferior, delimitat de friza Patimilor printr-un frumos brâu floral pictat cu aur, conţine Liturghia arhierească. Lucrările de curăţire a picturii, realizate în ultima perioadă de restauratori, au repus local în valoare, printre altele, eleganta caligrafiere chirilică de pe filactere, solemnitatea gesticii personajelor sau brâul fitomorf . Palmetele în succesiune, rafinat pictate cu aur, de frumuseţea unui chenar de manuscris, reliefează sobrietatea şi rafinamentul decoraţiei menită a marca atributul domnesc al ctitoriei.
Schela montată în naos şi prelungită în turlă ne-a facilitat observaţii directe la sistemul de boltire şi la tamburul turlei. În urma măsurătorilor pe care le-am efectuat, a rezultat că înălţimea totală a turlei, măsurată din cheia bolţii şi până la baza tamburului este de 10,65 m; precizăm că la această măsurătoare este posibilă o eroare de ± 1 ÷ 5 cm., ca urmare a modului de măsurare, prin adiţie, permis de tronsoanele schelei. Semnificativă pentru modul de execuţie al tamburului este adaptarea, în fond dificilă, necesitând o mare precizie şi atenţie la zidire, la cerinţa zugravului de a se crea o suprafaţă relativ vizibilă pe toată înălţimea mare a turlei. Întrucât măsurătorile au evidenţiat că diametrul interior variază constant pe înălţime, de la 3,40 m, la baza tamburului, la 3,20 m, această dimensiune fiind măsurată la înălţimea de 8,50 m, este o evidenţă că tamburul are o dezvoltare verticală interioară tronconică şi nu cilindrică, după cum se credea. Spre partea superioară a tamburului sunt variaţii semnificative ale diametrului interior în aceeaşi secţiune, la înălţimea de 8,50 m măsurându-se următoarele dimensiuni : 3,25 m, pe direcţia nord – sud, 3,22 m, pe direcţia est – vest şi 3,20 m pe direcţia nord – vest / sud – est. În zona mediană a turlei, generând o bună iluminare a primei jumătăţi a acesteia, sunt plasate, pe direcţiile cardinale, patru ferestre, care, deşi înguste, au o dezvoltare verticală importantă.
Pentru a spori luminozitatea interioară şi efectul optic simbolic al inelului de lumină, zidarul Popăuţilor a creat, sub ferestre, glafuri foarte înclinate, cu înălţimea de 1,50 m, de o dezvoltare poate unică în arhitectura moldovenească a sec. al – XV – lea. În penumbra de la partea superioară a tamburului, prin efectul de impunătoare înălţime creat de aceasta, tabloul Pantocratorului pare plasat, parafrazându-l pe Sorin Ullea, în cele mai de sus înălţimi.
Pe verticala turlei, de sus în jos, după lucrările de restaurare a devenit vizibilă următoarea succesiune iconografică: Pantocratorul, bandă ornamentală, bandoul Puterilor Cereşti: Serafimi şi Heruvimi, două registre suprapuse de arhangheli în sinaxă, dintre care al doilea dezvoltat între ferestrele turlei, registrul profeţilor, registrul apostolilor, iar la baza tamburului, un chenar floral pictat cu aur, asociabil grafic celui plasat peste primul registru cu sfinţi din altar şi naos. Suprapunerea, la pictarea al turlei, a două registre cu sinaxe de arhangheli este probabil unică, individualizând şi sub acest aspect, pe lângă cele remarcate de Sorin Ullea, programul iconografic Popăuţilor. Având de pictat una dintre cele mai înalte turle ale epocii (mai mult decât dublul înălţimii celorlalte, Voroneţ, Sf. Ilie, Pătrăuţi etc.), artistul de la Popăuţi are meritul de a fi gândit excepţional spaţiul interior al tamburului, dublând registrul arhanghelilor, scenele ajungând la înălţimea de circa 5 m şi ocupând jumătate din înălţimea totală a decoraţiei tamburului. Această rezolvare compoziţională conferă şi importante valenţe tematice.
Privind modul specific în care erau acoperite bisericile lui Ştefan cel Mare (acoperişul multiplu), cităm observaţiile pertinente şi argumentate ale lui Dumitru Năstase (Istoria artelor plastice în România, vol. I, cap. Arta în Moldova de la mijlocul sec. al XV-lea până la sfârşitul secolului al XVI-lea, Arhitectura, pag. 312 – 313): “În lipsa acoperişurilor originare, care nu s-au păstrat, numeroase documente iconografice, dintre care cele mai importante sînt imaginile din tablourile votive, dovedesc că bisericile moldoveneşti de tip triconc au avut, în epoca lui Ştefan cel Mare şi în veacul următor, acoperişuri înalte, de o formă specifică. De fapt, fiecare parte a clădirii era învelită separat, pronaosul cu un acoperiş în patru ape, iar absida – ca şi turla – cu căciuli conice. Streşinile erau late, pantele învelitorilor repezi şi arcuite concav, iar în jurul bazelor turlei coame şi vârfuri ascuţite formau cunună. [...] Acest acoperiş a accentuat considerabil una din cele mai specifice trăsături ale arhitecturii moldoveneşti religioase – verticalismul; fiind compus din elemente distincte, ce pot fi îmbinate sau dispuse separat, el a permis degajarea bazei (…) turlei; el urmăreşte cu exactitate traseul zidurilor, individualizând volumele absidelor şi punând în evidenţă jocul maselor arhitectonice”. (Sublinierile în text îmi aparţin, D. A.) De remarcat, în sensul verticalismului, şi accentul pus, la Popăuţi, pe înălţimea turlei. Consideraţiilor deja cunoscute, referitoare la alcătuirea acoperişurilor multiple ale ctitoriilor ştefaniene, le adăugăm observaţia, ce se desprinde din studiul tablourilor votive păstrate (includem aici – ca foarte important, pe considerentele amplasării apropiate, a execuţiei în aceeaşi perioadă a edificiilor, precum şi a arhitecturii lor similare – pe cel din biserica Sfântul Nicolae Domnesc, Dorohoi.), că şi peste ambele baze ale turlelor (în cazul Popăuţilor, dublă bază stelară), existau învelitori. Renunţarea, în cazul bisericii Sfântul Nicolae Popăuţi, cu ocazia restaurării din anii 1900, la învelitorile peste treptele bazei turlei şi aplicarea unor glafuri din dale de piatră, care urmau să asigure etanşeitatea şi protecţia la umiditatea de infiltraţie, a reprezentat o altă eroare tehnică, determinând efecte profunde ale umidităţii asupra construcţiei.
(Fotografii Dumitru Agachi; reproducerea lor nu este posibilă făra acordul nostru)
Am fost la slujba Învierii la Mănăstirea Coşula. E o mănăstire de ţară nu departe de Botoşani. Călugării psalmodiau, aşa cum o fac din totdeauna, cu vocile uneori obosite, alteori parcă trezite din amorţeală, când cântarea stranei devine disonantă, dar plutea o senzaţie de pace, de eternitate „născută la sat”, de lumină de la lumânare, caldă, roşiatică, fumegândă… Priveam peste chipurile îmbrobodite cu pânze aspre, negre, cu noduri mari, simple, sub bărbii osoase, pe care se vedeau inciziile adânci de pământ negru, de feţe greblate, răgilate, poate ar fi cuvântul care descrie mai expresiv obrajii îndreptaţi spre altar. Nu mă mai opream din privit, mai ales când auzeam cuvintele de lumină “Hristos a înviat !”, chipul zugrăvit al Îngerului. Aşa se întâmplă mereu acolo, fie că sunt singur în biserică, fie că e slujbă, e o comuniune care mă absoarbe. Despre Îngerul de la Mănăstirea Coşula am scris mai demult, iar o prelucrare din care am eliminat barocul tehnic (trimiterile din note la surse bibliografice etc.) am publicat anul trecut pe blog-ul Elenei. http://elenaagachi.wordpress.com/2008/05/27/ingerul-emblematic-de-la-cosula/
Peste tot e un freamăt obositor şi bântuie energii negative formidabile: frustrări, nemulţumiri, agitaţie, dorinţe, aşezarea în „muncile” pregătirilor de Paşti… Aşa a fost toată săptămâna în piaţă, magazine, chioşcuri, pe stradă şi la ştirile TV! Am făcut şi eu drumuri la cumpărături. Cu toată vremea splendidă, plină de verde crud şi copaci înfloriţi, oboseam repede, până la toropire. Am ales să evadăm măcar o zi.
Tihna peisajului montan e fascinantă. Iar primăvara, verdele încă mortificat al coniferelor se pierde în nuanţe de albastru-azurit, sub un cer încercănat de nouri. De la înălţimea Pasului Tihuţa (1201 m) se văd la nord succesiunile de şei ale Munţilor Bârgăului şi coroana de gheaţă sidefie a Masivului Ineu (2279 m) din Munţii Rodnei.
La Pojorîta, în apropiere de Câmpulung Moldovenesc, am dat de ceea ce îmi place să remarc, ori de câte ori trec pe lângă ei, Twin Peaks, Twin Peaks, cu gândul la tulburătorul, nici acum uitat, după atâţia ani, serial TV al lui David Lynch (1992). Aşez pe blog fotografiile acestea făcute de Andra (15.04.09) cu gândul la prietenii aflaţi peste alţi munţi, mări şi ţări – includ aici şi pe enigmaticii pe care-i întâlnesc pe blog-uri şi despre care am înţeles că se află peste tot prin lume… Sărbători pascale binecuvântate tuturor! Poate că pe o scară de raze, ce se arată doar uneori, acelora care o caută până departe cu privirea, coboară îngerii, măcar la marile sărbători…
